Bologna, La Grassa si La Turrita. Cu Salam si ciorba de tortellini. Prima zi.

bologna-zi-1-36

Se făcea că e vineri dimineaţa. Ploua mărunt şi eu m-am trezit prea devreme. Dacă era să merg la serviciu sigur nu eram la fel de vremelnică în activităţi. Probabil nerăbdarea mi-a dat ghes, în nici un caz frica de zbor. Încă nu era timp pentru ea. Abia după ce am servit cafeaua am început să conştientizez mijlocul de transport până la destinaţia Bologna. Ualei, ce mult îmi place. Abia aştept să zbor. Călătoria cu avionul e viaţa mea. Din fericire pentru psihicul meu nu am avut niciodată emoţii înaintea unei călătorii cu avionul, ele încep cu puţine ore înainte când ştiu că inevitabilul se va produce. Nu comentez în schimb trăirile pe care le am pe perioada în care nu-s la propriu cu picioarele pe pământ.

Taxi am găsit cu greu, pe principiul ploaia şi comenzile nu fac casă bună. Din fericire pe stradă am agăţat un autovehicul galben inscripţionat regulamentar şi am purces către aeroportul Henri Coandă la Plecări. Emoţiile creşteau pe măsură ce kilometrii scădeau. Discuţia cu domnul taximetrist numai aripi nu mi-a dat:

  • Domnişoară, am zburat o singură dată cu avionul când am terminat armata, de la Timişoara la Bucureşti. 45 de minute, pe vremea răposatului. Era un avion vechi, cutie de conservă. Mi-a plăcut, nu zic nu. Cu băieţii, glume bancuri, terminasem armata – liberare liberare. Până am ajuns deasupra Bucureştiului şi ne-am mai învârtit o vreme bună. Când am ajuns pe pământ l-am pupat şi am zis că nu mai calc niciodată într-un avion. Şi până acum aşa a fost.
  • Dar e bine, aţi zburat puţin, aţi ajuns în siguranţă…
  • Staţi liniştită domnişoară. E avion totuşi, e cel mai sigur mijloc de transport. N-are ce să se întâmple. Şi dacă e să fie… eşti la 10.000 m… dacă pici de acolo nu te mai adună os lângă os.
  • Daa, e sigur, într-adevăr e cel mai sigur. Înghit în sec şi nu mai continui discuţia deoarece panta pe care alunecase nu îmi plăcea.

La aeroport Bodo a propus să servim o cafeluţă înainte de check-in. Timp fiind suficient am agreat, pe principiul nu-i bine niciodată să dai în cap iniţiativelor ce ţin de cafeaua de până-n prânz. Propun eu restaurantul, în dreapta aeroportului. Eram obişnuită cu locaţia, pierdusem nişte nopţi acolo pe când acordam premii în excursii câştigătorilor unei promoţii naţionale. O să fiu legată emoţional de acel loc mult şi bine bag seamă.

Am ochit o masă liberă şi în drum spre ea razant privirea îmi surprinde o faţa cunoscută. Mă întorc spre respectivul şi îmi zic în gând. Îl ştiu sigur, îl ştiu sigurrrr. Aoleo, off viaţa meaaa. Eeee Salam. Servea cafeaua cu băieţii lui. “Măi Bodo, domnul de acolo e Florin Salam, chiar el. Oare unde merge? Oare călătorim împreună?” Cât timp am petrecut la restaurant bineînţeles că am trimis, pe post de quiz, găştii pe whatsapp (avem un grup unde ne împărtăşim ideile şi credinţele) o poză făcută pe furiş intitulată “Ghici cu cine servim noi cafeaua în acelaşi perimetru?” Răspunsul a fost prompt: “Mic dejun cu Salam pe pâine” semn că sunt antrenaţi pentru orice calamitate.

bologna zi 1 (01)

De bine ce am pierdut timpul la cafea o coadă imensă ne aştepta inainte de security gates. Nu am călătorit mult cu avionul ca să mă declar expertă dar mărturisesc, cui vrea să mă asculte, că aşa înşiruire ca la aprozar doar pe vremea lui Ceaşcă am mai văzut. Din fericire am scăpat “nebipăita” spre deosebire de o doamnă ce încercase să treacă prin porţile de securitate cu un kilogram de brăţări pe fiecare mână. A urmat o altă aşteptare la poarta de îmbarcare, aşteptare în care bineînţeles întrebarea “Oare unde merge Florin Salam?” mi-a scăpat de câteva ori deoarece respectivul, împreună cu băieţii lui, îşi plimba bagajele prin perimetru în timp ce sugea suav dintr-o acadea.

Pe măsură ce oră decolării se apropia am inceput sa am momente în care Salam era dat uitării deoarece tot spaţiul era cuprins de frică. Privind în urmă concluzionez că zborul până la Bologna s-a desfăşurat între aceleaşi coordonate. Frica şi Salam. Niciuna dintre ele nu m-a părăsit. Frica a fost mereu cu mine la fel şi Salam, la doar trei scaune distanţă. Deci DA, am călătorit împreună. Din fericire astfel a trecut timpul mai repede.

Abia se dăduse startul la comenzi că stewarzii erau în dreptul lui să afle ce doreşte offf inima lui. Bineînţeles că comanda a fost fără număr, fără număr. Băieţii lui erau împrăştiaţi prin tot avionul iar el a ţinut să afle de la fiecare ce doreşte şi bineînţeles să plătească consumaţia tuturor, inclusiv a domnişoarelor care s-au nimerit să îi fie alături. “Ce vinuri aveţi?” Salam era pe combinaţie. Franţuzesc, românesc şi… încă unul a cărui provenienţă nu mi-o amintesc a răspuns steward-ul. Domnişoarele au ales franţuzesc, toată lumea era fericită.

  • Fetele dacă nu îl pun să cânte nu îşi merită vinul, îmi exprim gândurile cu voce tare.
  • Uite ce aproape e avionul ăla, exclamă Bodo în răspuns la meditaţiile mele făcând în acelaşi timp o poză minunatului ce zbura aproape de noi. Înghit în sec.
  • Nu mai aterizăm odată?

Râsetele umpleau avionul. Sucul de struguri  îşi făcea efectul. O stare de bine plutea odată cu noi printre nori. Am aterizat lin, în aplauze, cum se obişnuieşte la cursele pline cu români.

În aeroport nu ne-am învârtit mult deoarece e foarte bine semnalizată staţia de autobuz şi noi o căutam în cunoştinţă de cauză. De această dată îmi făcusem mai bine temele, ştiam că există un autobuz ce face legătura între aeroportul Guglielmo Marconi şi oraş iar traseul durează aproximativ 15 minute. Mai mult a durat până am cumpărat biletele de la tonomat. Grea italiana la prima citire. Abia apoi am văzut că poţi cumpăra bilete şi din autobuz unde e mai prietenos aparatul ce dă de bilete. Important e să ai cash deoarece nu se poate face plata cu cardul. M-am relaxat brusc imediat ce am scăpat de grija transportului spre oraş iar în autobuz m-am învârtit cum ştiu eu mai bine până am prins loc la geam cu mişcări elegante deprinse prin repetiţii îndelungate în călătoriile cu RATB-ul.

La prima vedere Bologna era ca după o ploaie de primăvară. Udă, rece şi întunecată. Nu m-a descurajat deoarece ştiam că e plină de porticuri prin care mergi, ce te apără de intemperii şi razele soarelui. Trebuie să ai ghinion să te plouă în oraşul acesta. În vârful unui deal o ditamai clădirea veghea fascinându-mă cu distincţia ei. Memoria îmi spunea că e Sanctuarul San Luca pe numele local Santuario di Madonna di San Luca. N-am insistat prea mult cu cercetarea deoarece trebuia să dibuiesc staţia unde ar trebui să coborâm. Conform indicaţiilor de pe booking urma să ne dăm jos la Ospedale Magiore şi de acolo să luăm autobuzul 19 până în centru. Mi-am dat seama care era staţia după ce autobuzul închisese uşile şi plecase. Cum am ratat la mustaţă pe Ospedale şi Bodo era călare, plin de încredere, pe google maps am zis să îi acord şansa să se afirme cu prilejul următoarei staţii unde am coborât.

  • Nu e mult până la cazare spuse el scanând întâi ecranul telefonului apoi împrejurimile.
  • Hai, pe aici. Şi îmi arată o stradă înainte.
  • Păi hai am răspuns aşezându-mi rucsacul în spate.

Şi uite aşa plini de optimism cu un telefon pe google maps şi cu altul făcând poze, cu doi rucsaci mici în spate şi un week-end prelungit în faţă am luat Bologna la pas.

Câteva picături de ploaie îmi deranjează tenul şi îmi aduc aminte motivul pentru care mi-am dorit să vizitez Bologna. Dacă ne plouă aici suntem cei mai fraieri. Unde-s porticurileee? Din fericire nu s-au lăsat aşteptate, primul l-am găsit la două colţuri mai încolo. Bineînţeles că l-am imortalizat, poza-i cam mişcată dar are valoare sentimentală fiind primul. După aia potopul. A curs cu porticuri tot sejurul. Per total Bologna e mândră deţinătoare a 38km de coloane şi arcade. Şi pentru că tot le pomenesc iată şi definiţia din dex deşi cred că pozele ce vor urmă sunt edificatoare.

bologna zi 1 (02)

PORTÍC, porticuri, s. n. Galerie exterioară, mărginită de o colonadă, uneori cu arcade, care servește ca loc de adăpost sau de plimbare în jurul unei piețe, al unei clădiri etc. sau ca intrare monumentală într-un edificiu. [Pl. și: portice] – Din fr. portique, lat. porticus.

În mai puţin de 15 minute am ajuns la un bulevard foarte circulat fix în faţa unei pieţe mari.

bologna zi 1 (03)

  • Ia uite, ditamai piaţa şi o statuie mă atenţionează Bodo realizând că eram cu ochii după poze şi vedeam totul prin ecranul telefonului
  • Aaaa, ăla-i curu lu Neptun, ridic privirea din telefon şi răspund sigură de mine recunoscând statuia care ni se prezentă cu spatele
  • Ceee? Curu’ cui?
  • E Piazza Magiore şi ăla e Neptun doar că-i cu spatele.
  • Da’ de unde ştii tu că e al lui Neptun?
  • I-am recunoscut tridentul… şi m-am uitat şi în ghid înainte să plecăm completez în gând.
  • Dacă asta-i Piazza Magiore înseamnă cu nu mai e mult. Care e adresa exactă?
  • Galleria del Leone numărul 1. Ca şi indicaţii ştiu de pe booking că din strada Francesco Rizzoli nr.9 se face dreapta pe Galleria del Leone. Hai să căutăm nr.9.

N-am nimerit chiar din prima dar în scurt timp eram proţăpiţi în faţa recepţiei de la Albergo Garisenda după ce urcasem pe scări 3 etaje interminabile. Cu liftul nu ştiam exact unde să coborâm aşa că am preferat să abordăm situaţia meticulos, încet şi sigur. Camera pe care am luat-o în primire a fost exact ce îmi doream, cu vedere spre “simboalele” oraşului – turnurile Garisenda (ăla micu, strambu) şi Asinelli (ăl mai mare) pe care bineînţeles că le-am tras în poză imediat ce gazda a părăsit încăperea.

bologna zi 1 (04)

Room with a view. Garisenda Tower

bologna zi 1 (05)

Turnurile Garisenda si Asinelli

În cameră n-am zăbovit mult, cât să ne spălăm pe faţă şi să intrăm puţin pe net să căutăm, nu după cum vă aşteptaţi atracţii turistice ci, niscaiva localuri unde să ne punem stomacul la cale. Săracul nu mai suporta atâta goliciune. Odată lămuriţi şi dezamăgiţi că nu prea sunt pe hartă opţiuni am părăsit incinta. Lasă găsim noi ceva, imposibil să murim de foame. Ştii că Bologniei i se mai spune La Grassa (grăsana) datorită mâncărurilor sale? Sigur găsim noi ceva.

După 10 minute şi multe fast food-uri cu galantare pline ochi de produse de patiserie pe lângă care am trecut: Nu văd nimic. Nici o pizzerie, nici un restaurant, nici nimic. Mi-e foame rău. Hai să luăm ceva de la fast food, am zis aproape scurgându-mă pe macadam. Eu zic să mai încercăm totuşi, parcă aş vrea să nu mănânc din picioare. Am mai încercat şi am găsit şi zona cu câteva ristorante, osterii şi trattorii. Toate închise. Localurile se respectă cu o mare pauză între 14.30 şi 19.00 iar tu ca turist neinformat n-ai încotro decât să te uiţi lung şi înfometat prin geamuri.

bologna zi 1 (06)

bologna zi 1 (07)

Questo negozio e aperto sino a quando non troverete chiuso

(Acest magazin este deschis până când îl veți găsi închis)

Din fericire în calea noastră a apărut Osteria dell’ Orsa. Întrunea condiţiile. Avea mese şi se servea la mese, avea mâncare şi cel mai important era deschisă. Meniul nu era bogat ceea ce era de bine, mai puţine opţiuni determină o decizie rapidă. Mie foamea îmi daduse-n sete aşa că eram la alt capitol al meniului, mai pe la spate. Bodo s-a decis la Tortellini în brodo, fel de mâncare tradiţional bolognez, şi eu i-am urmat exemplul.

Cel mai important de ştiut pentru cei ce citesc aceste rânduri este că noi habar n-aveam cum arată tortellini în brodo şi nici n-am observat că instrumentele de servire erau sub formă de linguri. Mare ne-a fost uimirea când ni s-a adus mâncarea, o zeamă lungă plină de tortellini. Mai lungă decât zeama era faţa lui Bodo. De a mea nu ştiu că nu am văzut-o dar probabil era la fel.

  • Ce e asta Bodo? Păi la noi se aruncă apa în care se fierbe…
  • Păiii… ce să fie. Ciorbă de tortellini.
  • Nu-i chiar rea, constat în timp ce alegeam tortellin cu tortellin din apă fierbinte
  • Mda nu-i rău, dar mă aşteptam la altceva

bologna zi 1 (08)

Ciorba de tortellini aka Tortellini in brodo

Cu senzaţia de foame ameţită am părăsit Osteria dell’ Orsa şi ne-am plimbat pe străzile Bologniei, prin porticuri şi în afara lor, admirându-i de la nivelul solului turnurile ce i-au dat denumirea de La Turrita. Astăzi mai are doar 24 de turnuri din cele aproximativ 100 pe care le menţionează cărţile de istorie că le-ar fi avut între secolele XII – XIII. Şi noi stăm lângă cele reprezentative, ceee frumooos. Ceee vă mai plac turnurile şi porticurile mai bolognezilor.

bologna zi 1 (09)

Hello, it’s me. Prendiparte Tower

Îmi aduc aminte de Turnul Azzoguidi ce avea la bază, pe o parte, un magazin de bijuterii şi nici o intrare. Ne-am tot învârtit dar nu i-am dat de cap, n-am găsit calea de acces. Abia ajunsă acasă am studiat cum e povestea. Multe din ele sunt private, nu sunt deschise publicului.

bologna zi 1 (10)

Turnul Azzoguidi

Atraşi de faţadă am intrat în “Cattedrale Metropolitana di San Pietro” unde am prins o slujbă. În clădirea înaltă, printre coloane, vocile sunau precum corul de elfi din Lord of the rings. O acustică incredibilă, aproape mi s-a făcut pielea de găină, eu nefiind o persoană uşor impresionat.

bologna zi 1 (11)

Altarul principal

bologna zi 1 (12)

Lamentation of Christ, ca. 1522-1526 – sculptor Alfonso Lombardi

bologna zi 1 (13)

bologna zi 1 (14)

Crucifix din lemn de cedru, secolul XII… şi umbrele sale

bologna zi 1 (15)

bologna zi 1 (16)

Plimbându-ne prin catedrală am aflat că în week-end se poate vizita şi turnul clopotului – Campanile della Cattedrale di San Pietro construit în jurul turnului iniţial ce avea o bază rotundă. Adică un turn într-un turn. Sus în vârf se află clopotul “La Nonna” (bunica) ce cântăreşte 3300 kilograme, cel mai mare clopot la care se poate clopoţi old style – trăgând sforile.

Un alt turn pe care am încercat să îl trag în poză (pe modul panoramă) e Torre Prendiparte sau Torre Coronata (încoronatul), cu o înălţime de 60m, al doilea după turnul Assineli. Acesta este deschis din când în când cu ocazia unor evenimente și tururi ghidate.

bologna zi 1 (17)

Torre Prendiparte sau Torre Coronata (încoronatul)

bologna zi 1 (18)

oglindă oglinjoară…

La ceas de seară am ajuns în Piazza Magiore, impresionantă în lumina artificială ce o scălda. Piaţa este centrul istoric al oraşului, clădirile ce o înconjoară fiind de mare importanţă politică sau religioasă: Palatul Podesta (construcţia sa a început în anul 1200 dar ceea ce vedem acum este o variantă refăcută, prea puţin din clădirea iniţială a rămas vizibil), Palatul Re Enzo, Palatul d’Accursio, Palatul Notarilor, Palatul Banchi, Bazilica San Petronio şi statuia lui Neptun (Fontana del Nettuno) al cărui posterior îl admirasem deja la lumina zilei. Recunosc că m-am zăpăcit printre atâtea palate, nu am făcut diferenţa între ele absolut deloc nici atunci la faţa locului nici acum la retrospectivă. Ştiu care-i care doar dacă îmi arăţi o poză cu numele sub ea. Singură ce am reţinut-o vizual e bazilica San Petronio.

bologna zi 1 (19)

Palatul Podesta

bologna zi 1 (24)

Bazilica San Petronio

bologna zi 1 (25)

Palatul Podesta

bologna zi 1 (26)

Palatul Comunal si Turnul cu Ceas

bologna zi 1 (20)

Fontana del Nettuno

bologna zi 1 (21)

bologna zi 1 (22)

bologna zi 1 (23)

umbra lui Neptun in Piazza Magiore… un fel de umbra lui Mircea la Cozia

bologna zi 1 (27)

Portic

bologna zi 1 (29)

Biblioteca dell’Archiginnasio

bologna zi 1 (28)

bologna zi 1 (30)

Portici di Bologna

bologna zi 1 (31)

bologna zi 1 (32)

Cum se făcuse ora mesei am lăsat baltă frumuseţile oraşului pentru o pizza prea mult aşteptată la o pizzerie ce o ochisem de la prima tură prin oraş. Am fos printre primii clienţi şi bine am făcut. În nici jumătate de oră după noi localul era plin ochi de oameni înfometaţi. Pizza a fost bună şi mare, mulţumirea se putea vedea în sfârşit pe chipul meu.

bologna zi 1 (33)

Ne-am retras repede în vastele apartamente. Eram obosiţi, abia aşteptam să facem un duş şi să ne băgăm la somn. Nu înainte de a mai face o poză lu’ ăla micu şi strâmb şi de a naviga pe internet.

bologna zi 1 (34)

Simbolurile Bologniei. Turnurile Garisenda si Asinelli.

bologna zi 1 (35)

Ca de încheiere, da,recunosc. Nu m-am putut abţine. Ghici cine era pe facebook căutând contul lui Salam în speranţa că postează ceva? Andreea era, vă zic eu răspunsul. Din fericire, pentru a potoli curiozitatea celui mai nou fan al lui, omul se afişase cu Cocoş căruia îi cântase la aniversare. Nu ştiu cine e domnul dar i-am urat La mulţi ani că odată pe an e ziua sa de naştere. De neuitat pentru mine sunt şi comentariile de la poză cărora le-am dat copy paste fără să operez corecturi de bun simţ că li s-ar pierde “valoarea”:

  • Când ai valoare oboseala nu se cunoaște te puuup regele lumi doamne ajută
  • Eşti superb kiar şi obosit eşti super frumos valoare pwp.

Vă pup şi eu şi vă aştept să reveniţi pe blog, promit că voi scrie cât de repede poveştile din următoarele zile petrecute în Bologna.

Leave a Reply

Your email address will not be published.