Bucuresti Lefkada Road Trip

Traveling in style cu duba

“Hello Jerome. We are in Sivota”. Glasul lui Grigore sparge atmosfera tensionată din dubă. Accentul era atât de franţuzesc încât ziceai că şi-a petrecut copilăria şi juma’ de adolescenţă în vârful turnului Effel. În voce i se simţeau oboseala, nervii dar şi resemnarea în faţa destinului de şofer de dubă cu 7 pasageri tineri şi neliniştiţi la bord. Parcă s-a simţit şi o oarecare urmă de veselie. Eeee, am înfrâââânt! După 16 ore petrecute pe un drum căruia nu îi mai întrezăream nici măcar luminiţa de la capăt am ajuns la destinaţie.

 

17 ore de drumuri proaste bulgăreşti, un fel de citytour din greşeală pe la periferie în Sofia, tunele greceşti şi autostrăzi pe lângă care am nimerit că pe ele a fost mai greu să ajungem, totul asezonat cu multe pauze gen: vama stop, vigneta stop, pipi stop, schimbat şoferi stop, benzină stop, coffee stop, buda stop, fumu stop, papa stop, sete stop, ne-am rătăcit întoarce stop, Siri stop că nu se actualiza locaţia, baie stop, iar pipi stop (s-a încercat o aliniere a vezicilor la un moment dat dar a eşuat lamentabil şoferul sfârşind prin a fi aproape linşat şi tapiţeria aproape de apocalipsă) inclusiv o staţionare la îndemnul unui poliţist bulgar din fericire rămasă fără amendă oricât s-a chinuit el să găsească o hibă, ceva în neregulă.

Epopeea a început într-o fragedă dimineaţă de septembrie, la orele 4.30 am, în parcarea Mc Donald’s Brâncoveanu şi a urmat drumul Bucureşti – Sofia – Blagoevgrad – Kulata – Salonic – Ioannina – Levkas – Sivota. Mint. Mai întâi a urmat drumul de la Mc Drive, ca să fim cinstiţi. Trei dintre noi, cu ochii mijiţi şi căscând până la ruperea fălcilor în aşteptarea cafelei,  am stat la coadă bujie la bujie cu maşinile. Ne-am întors cu trei cafele mari… şi proaste. Niciodată nu mi-a plăcut cafeaua de la Mc, nu ştiu de ce insist să mă conving contrariul – cum că ar fi bună.

  • All Aboard! Zise Irina. Bine, n-a dat-o pe englezisme matinale… amintirile legate de ea se oarecum întrepătrund cu cele de la Candy Crush de unde se trage celebra strigătură “All Aboard!”. De fapt a zis “Călătorului îi şade bine cu drumul!” (cred)
  • Măh, n-am uitat nimic pe afară nu? Ia, mai uitaţi-vă şi voi în spate. Zise tot Irina.
  • Atenţie la cafele, să nu le vărsaţi prin maşină! Zise tot Irina.
  • Cafeaauaaa. Zise Andreea, adica eu.
  • Magdo, nu suntem la NeFeSeu aici, da? Zise tot Andreea din fund de la taxatoare, respectiv al treilea rând de scaune începând numărătoarea de la şofer, după o curbă strânsă – prima la stânga la ieşirea din parcarea Mc’ Donalds-ului.

Asigurată fiind că lucrurile vor decurge liniştit, cu viteza adaptată la condiţiile de drum şi la capacitatea autovehiculului, îmi sorb cu ghionturi triste cafeaua blestemând ziua în care Mc Donald’s-ul s-a hotărât să încerce şi altceva decât hamburgeri şi cartofi prăjiţi. Nu ieşim bine din Bucureşti şi de pe sensul opus zboară un capac sau chiar o roată de la un autovehicul de nu prea mare dar nici prea mic tonaj ce circula şi el regulamentar ca şi noi. Nu ştim ce ne-a lovit dar continuăm plini de supoziţii. Din fericire n-am păţit nimic.

Nici nu părăsisem bine Bucureştiul şi atmosfera în dubiţa noastră, cuibuşor de nebunii, deja se desfăşura trifazat funcţie de bancheta de unde luai pulsul naţiunii. Pe prima, cea de la şofer, atmosfera era familiară, familială şi sigur tensionată: mergi prea repede, vezi cum depăşeşti, frânăăă…. Al doilea rând dormita liniştit, aproape nesimţitor, neţinând cont că se află între două banchete aflate în dureri. Al treilea rând, unde se situa şi persoana mea, ziceai că face parte din clanul Purtătorilor de Hanorace, veri primari cu Kenny din Southpark. Gluga ne era până peste ochi trasă ca să nu ne fâlfâie urechile mai rău ca lui Jumbo în caz de vreo depăşire puternică, depăşire pentru care era admonestat familiar, familial şi sigur tensionat şoferul de pe prima banchetă. La mers normal doar ne vâjâia cerebelu între lobi dar eram bine, supravieţuiam.

Bucuresti Lefkada zi 1 (1)

  Ei, cei doi din linia întâi

Bucuresti Lefkada zi 1 (2)

Rândul doi între două reprize de somn

Bucuresti Lefkada zi 1 (3)

Clanul Purtătorilor de Hanorace

După vamă am oprit în vederea achiziţionării de vignetă şi vizitarea toaletelor bulgăreşti. Soarta ne-a fost potrivnică în ambele iniţiative aşa că ne-am îmbarcat la fel de repede cum am debarcat. Nu îmi aduc aminte exact de unde am luat vigneta dar vaietele celor (celei ) ce aproape făceau pe ei în aşteptarea unei benzinării pe marginea drumului încă mai îmi râcâie timpanul, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Din păcate pentru ei (ea) benzinăria s-a lăsat mult aşteptată aşa că întâi s-a cedat întâi în favoarea unei margini de pădure, ce mirosea mai rău decât orice gură de canal încât nu ştiam cum să închidem mai repede orice orificiu prin care ar putea intra pestinenţialul damf, şi mai apoi în favoarea unui lan de păpuşoi crescut conform legilor UE.

Pe lângă epopeea în jdemii de acte “Presiunea vezicii” trăită în unanimitate de ocupanţii dubiţei, nu conta că eşti victimă său călău, noi cei din linia întâi de la coadă am avut parte şi de o dramă de mici dimensiuni. Totuşi intuiţia îmi spune că dacă rămânea nerezolvată tindea să salute din mers dimensiunile epopeii mai sus menţionate. Geamul din spate stângă nu se închidea etanş şi când maşina atingea sensibila viteză de 70-80 km la oră celor trei ocupanţi ale locurilor din spate le fâlfăiau urechile mai rău decât elfilor în goana bidiviilor. Plus că parcă se făcea un culoar de aer între cele două urechi din posesie de mă întrebam dacă totuşi am ceva în cutia craniană din dotare. Ochii lăcrimau, urechile dureau, măselele se simţeau…  mioriţă laie, laie bucălaie, de trei ore-ncoace gura nu-ţi mai tace! Ori curentu’ nu-ţi place ori eşti bolnăvioară drăguţă mioară?  Norocul mioarelor nevinovate a fost că la pipi stop-ul din lanul de păpuşoi crescut conform legilor UE, menţionat în paragraful anterior, s-a rezolvat cu bătăi de cap şi perseverenţă problema etanşeităţii geamului de către baciul moldovean şi cel bucureştean. Buni băieţi, faină treabă – datorită lor mai avem încă urechi.

Bucuresti Lefkada zi 1 (4)

 La marginea lanului de păpuşoi crescut conform legilor UE

Bucuresti Lefkada zi 1 (5)

Traveling in style

Pe la prânz, în timp ce traversam Sofia, stările erau împărţite. Doi se bucurau de frumuseţea periferiei oraşului (recte două din mioarele nevinovate cu urechi întregi din spate), doi încercau să agaţe de chestii improvizate un fel de mini boxă legată la un telefon din care urla gâjâit dar din tot bojocii Rammstein (celelalte opţiuni erau Pink Floyd, o formaţie de hipsteri în căutarea celebrităţii şi mulţi gigi de dark metal, symphonic gothic metal with death/doom influences etcetera ), unul dormea (primul şofer), pe unul parcă îl rodea foamea, unul discuta în contradictoriu cu Siri (următorul şofer) în timp ce actualul şofer încerca contrariat să îşi dea seama de ce nu a ţinut cont de amintirile ce-l chinuiau şi nu a făcut dreapta pe centură şi a luat-o prin oraş. Era din ce în ce mai cald. Lipsa radio-ului a fost dată uitării lipsa aerului condiţionat fiind din ce în ce mai presantă.

În afară de o oprire la sugestia poliţistului bulgar şi vizitele la una două benzinării călătoria s-a desfăşurat în limitele normalităţii şi în schiţa de mai sus (somn de voie, Siri, muzică gâjâită, aşezat şi reaşezat boxa, foame etc) până în apropiere de Kulata când sorţii ne-au fost iar potrivnici şi planetele s-au aliniat prost. Drumul oficial fiind în lucru circulaţia era deviată până la mama naibii şi înapoi. O frumuseţe de ocol am realizat. Ce pot să vă zic este că investitorii şantierului de anduranţă din Drumul Taberei pot dormi liniştiţi, le-a trecut glonţul pe lângă ureche…  blesteme ca în ziua aceea nu şi-au luat şi nu îşi vor lua câtă viaţa vor avea faţă de cum i-a pricopsit destinul pe cei bulgari.

La graniţa cu Grecia atmosfera începea să nu mai fie degajată, oboseala se simţea în aer şi încă nu realizam cât mai avem de mers. Investitorii bulgari au fost daţi uitării urmaţi fiind de fraţii lor greci, care nu erau în stare să menţină o autostradă cum trebuie. Muzicii nu îi mai simţeam lipsa boxa gâjâită fiind concediată din funcţie, era cald şi beam multă apă în vederea unei hidratări corespunzătoare şi creşterii numărului de acte din “Presiunea vezicii” spre disperarea tuturor inclusiv a celor care făceau pe ei deoarece pe autostradă nu erau benzinării şi trebuia să ieşi câţiva kilometri ca să găseşti una, geamurile erau deschise şi se făcea curent mai rău ca la venirea Katrinei… în rest linişte şi pace. Pe acest fundal sună Jerome să vadă şi el ca omu pe unde suntem. Îi raportăm starea naţiunii şi răspunsul lui vine încurajator – mai aveam cel puţin 4 ore.

La auzul veştii moralul nostru căuta fundul mării dar cum speranţa moare ultima aşa şi noi, am perseverat în dorinţa de a ajunge la o oră decentă la destinaţie. Dacă la început sosirea în Lefkada speram să fie în jur de orele 19.00 bunul simţ după 10 ore de mers ne spunea că mai devreme de 20.30 nu aveam cum ajunge iar telefonul lui Jerome deja ne dădea speranţa de viaţă peste cap cu un estimat de sosire peste orele 21.00. Am zis că e el nebun şi am continuat. Şi am continuat. Şi am continuat. Şi am tot continuat.

Se întunecase de o bună bucată de vreme. La calcule şi estimări ale sosirii se renunţase de mult. Uitasem şi de foame şi de sete şi de dor de codrul verde. Nu mai vedeam decât ecranul gps-ului şi porţiunea de drum din faţa luminată de faruri. Din când în când un glas sfârşit spărgea liniştea “Nu mai merg niciodată în Lefkada…  poate doar cu avionul sau cu drumul din trei bucăţi”. Ultimii kilometri până la intrarea efectivă pe insulă au fost dramatici. Beznă, nici o dungă trasată pe mijlocul drumului, nici o bornă, şoseaua îngustă cobora în serpentine printr-o pădurice deasă şi parcă ducea spre nicăieri. În zare se zăreau câteva luminiţe ce ne dădeau speranţe. Nu ne dădeam seama cum vom ajunge acolo deoarece până la ele era apă. Multă apă.

La un moment dat pentru că mă plictiseam groaznic am simţit nevoia să îmi las imaginaţia să zburde împreună cu a celorlalţi aşa că am aruncat infama întrebare: “Voi cum credeţi că arată Jerome? ” Din fericire gaşca a marşat mai mult decât am putut spera aşa că Jerome a fost pe rând surfer blond cu pătrăţele pe abdomen, negru, mic gras şi chel, un francez get pe get slab şi brunet, în chiloţi şi doar atât, criminal în serie ce ne aşteaptă noaptea în pădure etc. Plus că oboseala şi lipsa de concentrare ne făcea să nu îi reţinem numele aşa că apelativele au fost nenumărate şi sigur ar deveni fermier cu acte în regulă şi multe mioare dacă s-ar respecta regula cu mielul de botez…  Geronimo, Fernandez, Garcia, Jardel, Roger Federer, Jeraldo Ronaldo, Jeromică fără frică şi tot aşa… până am trecut podul mobil ce leagă insula de continent. Bucurie, mare bucurie. Şi speranţă.

  • Hai poate apucăm să găsim ceva de mâncare.
  • Lasă mâncarea, vrem să bem o bereee.
  • Da măi dar voi ştiţi că de unde stăm până în centru la Syvota facem cam 2km?
  • Hai că poate nu facem. Poate găsim ceva mai aproape. Hai că poate se înşeală jipiesu… hai că poate…

În Nydri am luat drumul centrului şi mare greşeală am făcut. Treceam aşa aproape de terasele situate pe marginea drumului încât mai aveam puţin şi săltam de pe masă mâncarea şi berea rece ce ne făcea cu ochiul. Salivam, stomacul se răscolea de foame, situaţia chiar era dramatică. Astfel frământat am ajuns la destinaţie unde l-am sunat pe prietenul nostru, imaginat deocamdată. Coborârea finală spre Syvota a fost aproape în bot, mă întrebam dacă nu ne rostogolim direct în mare.

“Hello Jerome. We are in Sivota”. Glasul lui Grigore sparge atmosfera tensionată din dubă. Accentul era atât de franţuzesc încât ziceai că şi-a petrecut copilăria şi juma’ de adolescenţă în vârful turnului Effel. În voce i se simţeau oboseala, nervii dar şi resemnarea în faţa destinului de şofer de dubă cu 7 pasageri tineri şi neliniştiţi la bord. Parcă s-a simţit şi o oarecare urmă de veselie. Eeee, am înfrâââânt! După 16 ore petrecute pe un drum căruia nu îi mai întrezăream nici măcar luminiţa de la capăt am ajuns la destinaţie.

Bucuresti Lefkada zi 1 (6)

  Supermarket-ul speranţelor

Jerome ne cere un răgaz de 10 minute să ajungă, răgaz în care ne învârtim în jurul dubiţei dezmorţindu-ne fizicul. Un supermarket luminat şi încă deschis ne face cu ochiul. Plus nişte terase cochete. O să ajungem la ele cât de curând… să vină Jeromică fără frică, să ne plaseze la cazare şi gataaa. Începe vacanţaaa. Pe fast forward vine într-un jipan Jerome. Un franţuz get beget, cu pălăriuţa lui de hipster pe freză, zâmbitor şi vorbăreţ. Mă abţin să nu râd, eu şi încă trei sferturi din gaşcă. Săracul, dacă ar şti cât haz s-a făcut pe seama lui. Probabil şi el s-a abţinut să nu râdă când ne-a văzut sfârşiţi, lihniţi şi însetaţi, sprijinind dubiţa.

Ne invită să îl urmăm. Cu regret constatăm, atât noi cât şi duba, că trebuie să urcăm dealul pe care îl coborâsem în bot. Mai crunt este că pe la jumătatea ascensiunii drumul nostru ieşea de pe principal, urcând mai dihai decât acela. Pe partea dreaptă hăul era din ce în ce mai pronunţat, marea cea frumos luminată se vedea printre copaci, bucuria celor cu rău de înălţime. Era evident că ne îndepărtăm de tot ce înseamnă civilizaţie, butice, market-uri, restaurante, taverne, terase – orice putea alina un turist ca noi. “Măi, dacă Jardel ne atrage într-o capcană, dacă e cremenal în serie? V-am zis eu?” Râsete isterice. Râdem noi dar nu e râsul nostru. Jardel urcă şi iar urcă, marea e din ce în ce mai departe, drumul din asfaltat a dat în drum de ţară până intrăm cu aplomb pe o poartă mare şi în câteva secunde vedem în stânga o piscină luminată şi vila noastră cochetă şi drăguţă.  Villa Vela (http://www.lefkadavacationrentals.com/en/rentals/360-villa-vela-peaceful-brand-new-luxury-villa-in-magical-setting-around-sivota ).

Bucuresti Lefkada zi 1 (7)

 Bucuresti Lefkada zi 1 (8)

Ne oprim în mijlocul livingului cu tot cu Jerome. Ne prezintă prietenos interiorul. Prea prietenos şi prea vorbăreţ pentru starea noastră. Din păcate Grigore avea şi el chef de vorbă şi de aflat informaţii. Scurta oprire de câteva minute s-a lungit până la o oră şi puţin. Ne lungeam de foame pe acolo şi nu ştiam pe care dintre cei doi să îl lichidăm primul. Din fericire a fost fără incidente, ne-am întors în centru la singurul restaurant găsit deschis şi am făcut plinul. Epopeea noastră s-a încheiat cu bine, ne aştepta o săptămână de odihnă şi tratament… sau nu… cine ştie. Acum la aproape două luni pot spune că a fost o experienţă marcantă şi de neuitat. Drumul a fost o experienţă, noi în spaţiul nostru fără prea multă treabă cu ce am văzut sau pe unde am trecut. Poate că ne-am cunoscut mai bine, cine ştie. Mi-am adus aminte de un citat pe care l-am citit zilele trecute şi mi se pare că se potriveşte bine. “O călătorie se măsoară cel mai bine în prieteni şi nu în kilometri.”  (Tim Cahill)

Să spun cum a început ziua urmatoare? Exceptând faptul că ne-am trezit târziu, am băut cafeaua în reprize şi lento şi am mâncat ce mai aveam prin bagaje?

În primul rând cu exclamaţia fiecăruia care făcea ochi… uaaaaa, da’ e frumos aici. Şi totuşi  “Nu mai merg niciodată în Lefkada…  poate doar cu avionul sau cu drumul din trei bucăţi… decât până la anul.” Priveliştea era de vis, doar mai trebuia să ciopârţim puţin pomul care ne fura din orizont.

Iar în al doilea rând (ăla de la mijloc din dubă): “Grigoreeee, nu transportăm cartofi aicişea… deşi, poate dacă transportai cartofi erai mai blând!”, alintul şoferului de către unul din pasageri. Here we go again. La vale voinicii mei. La supermarkeeet!

1 thought on “Bucuresti Lefkada Road Trip

Leave a Reply

Your email address will not be published.