Deep Purple. Cronica unui concert ratat.

Roade rău cizma, degetul mic de la piciorul stâng suferă şi suspină. Roade şi stomacul. De la Unirea la Universitate gândurile mi se leagă fuioare cu aromele fiecărei patiserii întâlnite. La următoarea sigur sigur îmi iau ceva. Piedici au apărut în calea mea nenumărate. Ba lipsa produselor în galantar, ba un cerşetor insistent ce îţi scanează banii din portofel de parcă ar avea vizorul lui Geordi La Forge, ba vânzătorul ce serveşte cu ţigara în colţul gurii cu scrumul de un centimetru şi tot aşa.

Înainte de gura de metrou “Universitate” o plăcintă babană, format triunghiular, cu brânză şi stafide mă ţintuieşte în faţa unei vitrine. Colac peste pupăză, covrigi cu vişine nu am încercat până acum. Nu aveau aşa că rămâne plăcinta. Mă caut de zor de portofel. Şi mă caut, şi tot mă caut. Nu era. În câteva secunde vizionez filmul zilei. Mda, l-am uitat la serviciu. Numai că serviciul acesta al meu nu e şi el în Bucureşti ci undeva în câmpia Pantelimonului, mai că îmi bate porumbul în geam. Înghiţind în sec, cu ochii pe brânzoaică, recunosc tristul adevăr.

– Doamnă, nu mai împachetaţi. Mi-am uitat portofelul la serviciu şi nu am cu ce plăti.

Ce poate fi mai rău? Că mâine plec din Bucureşti dis de dimineaţă şi actele, banii şi cardul se odihnesc pe birou în comuna oraş Pantelimon? Că în jumătate de oră începe concertul Deep Purple? Că mi-e foame şi nu am nici măcar un leu să îmi iau banalul covrig cu susan (renunţasem la mofturi între timp)? Că mă roade cizma?

Decizia a venit rapid. Mă întorc după docomente şi finanţe apoi direct acasă. Îmi anunţ prietenii. Aceştia mă încurajează, îmi spun că am încă timp să prind concertul deoarece e  o trupă în deschidere. De nervi lacrimile aproape ţâşnesc impresionând întâi juma’ de garnitură de metrou şi apoi taximetristul care vrând nevrând îmi află istoria în detaliu. Poate pentru că am povestit-o fiecărui apelant ce se interesa de soarta mea.

La serviciu biroul era închis cu cheia pe care ia-o de unde nu-i. După câteva secunde de agitaţie găsesc pe doamna de serviciu, un fel de Keymaker din Matrix varianta feminină, recuperez sursa agitaţiei şi ura şi la gară. Pardon, la concert. Taximetristul, băiat gigea, mă sfatuie să iau primul metrou ce mă avantajează.

– Domnişoară eu pot să vă iau banii fără problemă. Dar mi-e milă de dumneavoastră. Pierdeţi spectacolul şi e păcat. Metroul e sfânt. Vă las aici la Georgian şi imediat ajungeţi la Unirea. De acolo la Universitate şi ţaca paca pe jos ajungeţi la Sala Palatului.

Sunt de acord cu propunerea şi descind în trombă la Georgian. Ţaca paca vine şi Unirea. Prima oprire e în tejgheaua primei patiserii ivite în cale. Îmi achiziţionez una bucată covrig cu mere. Bun tare, mi-a adus aminte de plăcintele cu foi de casă făcute de mama. Sau poate doar îmi e foarte foame. Traversez pasajul şi sunt chiar atentă să nu iau greşit metroul. Acum câţiva ani trebuia să ajung la concertul Amon Amarth de la Arenele Romane şi în loc de Eroii Revoluţiei am luat-o spre Piaţa Romană cu încredere şi tupeu. Pe la Victoriei am realizat eroarea de reţea şi dă-i cale-ntoarsă.

Ajunsă la Universitate mă învârt nehotărâtă precum ceva într-o găleată şi ies la suprafaţă în direcţia Que Pasa. Nu e bine dar să fim fericiţi. Pavlov chiar funcţionează. Şontâc şontâc traversez Magheru, alerg prin staţia lu’ 300 amintindu-mi de anii studenţiei, admir oul străpuns întrebându-mă ca de fiecare dată ce a vrut să spună artistul, aproape mă ciocnesc de un autobuz dar îi dau totuşi prioritate. În tot acest timp scriu din goana calului sms-ul aducător de bilet. Cheia din celuloză era la Andrei care era la rândul său la concert: “Ajung în 2 minute”.

Staţionez pe scările intrării de la Sala Palatului şi aştept un semn. Întârzie să apară. Doi clovni cu un mănunchi impresionant de baloane lungi care se modelează uşor în căţei şi alte chestii neidentificabile staţionează şi ei lângă mine. Dintr-un casetofon roz (cred) Big Mountain declară Baby I Love Your Way. Nu pare a fi deloc atmosferă de concert rock. E aproape ora nouă şi afară nu plouă, plouă. În schimb orizontul mi se animă brusc cu câteva zeci de prichindei care se revarsă râuri râuri din Sala Palatului. Clipesc des. Nu înţeleg ce mi se întâmplă.

Sună telefonul.

  • Andrei: Unde eşti?
  • Eu: La intrare, te aştept.
  • ndrei: Unde la intrare, că şi eu tot acolo sunt?
  • Eu: Păi înăuntru la intrare.
  • Andrei: Cum înăuntru? Te-au lăsat să intri fără bilet?
  • Eu: Păi dacă îţi zic că sunt înăuntru…
  • Andrei: Cum naiba? Ieşi afară la intrare
  • Eu: Gata, ies. Am ieşit. Mă vezi?
  • Andrei: Nu te văd. Unde anume eşti?
  • Eu: Păi la intrarea unde am mers de fiecare dată la orice concert.
  • Andrei: Eu sunt lângă un chioşc cu hot dog.
  • Eu: Hot dog? Nu e nici un chioşc pe aici. Imposibil. Şi am dat roată pe aici.
  • Andrei: Vezi unde scrie Golden Circle? Şi mulţi gabori?
  • Eu: Ce Golden Circle? Ce gabori? Aici e plin de copii, clovni şi baloane
  • Andrei: Nu vezi nici un gabor? Ciudat….
  • Eu: Nimic. Uite, aici pe o uşă scrie mare “Sala Palatului 11”
  • Andrei: Ce scrieeee? Repetă
  • Eu: Sala Palatului 11
  • Andrei: Concertul e la Polivalentă
  • Eu: @%$^@$*(?>);_!!_*&^%%%

O mamă cu doi copii de mână mă priveşte reprobator. Clovnul s-a oprit din făcut baloane. Timp nu prea mai e şi oricum mă simt înfrântă de soartă. Răspund afirmativ la întrebarea “Deci, îţi vând biletul? Că am cui…” fericită fiind că e biletul la el. Un lucru bun pe ziua de azi în sfârşit. La concertul AC DC biletul era la mine şi mi-am dat seama la intrare că îl uitasem acasă de fapt.

Şchiopătând, cu umerii plecaţi, supărată pe mine şi pe neatenţia de care dau dovadă, de data asta cu lacrimi adevărate şiroind pe faţă trec a mia oară pe lângă Sala Palatului unde rulase fin “Scooby-Doo şi Misterul Piramidei”. Copiii veseli şi gălăcioşi erau adunaţi fiecare de părintele propriu, clovnii făceau la foc continuu căţei din baloane, casetofonul roz urla “Baby I love your way”.  Cât despre mine… Guess I’ll always be a soldier of fortune. Că tot am fost la concert Deep Purple.

Acasă scriu dintr-o suflare povestea zilei dornică să o postez pe blog. Care blog tocmai căpătase un bug şi îi dispăruseră printre altele chiar butonul de Publish. Resemnată mă bag la somn. Cuvintele lu’ mama mă însoţesc alături de Moş Ene pe la gene. “Lăsa mamă că scăpăm acu’ de Mercur retrograd şi o să fie totul bine.”

4 thoughts on “Deep Purple. Cronica unui concert ratat.

  1. Uofff, când nu-i să fie… ! Zâmbesc – că tare fain ai scris – printre lacrimi, că şi eu tocmai mă confrunt cu un posibil “nu-i să fie”.
    Mama lui de Mercur…. să-i dăm un şpiţ undeva, zic. Măcar ne răcorim :))

    1. Hai ca a trecut din fericire. Dar ce se intampla cand se-ntampla si fara retrogradarea asta a lui Mercur…. atunci e problema 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.