La 3 dimineata viata sigur bate filmul. Episodul 11.

Se făcea că e o zi de luni, una din acelea pe care le urăşti pentru că au venit prea repede după un week-end plin de leneveală şi în care la câteva minute te întrebi ce cauţi tu în viaţa ta şi mai ales de ce te-ai dat jos în pat la 06.25 dimineaţa. Se făcea că acea zi de luni cumva s-a terminat fără apocalipsă şi după o masă copioasă şi nemeritată ai decis să laşi orice şi să te bagi la somn. Se făcea că ai un somn dulce şi visezi frumos, că eşti la căldurică în plăpumioară şi afară… ei afară se făcea că e urgie.

În jurul orelor 3 a.m. vântul a pus stăpânire pe complex mişcând lucrurile incredibil de repede odată cu palele lui, inclusiv un stâlp ancorat în nişte bolovani anemici. Pe acesta l-a dovedit mai greu într-adevăr dar şi când i-a dat letala… mare zgomot a făcut. Obişnuită cu aceste sunete mi-am continuat somnul până când alte emisii sonore ce aduceau a bătăi în geam au reuşit chiar să mă trezească. Deşi buimacă nu mi-a luat mult să realizez provenienţa. Plasa de ţânţari de la uşa balconului pe care o scosesem din balamale şi o lăsasem rezemată de perete prinsese viaţă. Pentru început am încercat să ignor. Apoi am aplicat perna peste urechi. Apoi nu s-a mai putut, am luat atitudine. Până aici.

Ghici cine era la orele 03.10 a.m. în balcon îmbrăcată sumar în pijamale portocalii cu pantaloni trei sferturi şi volănaşe pe la glezne, echipamentul subţire de toamnă că flauşatele de iarnă încă nu sunt scoase de la naftalină? Andreea era. Şi bătea vântul şi zbura zăpada şi volănaşele mele şi eu mă luptam cu plasa de ţânţari.

Iniţial am încercat să intru cu rama în casă dar părea că nu îşi doreşte asta în timp ce se zvârcolea în braţele mele puternice. Probabil eram între vis şi realitate că acum să fim serioşi, nu are cum o ramă să aibă viaţă. Ascultându-mi logica imbatabilă de la lumina lunii am lăsat intratul în casă pentru momentele în care voi fi în deplinătatea facultăţilor mintale şi am încercat să pun monstrul înapoi în balamale. Bineînţeles că nu mi-a ieşit nici această variantă, învârtisem între timp rama cu susul în jos ca într-un meci prost de wrestling. Am tras aer în piept şi cu ultimele puteri şi fărâme de logică am introdus nenorocirea somnului meu pe uşă fără să dărâm zidul ce se punea în calea evoluţiei mele. Mulţumită de rezultat m-am băgat în plapumă, mai aveam puţin şi luam şi rama cu mine să fiu sigură că nu mai am parte de gălăgie, dar cucu somn. Gimnastică de înviorare de la 3 dimineaţa în condiţii vitrege făcuse ravagii. Să-mi fie învăţătură de minte. De acu poa’sa-mi bată-n geam şi Călin (file din poveste) eu nu mă mai dau jos din pat am concluzionat cu obidă.   

Leave a Reply

Your email address will not be published.