Piatra Craiului 2006, Creasta Nordica

“Tata, sa luati multa apa da? Ai inteles? E greu muntele ala, sa plecati devreme devreme si sa luati multa apa”. Sambata seara primeam ultimele indicatii de la tata.

piatra-craiului-07

Fiecare de-a lungu’ vietii primeste lectii si se descopera. Cam asta e viata pana la urma, autodescoperire si supravietuire. E problema fiecaruia daca acumuleaza sau nu invatamintele, daca se descopera cum trebuie sau isi creeaza false impresii despre el. Pentru binele meu, sper ca mi-am insusit lectiile cum trebuie si cu varf si indesat.

Mi-am descoperit limitele, am constientizat ca imi e si rau si frica de inaltime. Nu credeam ca stau asa prost. Daca fara probleme pot sa catar un perete nu pot sa zic acelasi lucru despre descatarare. “Luminoaso, eu ce fac acu? Unde pun picioru? Vreau la mamaaaa.” Mda, nu glumesc. La coborare plangeam atarnata de lanturi de sarea camasa (n.r. tricoul transpirat) pe mine.

O alta lectie buna de memorat si repetat. Sa ai incredere in colegii tai, mai ales in cei cu experienta pe munte. Cateodata viata sau temerile tale se gasesc in mainile lui. In acele momente nu poti decat sa ai incredere in el si sa cooperezi altfel doar il incurci. Si nu iti doresti sa iti stresezi sprijinul de nadejde prea mult.

Nu cea din urma lectie, se poate sa fie cea mai importanta chiar. Traseul trebuie studiat bine inainte si nu doar pe harta. De acolo nu iti dai seama cat de dificila e o saritura, cate verigi are lantul ruginit cu care faci danga-langa tacticoasa ca talanga deasupra haului, daca sunt suficienti boscheti de care sa te apuci disperat, etc. Incearca sa obtii diferite informatii de bon ton de la cei care au parcurs traseul si vorbesc in cunostinta de cauza, chiar daca sunt melodramatice si subiective. Informatiile trebuie evaluate bine inainte, functie de experienta povestitorului. Daca iti zice Nadia Comaneci ca e usor sa zbori din paralela in paralela nu poti decat sa o aplauzi, sa o admiri si cam atat. Ca tu nu o sa ai never ever dexteritatea ei….

Traseul propus pentru duminica: Cabana Curmatura (1470m) – Vf. Turnu (1923m) – Vf. Padina Popii (2025m) – Vf. Ascutit (2150m) – Vf. Timbalul Mare(2177m) – Vf. dintre Timbale (2170m) – Vf. Timbalul Mic (2231m) – Vf. Sbirii (2220m) – Vf. Caldarii Ocolite (2202m) – Vf. La Om sau Piscul Baciului (2239m) – Refugiul Grind (1620m) – La Table (1415m) – Prapastiile Zarnestilor – Cabana Gura Raului (740m).

N-as putea zice ca am plecat devreme, ora 09.00 nu prea face mandrie muntomanului – mai ales cand doarme la cabana si pleaca de la botu calului. De incalzire practicam un mic urcus pana la Saua Crapaturii si cateva poze la punctul de belvedere. Ce pot zice, efortul ma face din ce in ce mai frumoasa. Asta-i concluzia trasa in timp ce ma admir cu nedisimulata sinceritate. Pusca si cureaua lata, fala muntilor eram odata. Bine, inca mai sunt, dar am dat-o putin in romantism. Sa scoatem batistele zic, preventiv. Restul oricum e istorie.

piatra-craiului-01

Pusca si cureaua lata, fala muntilor eram odata

La Turnu puteam da cu maxime sanse de succes auditie pentru rolul de eroina intr-o tragedie antica. La cateva ascensiuni mai aproape de vertical decat unghiul de nouazeci de grade ma impacientasem cat pentru un liceu in asteptarea rezultatelor la bac, sesiunea din toamna. Acolo a fost si prima pauza. Nu imi aduc aminte daca am mancat sau ce am mancat. In schimb nu pot uita setea care ma insotea constant, cu cat beam mai multa apa cu atat imi era mai sete.

piatra-craiului-02

piatra-craiului-03

piatra-craiului-04

Cum fiecare pentru echilibru in viata are nevoie de constante eu am avut doua in aceasta minunata calatorie. Setea si frica. M-au tinut in “priza” la propriu. Undeva printre Timbale deja obtinusem magna cum laude rolul de eroina in tragedia de care vorbeam mai devreme. Am declarat cu patos, ca o adevarata actrita care isi traieste rolul, ca inainte nu mai merg si inapoi nu ma intorc deoarece stiu de unde vin. Colegii de tura m-au convins cu greu sa imi schimb partitura si asa am ajuns cu toti la Piscu Baciului intregi, nevatamati si insetati. Apa se terminase, mancam gogosari si rosii zemoase iar soarele era inca fierbinte.

piatra-craiului-05

piatra-craiului-06

inconfundabila Magura Codlei

piatra-craiului-08

Tushti in marea cea verde

piatra-craiului-09

 Eu inainte nu mai merg si inapoi nu ma intorc deoarece stiu de unde vin. Am zis,  am zis

piatra-craiului-10

Cu fetele pe Piscu Baciului 🙂

Coborarea spre refugiul Grind este partea pe care mi-o aduc cel mai bine aminte. Mi se lipea limba de cerul gurii, asa uscaciune era in cavitatea mea bucala, alunecam pe grohotis, genunchii nu ma mai tineau deloc. Grupul nostru de sase persoane se separase in doua fractiuni, mai ceva ca la marea schisma. Trei o luasera sanatos la vale. Eu eram in jumatatea intarziata. Intarziata din cauza mea, ca abia ma miscam. Portiunea aceea Piscu Baciului – refugiul Grind am parcurs-o dublu ca timp fata de normal. In plus, pe masura ce coboram spiritele erau din ce in ce mai incinse, ne deranja faptul ca nu eram asteptati de primii trei. Am sperat ca macar la refugiu sa ne reintalnim dar nu a fost asa.

Eram insetati si nervosi. Salvarea noastra a venit intruchipata intr-un tip slabut si care cara in spate multe sticle pline ochi cu apa. Ne uitam la el ca la Mesia. S-a prins ca ne era foarte sete si ne-a donat o sticla de doi litri, care s-a terminat cat ai zice peste. Multumim salvatorului nostru si coboram cu forte proaspete prin padure spre zona La table. La un moment dat ne auzim prietenii strigandu-ne. Nervosi, neintelegand de ce nu ne-au asteptat, nu le raspundem. Lasa-i, sa se impacienteze, de ce nu ne-au asteptat …

Ajungem fata in fata, urmeaza o repriza memorabilia de cearta intre baieti. Noi fetele am tacut malc, nu mai avea rost sa punem paie pe foc. Gasisem la izvor ochelarii de soare ai Luminitei, ii returnez, ne explicam si uitam de suparari. Inteleg si punctul lor de vedere. Erau atat de insetati incat nu ne-au mai putut astepta aproape o ora pana ii ajungeam noi. Apare de nicaieri tipul slabut care ne servise cu apa la refugiu. In acest timp baietii inca urlau unu la celalalt. Il salut printre urlete si injurii. Raspunde in timp ce se uita contrariat la noi.

Dupa ceva timp pe masura ce setea se potoleste spiritele se relaxeaza. Ne reluam veseli nevoie mare drumul spre Gura Raului, catre masini si civilizatie. Eram linistiti, scapasem de greu, de stanci, prapastii si mai ales de arsita. Imi sun mama, ii spun ca suntem bine, nu mai am baterie si ca o sa o sun seara cand ajung acasa.

Din pacate socoteala de pe harta nu se potriveste cu cea de pe carare. Neatenti si relaxati fiindratacim gratios calea cea dreapta. Coboram cu toate fortele spre satul Pestera nu spre Gura Raului. Ne lumineaza asupra acestui trist fapt doi tractoristi insotiti de vehiculul din dotare. Daaaar, sa stam linistiti ca ne ajuta ei sa ne intoarcem pe drumul cel bun. Doar sa urcam in bena tractorului ca sa nu mai batem atata cale pe jos. Obositi ne resemnam cu solutia oferita.

Ina se urca in cabina iar noi cinci in cupa metalica. Eu eram in fata in bena si ma tineam de niste zabrele metalice. In mana aveam o punga de biscuiti. In spatele meu Luminita si Bodo. Tractorul urca, punga cu biscuiti ma lovea peste fata in timp ce se balanganea, eu urlam de frica.Ca sa fie spectacolul complet ma si miscam aproape brownian de era sa sting Luminita din spatele meu. La starea mea de bine contribuiau si comentariile lui Bodo, care atarna in partea dreapta a benei si se uita in fata. Acum aaaa urmeaza o curbaaa, la dreapta. Acum, tineti-va bine, urcam. Imi dadeam seama oricum, si fara sa ne anunte, ca urcam. Mai ales din cauza senzatiei ca tractorul se va rasturna cu noi, asa accentuata era panta. Nu mai suportam tensiunea calatoriei. Urlu cu lacrimi in ochi la sofer sa opreasca.

Coboram noi fetele din limuzina. Baietii mai merg o portiune de drum cu tractorul, ca sa li se arate exact drumul pe unde urma sa ne intoarcem. Aproape se intunecase. Noi patru mandre mergeam grabite spre locul unde baietii primeau ultimele indicatii de la ajutoarele noastre. Aud fetele sosotind in spatele meu:
– Nina: Imi dau seama ca maine nu ajung la serviciu la prima ora. Semnal nu avem la telefon. Asta e, ne descurcam noi. Singura mea problema este … daca ne intalnim cu ursu, ce facem?
– Luminita: Paaaaai, daca ne intalnim cu ursu, tacem malc, nu facem galagie si sa speram ca nu ne observa.
– Nina: aaaa, o vezi tu pe Andreea tacand malc????

Ma fac ca nu aud ce spun si grabesc pasii. Auzi domne’, atata desconsiderare n-am mai intalnit. (Doar nu fusesem eu cea care plansese cu lacrimi de crocodil mai toata ziua din varii motive). Motivul grabei mele era altul. Vroiam sa aud cu urechile mele indicatiile date baietilor. Am prins partea incurajatoare de final… Si sa aveti grija pe unde mergeti, ca sunt prapastii acolo. O sa va prinda noaptea. Sa nu alunecati, sa fiti atenti, ca altfel o sa cadeti in hau. Noi oricum eram niste duncani mecloud din clanul mecloud. Nu aveam nici lanterna, d’apai frontale. Asa pregatiti am mers pe munte, muntomanii lu’ peste. Traiasca Sony Ericsson, ca are o lanterna cu raza maaare de actiune si in plus il stimez din toata inima pe inventatorul brichetei cu lanterna, sigur la noi s-a gandit cand a proiectat-o.

Ne despartim de ajutoarele noastre cam indoiti. Noaptea ce se instala, lipsa lanternelor, lipsa experientei, faptul ca niciunul nu cunostea deloc zona plus ca eram oarecum dezorientati desi aveam harta in fata, toti acesti factori nu aveau darul sa ne linisteasca. Pornim conform indicatiilor primate. In maxim 10 minute iar ratacim drumul. Adunati intr-o poiana incercam sa sunam la Salvamont. Prindem semnal doar cat sa ii salutam si sa ii intrebam ce mai fac. Am inteles ca e bine sa ne intoarcem la ultimul loc cunoscut. Cam speriati coboram din poiana la lumina brichetelor si telefoanelor. Nu imi mai aduc aminte logica alegerii rutei de coborare, daca o fi existat logica, dar a fost buna.

Urlam fericiti. Gasisem un marcaj, habar n-aveam unde ducea, dar nu mai conta. Mergem printre copaci, ne impiedicam de radacini, vorbim tare si bajbaim dupa semne. Vedem o lumina mare, un foc. Deja era din ce in ce mai bine. Ni se fac semne de acolo, fusesem vazuti. Cu chiu cu vai ajungem, unde credeti? La table inapoi. Ne invartisem in cerc. Mare ne e surpriza cand ne intalnim chiar cu salvatorul arsitei noastre de toata ziua. Si el la fel de uimit a fost. Facem cunostinta oficial. Noi, insetatii, certaretii si ratacitii. El, Stefan The Savior.

Stam la povesti in jurul focului, mancam ca ne razbise puternic foamea si incet incet vine si Mos Ene pe la gene. Stefan the savior demonstreaza inca o data ca e super muntoman, impartindu-si cu noi izoprenul si sacul de dormit. Cum nici sub forma sardeliana nu incapem toti sapte pe izopren dormim pe rand in jurul focului, unii pe moale altii pe mai putin moale (adica direct pe iarba).

Noaptea a fost grea si lunga, cel putin pentru mine. Am numarat stelele de pe bolta, am ascultat cum creste firul ierbii, cum latra cainii la stana si racnetul ciobanilor cam pe la 3 dimineata – care suna gen “ursu la oi”… sau ceva fiara la oi. In principiu orice zgomot care mi se parea suspect reusea sa ma trezeasca. Zorii de zi m-au prins cu lanterna in mana si doua cutite langa mine. Gata sa ma lupt cu ursu.

piatra-craiului-11

piatra-craiului-12

piatra-craiului-13

piatra-craiului-14

haos

Luni dimineata – zori de zi. Nu cred ca am asteptat vreodata cu atata infrigurare dimineata de luni. Dupa ce i-am multumit lui Stefan de mii de ori, fiecare in parte, am plecat spre civilizatie. Ce credeti? Ne-am ratacit din nou? Din fericire nu. Ne-am lamurit unde ametisem calea cea buna. Traseul dupa La Table se despartea. La dreapta spre Pestera, la stanga spre Prapastiile Zarnestiului. Doar ca drumul spre Prapastii trecea printr-o stana ingradita bine bine iar urmatorul marcaj era haaat departe, nu putea fi vazut decat dupa o cercetare amanuntita. Acolo era buba.

Semnal nu exista in zona La Table si nici pana aproape de finalul traseului asa ca nu am reusit sa ne anuntam apropiatii ca suntem teferi si nici sa ne motivam in timp lipsa de la serviciu. Mergeam greu de tot, eu cel putin. Ma dureau genunchii. La iesirea din Prapastii ne intalnim cu o masina mare 4×4, si cei din ea isi fac mila de noi, asa ca ajungem cu bine la Gura Raului si la semnal.

Timp de un sfert de ora sase glasuri se auzeau pe terasa cabanei. Prima variant de scuza, cea oficiala: “Ma scuzati, am fost retinut astazi intr-o problema importanta si nu am cum sa ajung la serviciu.” A doua varianta, melodramatica: “Da mama. Iarta-ma mama. N-am vrut mama. Da da, sunt bine mama. Nu mai fac mama.” 

Acu serios zic, nu mai fac mama… pana la urmatoarea iesire. Ca tot mi-ai promis ca vii sa ma cauti cu elicopterul data viitoare.
Fotografiile au fost realizate de Luminita si Alexone, eu nu posedam pe acea vreme aparat foto. Si chiar daca as fi avut nu aveam maini sa il tin, fiind preocupata de mangaierea naturii cu toate membrele din dotare.

piatra-craiului-15

Danga-langa, langa-danga,
Sună-n asfinţit talanga
Şi de la păşune, iaca,
Tacticoasă vine vaca.
Nu mai vrea să umble creanga,
Vine-acasă.
Danga-langa.
Update: Gratie lui Andrei am descoperit o harta veche a domnului Anton Mitroiu (Piatra Craiului 1959) in care imi place mult cum este ilustrat traseul pe care l-am facut noi in acea zi, de la Curmatura pana la Refugiul Grind.
fig14-piatra_craiului_-_anton_mitroiu-1
Anton Mitroiu – Piatra Craiului (1959)

7 thoughts on “Piatra Craiului 2006, Creasta Nordica

  1. Epice amintiri din tinerete :). Uneori ma mir si eu privind in urma cum de am avut atata noroc si nu ne-am rut gatul pe munte, ori am scos-o de fiecare data cu bine la capat.

  2. Am ras cu lacrimi, ca deh acu’ ma tine chinga sa rad dar pe creasta urlasem si ma rugasem sa ajung cu bine acasa ca inapoi nu mai vroiam ca era prea greu si inainte nu mai vroiam ca-mi era frica! Stii ce mai trebuia la traseul ala? Sa coborati pe ,, La lanturi” si romanul era complet!Totusi de cand umblam pe munte am invatat sa avem lanterne plus baterii de schimb , plus sursa de foc, plus muuuuulta apa! PLUS O BATERIE DE INCARCAT TELEFOANELE, care e ultra utila pe munte, daca iti permiti , sa-ti iei neaparat! Si am mai invatat ceva! Nu ne mai bazam atat de tare ca ajungem la destinatia propusa in aceeasi zi in care pornim si nu ne supraevaluam puterile sau viteza de mers, asa ca avem tot timpul izoprene si saci de dormit, nu de alta dar dupa o noapte dormita in refugiul Vistea , pe priciuri fara izoprene, doar cu o geaca sub noi( si aia capatata din mila de la unii) de ne-au intrat oasele unele in altele, ne-am lecuit, ca nu mai suntem asa tineri, ne mai dor si pe noi salele!

Leave a Reply

Your email address will not be published.