Ciucas, behind the scenes – part 2. Poiana Tesla, cea argintie in lumina lunii

Continuare de aici, click pe link.

Separaţi, dar împreună prin intermediul staţiilor emisie recepţie, ne-am continuat misiunile. Primul grup, deschizătorul de drumuri, încerca să ajungă pe lumină la civilizaţie. Al doilea grup încerca să continue operaţiunea de remarcare a Plaiului Domnesc cu Cruce Roşie. Ploaia îşi făcea de cap. Picături nu prea dese dar dătătoare de răcoare se lipeau de haine. A dat şi cu niţică grindină, ca să fie meniul complet. Eu fierbinte, ploaia rece, geaca nu foarte bună… condensul era în floare.

Mai în floare decât condensul era bineînţeles paranoia. Ajunsesem să cred că beţele mele au prea mult metal şi că ar trebui să le las posterităţii, lipite de un copac. Graţie cerului că, fire materialista cum sunt, m-am trezit repede de la calcule telescopicele din posesie nefiind cele mai ieftine de pe piaţă. Achiziţia a fost o slăbiciune, shopping impulsiv se cheamă. Dar nu regret nimic, nimiiiic.

21 ciucas voluntar in carpati (7)b.JPG

În timp ce mă frământam interior de zor, scrutând cu ochi de vultur cenuşiu şi plouat cerul printre frunze şi ramuri şi primind drept recompensă picături reci pe ochi şi pe unde se mai nimerea,  echipa Double C (Corina şi Cristina) cu pelerinele în spinare coordonată eficient chiar și pe ploaie de Triple C (Coviltir) şi cu mare suport din partea agentului M (Mihai) îşi vedea tacticos de remarcare. Şi când zic tacticos chiar tacticos a fost. Pensula se scurgea cu grijă de vopsea în găletuşă şi se tampona fiecare copac cu incetinitoru şi de foarte multe ori încât simţeam pe fiecare organ al sistemului nervos central cum intră vopseaua pentru eternitate în scoarţa copacului, eram una cu natura. “Masochism de tip amecist!” ca să o citez pe Cristina.

21 ciucas voluntar in carpati (5).JPG

 21 ciucas voluntar in carpati (6).JPG

21 ciucas voluntar in carpati (7).JPG

echipa Double C (Corina şi Cristina) – adică albul şi roşul

21 ciucas voluntar in carpati (8).JPG

Lăsând să treacă momentele pe care le-am tot povestit cu frică de fulgere, umezeala rece care dădea directe la reumatismul din genunchi şi tunetele ce bubuiau undeva departe etc,  remarcarea a fost chiar faină. Mi-a plăcut descoperirea, momentele in care dădeam ca de pe o comoară pânzele de păianjen de pe copacii prea de demult remarcaţi, pânze pe care lacrimile ploii se scurgeau cu încetinitorul, momentele în care simţeam că păşesc pe poteci neumblate de multă vreme. Trecuseră într-adevăr colegii noştri cu câteva ore mai înainte dar, din fericire pentru exploratoarea din mine, nu deranjaseră prea mult rostul vremurilor. Da, pentru aceste momente m-aş întoarce cu inima plină şi mi-aş retrăi fricile, merită.  Anticipând o povestire ce tot aşteaptă să fie scrisă, au început să îmi placă recunoaşterile pentru remarcări, căutarea şi satisfacţia descoperirii pe care am simţit-o prima dată la recunoaşterea din Iezer Păpuşa.

Poteca noastră a continuat să coboare fără încetare prin pădurea de molid şi fag de când am părăsit golul alpin. La început brusc apoi cătinel cătinel pe curbă de nivel şi pe cursul unui vâlcel. La capătul vâlcelului am cotit stânga şi am şi făcut o mică pauză, săgeata se pictează mai greu decât crucea roşie, e clar. Din acel punct coborârea se face în serpentine pe aproape 300m diferenţă de nivel. La o tură normală durează puţin descinderea celor 300m dar în cazul nostru n-a fost să fie. În plus oboseala începea să se simtă şi parcă puţin şi foamea.

21 ciucas voluntar in carpati (9).JPG

 Săgeata spre stânga

21 ciucas voluntar in carpati (10).JPG

Marius a dat primele semnale de închidere a remarcării dar nu a dorit nimeni să îl asculte. “Uită-te şi tu, ziua e lungă, soarele e sus pe cer după atâta ploaie, cum să încheiem fără să terminăm ce avem de terminat?”. Cererea şi oferta de muncă fiind măreţe am decis să continuăm remarcarea în alertul nostru pas de raţă. La mai joasă altitudine atmosfera era mult mai prietenoasă, caldă şi plină de verdeaţă, mă simţeam precum Lizuca în Dumbrava Minunată. Luasem legătura prin staţie şi cu cei din prima tură, aflasem că sunt în regulă, eram relaxaţi.

22 dalghiu plaiul domnes (1).JPG

 22 dalghiu plaiul domnes (2).JPG

Dumbrava Minunată

22 dalghiu plaiul domnes (3).JPG

În continuare coordonatorul nostru suprem Marius sugera oprirea remarcării într-un stil amiabil şi caracteristic: Opriţi-vă dar dacă mai vreţi şi mai puteţi nu mă supăr.  Glumesc şi nu prea. Toţi eram epuizaţi şi conştienţi că avem destul de mult de mers până la civilizaţie şi în pas normal, fără opririle inevitabile unei acţiuni de remarcare. Dar niciunul nu dorea să pună pensula sau alt instrument în cui până nu atingeam obiectivul zilei, crucea roşie până jos în Poiana Dălghiului. Nici măcar eu.

Într-un sfârşit am dat într-un drum făcut aiurea de ucigaşii pădurilor, am făcut echilibristică pe noroaie semi-uscate cu sărituri de Nadia şi am ajuns în drumul forestier de pe Valea Dălghiului unde era şi o casă a tăietorilor de lemne, cu pridvorul plin de oameni ce se uitau curioşi la noi. După o probă de sărituri peste buşteni instabili sub care se vedea apa învolburată şi o altă porţie de noroaie ne-am regrupat la intersecţia cu un forestier secundar. Acolo am făcut şi poza de grup, poza de după… obosiţi dar fericiţi.

22 dalghiu plaiul domnes (4).JPG

 Marcaj vechi de 30 de ani. Nu, nu este Marius… el e muuult mai tânar 🙂

 22 dalghiu plaiul domnes (5).JPG

22 dalghiu plaiul domnes (6).JPG

Înainte de săriturile peste buşteni

22 dalghiu plaiul domnes (7).JPG

24 POIANA DALGHIULUI (1).JPG

24 POIANA DALGHIULUI (3).JPG

Obosiţi dar fericiţi

24 POIANA DALGHIULUI (4).JPG

23 Coltul Uriasului (1).JPG

Mâna Dracului

23 Coltul Uriasului (2).JPG

Ciucaşul ni se dezvăluia în amurg auriu, frumos şi pietros, o amintire de neuitat. Cu ochii fermecaţi, privind în urmă, am tras aer în piept şi i-am reţinut frumuseţea în suflet, de unde nimeni şi nimic nu o va putea şterge. Pozele sunt frumoase, fac cât o mie de cuvinte, dar nu vor reuşi niciodată să redea simţămintele, doar înregistrează un moment. Din fericire l-a înregistrat totuşi Marius, fire practică, că tot avea o cameră mai bună – deselereu pe numele ei.

Traseul a continuat agale în aval, pe drumul forestier, spre Poiana Dălghiului de care ne mai despărţeau cca 2,5 km. Nu i-am făcut pe toţi, am cotit stânga cam după un kilometru. Eram cu Corina în spatele grupului şi îi văzusem pe cei din faţă cum schimbă direcţia aşa că l-am scurtat mai din timp. Se întuneca încet şi sigur, în faţă viitorul nu era cel mai plăcut. Urma un urcuş pe un drum noroios, bocancii se afundau sub greutate şi crucea albastră se distingea cu greu. Scoateţi frontalele că se încinge gluma.

Imi imaginasem că din Poiana Dălghiului până în Poiana Teslei şi ce va urma după, totul va fi o minunată curbă de nivel, fără diferenţe mari de altitudine. Maaaare greşeală. Împingeam în telescopice icnind uşor. Nu era greu, aş mânia forţa aceea care este sus deasupra tuturor dacă aş zice că era greu. Doar că eram obosită şi puţin dezamăgită de mine că citisem prost harta şi de cele două ore jumate de cruce albastră ce urmau. Un drum pitoresc prin poieni şi păduri cum este descris în cărţile cu trasee montane.

Numa’ pitorească n-a fost prima parte. În schimb nămoloasă rău. Un picior băgam altul scoteam. Din când în când săream de pe marginea unui şanţ unde se întărise cât de cât pământul pe altă margine, în speranţa că şi ea va fi la fel de “suportive” cu greutatea noastră. Colac peste pupăză sau cireaşa de pe tort sau bomboana de pe colivă, funcţie de ce expresie vă place mai mult, traseul pe cruce albastră nu e întreţinut şi am pierdut marcajul de câteva ori. I-ar prinde bine o reîmprospătare. Noroc că ne-a ghidat drumul deşi şi el se tot diviza în varii drumuri “forestiere” create de maşinile tăietorilor de lemne, drumuri ce sfârtecă nedrept inima muntelui.

Paranteză. Mă întreb cât o să ne mai suporte pământul acesta dacă oamenii îl tratează aşa cum îl tratează. Degeaba eu şi încă trei sfrijiţi milităm pentru cauze bune dacă munca noastră nu are rezultat, nu rezonează cu majoritatea omeniriii. Şi nu rezonează pentru că nu este educata să rezoneze – nici măcar nu e vina ei, cred. Poate dacă de mici am fi educaţi în spirit civic, cu respect pentru natură am discuta altfel, poate dacă… închid paranteza că mă lansez în probleme care sunt prea mari pentru această povestire.

Luna lumina în toată splendoarea ei argintie, umbrele ni se mişcau sprinţare, siluete trecătoare prin pădurile rare de la poalele Muntelui Dungu, crengile căzute pe jos trosneau sub greutatea paşilor, glumele iscau râsete şi haz de necaz, umbrele copacilor pictau pământul în dungi negre. Această splendoare e evident că urmaşii noştri nu o să o mai prindă pentru că din copaci nici umbra nu va mai rămâne cât de curând. Închisesem paranteza mai devreme ştiu, dar nu m-am putut abţine.

Urcuşul abrupt de la început se domolise, de acolo şi cheful de glume. Pe nesimţite poteca a ieşit din pădurea desprinsă parcă din poeziile lui Eminescu (părea de argint deşi nu era de mesteceni) dând într-o poiană mare pe care am crezut-o, sau vroiam să o cred, Poiana Teslei. Realitatea crudă consemnează că eram de fapt în şaua care desparte Muntele Tesla de Muntele Dungu. Aceeaşi lună sclipicioasă lumina nemuritor şi rece şi foarte departe abrupturile Ciucaşului, abrupturi pe care tocmai ce le străbătusem, abrupturi pe care cu câteva ore le lăsasem aurii în urmă. Orientarea, matematica geografică, busola, harta, nimic nu mă mai putea impresiona la acel moment. Nici măcar ursul.

Poiana mea minunată, cu privelişti de neuitat, nestemată strălucitoare cu carate fără număr fără număr, nu era cea aşteptată. Mare dezamăgire. Până la originală, adevărata poiană a Teslei, mai aveam de băgat câţiva cărbuni. 150m diferenţă de nivel urcaţi în aproximativ jumătate de oră cum sună? Pardon, cum gâfâie. Probabil din cauză unghiului aprofundat în urcare şi pentru că era mai deasă, pădurea nu mai îmi părea nici argintie şi nici frumoasă. Sau poate pentru că vedeam negru în faţa ochilor. În alte condiţii aş fi tratat ascensiunea mult mai uşor, din bombeu, dar chiar eram obosită.

Ştiam unde sunt localizată, punct în track-ul de gps al lui Mariusică, şi de unde vin şi mi se părea incredibil cum… cu picioarele astea două, am parcurs atâta amar de drum şi încă mai puteam. Vroiam, nu vroiam, trebuia să pot. O să râdeţi,  probabil cei care m-au citit suficient/mă cunosc bănuiesc ce voi spune, imboldul era de fapt ascuns în subconştient şi imaginaţie (să îi zicem subconştientul imaginat – am inventat termeni noi, vreau patent) sub formă a câtorva fulgere închipuite ce brăzdau cerul acela frumos cu mii de steluţe. Nu mă ajutau nici poveştile lui Triple C Coviltir ce trăia din amintiri, întâmplări în care alerga prin furtună împreună cu un amic, cărând în spate câteva săgeţi indicatoare din tablă, material de mare succes pe vreme cu încărcătură electrică. Săgeţi pe care le-au aruncat cât ai zice fulger, cauză fiind lumina divină ce bătuse pe pământ la câţiva metri de ei.

Din fericire la capătul celor 150m diferenţă de nivel pe plus era Tesla, chiar ea. La ieşirea din pădure am pierdut marcajul Cruce Albastră definitiv şi irevocabil. Am mers la inspiraţie prin partea dreaptă a poienii pe sub abruptul Teslei, un uriaş diamant în lumina astrului ceresc. Frumos frumos dar unde-i semnul? La câte pietre erau pe acolo până şi un pictor foarte mofturos ar fi găsit suport să se desfăşoare. Decid să nu mă impacientez (deocamdata), să mă bucur cât pot de mult de priveliştea nocturnă: de blocurile albe de calcar risipite prin iarba deasă ca nişte licurici împietriţi, de luminile îndepărtate ale Brasovului – o mare aurie plăcută vederii, de Ciucaşul cu stâncile şi hornurile sale şi de ce am mai distins pe acolo că erau multe.

ciucas noiembrie 2009 018.jpg

 Tesla, căpăţâna de calcar, văzută din Şaua Ţigăilor. Poze dintr-o tură din 2009, când mă întrebam ce este ridicătura aceea

 ciucas noiembrie 2009 020.jpg

 “Poiana Teslei, cu molizi razleţi şi pajişti smălţate de flori, este un bun loc de popas, cu orizont larg deschis. Spre vest, privirea pătrunde pînă dincolo de Depresiunea Birsei, Piatra Craiului, unde creasta albd se stinge în depărtare. Bucegii, Piatra Mare şi Postăvaru îşi înalţă semeţ crestele în lumina puternică a soarelui de dimineaţa sau încearcă să se ascundă privirilor în apusurile ce ard orizontul. Drumul care şerpuieşte în lungul Văii Tărlung te poartă pînă la oraşul de la poalele Tîmpei, Braşovul, ale cărui blocuri se disting în zilele senine, iar Măgura Codlei se înalţă solitară la nord-vest. Spre est, Ciucaşul îşi dezvăluîe inedita faţetă, cu numeroase stînci şi hornuri ce coboara spre Valea Dălghiului – Colţii Natrii – sau spre cea o Babaruncăi.”

Extras din Monografie Ciucaş, autor Rodica Niculescu – iunie 1976

Reveria e bună dar în cantităţi mici şi în condiţii sigure, condiţii pe care nu le aveam la acel moment. Cu ochii îndreptaţi mai mult spre cer am nimerit de câteva ori în crengi ascunse în iarba înaltă, am dat cu stângu-n dreptu şi în bolovani de îmi era milă de urechile companionilor la ce am emis pe cale vocală. Unde nu-i cap, vai de picioare. Intuitia ne-a spus ca nu e rost sa mai continuam drumul chiar pe langa munte. Nu ne puteam orienta deloc cu tot gps-ul pe care îl aveam. Ştiam direcţia dar nu nimeream defel ieşirea din poiană aşa că am făcut poteci stânga dreaptă, sus şi jos, în cerc, pe peşte tot căutând luminiţa de la capătul Teslei. Şi nici Tesla asta nu e chiar mică cam cât un stadion de provincie ci mai degrabă un Santiago Bernabéu mai mare şi denivelat.

După aproximativ 15 minute de învârteală am găsit un stâlp. Nu ne indica direcţia, doar faptul că suntem pe potecă. Bucurie mare, dar unde-i poteca? Următorul semn nu se vedea nicăieri, marcaje pe copacii de la liziera îndepărtată nu depistam că era puţin cam noapte şi frontalele nu băteau până acolo. Ce să facem, ce să facem? Întâi am sunat-o pe Dora, care trecuse pe acolo în tura de zi. Ne-a dat câteva indicaţii dar erau greu de pus cap la cap cu situaţia noastră. “Oroarea” o produsesem la intrarea în poiană unde am pierdut marcajul şi am greşit direcţia, am mers spre dreapta atraşi ca un magnet de măreţia calcaroasă a Muntelui Tesla cu cei 1613m ai săi. De fapt trebuia să tragem stânga.

Picture2880_negate.jpg

Orele se făcuseră 12:00. Eram resemnată. Nici nervoasă, nici supărată, nici speriată, nici obosită, doar resemnată. Stăteam într-un punct fix, cu harta în mână şi mă uitam la colegi. Mihai luase la puricat copacii de la lizieră, avea câţiva de vizionat – probabil până în zori de zi îi dădea gata. Perseverenţa lui era de admirat. Marius butona de zor la jipies şi perseverenţa lui era şi ea de admirat. La fel şi a Corinei care studia împreună cu Marius curbe de nivel.  Norocul nostru s-a întruchipat în Cristina care era şi ea perseverentă în amintirile ei. Făcuse cu 3 săptămâni înainte acelaşi traseu şi avea câteva amintiri aşa că ne-a arătat direcţia pe care o bănuia a fi bună şi nu s-a înşelat. O cruce roşie a fost într-un final zărită, un chiot de fericire şi vaya con dios.

Coborârea pe culmea împădurită Piciorul Teslei a fost de-a dreptul veselă şi relaxantă. Scăpasem de stress, ştiam că nu mai e chiar mult şi ce mai e oricum coboară. Comentam cu însufleţire întâmplările şi senzaţiile trăite mai devreme în balauring-ul din poiană. La un moment dat Mihai constată că sunt multe balegi şi întreabă nevinovat de la ce animal provin. Pentru liniştea lui dar şi a noastră am conchis că Piciorul Teslei este foarte străbătut de o specie rară, întâlnită doar în Ciucaş, pe numele ei Vaca de Creastă sau Vaca Alpină. Din când în când mai face şi morrr morrr dar în general se preface că behăie. Important de menţionat: se hrăneşte doar cu iarbă şi iubeşte mult turiştii. De voluntari nici nu mai menţionăm, în cazul lor este dragoste la prima vedere.

Mai cu chiote, mai cu balegi, mai cu vaca de creastă am ajuns şi la bifurcaţia traseelor Cruce Roşie spre Podul Teslei şi Bandă Roşie spre Babarunca. Prilej de o mică pauză şi câteva selfie-uri de remarcare, după miezul nopţii. Pe indicator se precizează că mai sunt 30 de minute până la cabana Babarunca. Ceva totuşi nu se pupă, acum că am parcurs traseul. Varianta 1 – am mers noi foarte încet. Varianta 2 – am intrat într-o buclă temporară şi s-a dilatat timpul mai rău ca în “Interstellar”. Varianta 3 – s-a amplasat greşit săgeata cam cu o curbă de nivel mai sus. Varianta 4 – se face mai mult decât timpul estimat acolo. Mă dureau tălpile îngrozitor dar nu puteam coborî pe vârfuri că îmi era frică să nu o pun de un scenariu Prăvale Baba style. Să zicem că am ajuns cu chiu cu vai la pârâul Babarunca. Farurile maşinii băteau de partea cealaltă şi ne îmbiau să ajungem cumva acolo. Alex ne îmbia şi el, se plictisise atâtea ore singur, aşteptându-ne.

Nu ne mai ducem până la pod, traversăm apa de-a dreptu, voiniceşte. Până la ea ne luptăm cu un hăţiş insistent şi furios. Doar că noi eram mai iuţi şi mai furioşi. Cel mai iute şi furios a fost Marius altfel nu îmi explic saltul de Nadia pe care l-a încercat, şi încheiat cu parţial succes, peste albia Babaruncăi. Parţial deoarece deşi a ajuns teafăr pe malul celălalt a ajuns incomplet. Camera foto, preţiosul deselereu ce făcuse preţioase poze inclusiv selfie-urile de dupa-miezul nopţii era lipsă la apel.

Probabil că aveam nevoie de puţină diversitate după o zi monotonă aşa că în loc să mergem liniştiţi la casele noastre am dat rucsacii jos care pe unde a găsit loc în hăţiş, ne-am suflecat mânecile la propriu şi am luat apa la cercetat. Pârâul din cauza ploilor abundente îşi mărise considerabil debitul, era învolburat, apa avea putere. Exista posibilitatea chiar să fi luat pe sus camera ceea ce nu ne doream că era păcat de poze. Alex şi Marius după câteva ture ţopăite pe pietre au luat treaba în serios şi au intrat de-a dreptul in apă. Păreau că vor să se reprofileze în pescari adoptând diferite stiluri: căutat cu mâna la bolovani, răscolit albia cu mâinile invers sensului de curgere şi alte metode. Noroc cu mine care, proţăpită în vârful unui bolovan nemuritoare şi rece, am sugerat să studiem şi malul unde a sărit. Aparatul se odihnea în iarbă, curat şi plăcut uscat. Un ultim selfie de sărbătorire al momentului şi pe cai, pe cai putere.

25 POIANA TESLA (1).JPG

 Selfie-uri de remarcare, după miezul nopţii. Noroc că s-a recuperat camera ca să beneficiem de aceste frumuseţi.

25 POIANA TESLA (2).JPG

 25 POIANA TESLA (3).JPG

Un ultim selfie de sărbătorire al momentului în maşină

În concluzie a fost un traseu minunat, mi-a plăcut la nebunie. Nu ştiu dacă vreau să îl mai fac în aceleaşi condiţii dar sigur nu m-aş mai rătăci în Poiana Teslei, am un as în mânecă. Au fost două zile frumoase de remarcări. A fost o mână de oameni cu care am bătut munţii două zile în continuu cu găleata, maceta şi alte instrumente în mână funcţie de priceperi, dorinţă şi putinţă, au fost tunete şi fulgerici rătăciţi şi puţină grindină pe post de cireaşă de pe tort, păduri misterioase, ceaţă ca în filmele lui Fantomas şi lătrături gingaşe de câini, a fost rozul rhododendronilor şi albastrul cel mai frumos din lume al genţienelor, a fost vântul de Ciucaş, au fost încercări nereuşite (din fericire) de pătrundere prin efracţie în casele oamenilor, au fost Mâna Dracului şi Gemenii Ciucaşului, sufletzelle şi voluntari, soare şi nori, vaca de creastă sau vaca alpină, balauring în Poiana Teslei la orele 12:00 noaptea cu stâncile albe lucind la lumina lunii de parcă ne aflam pe Andromaca, a fost tochitură la căsuţa din poveşti… fain mai e la remarcare. Încet încet se ţes amintirile.

10 thoughts on “Ciucas, behind the scenes – part 2. Poiana Tesla, cea argintie in lumina lunii

  1. Hai, domne, ca mi-ai bucurat seara. :)) Auzi, oare de ce atunci cand facem, efectiv, un asemenea traseu, nu ne dam seama ce amintiri frumoase ne va lasa in suflet? Eu chiar mi-am propus odata, mai demult, ca de cate ori trec printr-un moment mai greu sa constientizez exact atunci ca ceea ce se intampla va deveni o amintire de neuitat.
    Iooi, da’ multe sageti am mai facut cu Corina… Pfff! Si sa stii ca treaba mai buna se face cu oameni mai putini. Clar! Pai uita-te la noi in poza aia de grup facuta un pic inainte sa bagam vopseaua in rucsaci, uita-te ca suntem toti niste vai de capul nostru si ce treaba buna am facut… Si eu ma mir de multe ori de cat ma duc picioarele astea si ma trezesc cateodata ca le fac declaratii de dragoste. :)) Pai daca ele nu merita, cine sa merite?
    Si mult a mai fost din forestier pana in Tesla… Cand povestesti, ai asa un stil de-mi merge la inima: “…cărând în spate câteva săgeţi indicatoare din tablă, material de mare succes pe vreme cu încărcătură electrică. Săgeţi pe care le-au aruncat cât ai zice fulger, cauză fiind lumina divină ce bătuse pe pământ la câţiva metri de ei.” sau “Mihai luase la puricat copacii de la lizieră, avea câţiva de vizionat – probabil până în zori de zi îi dădea gata.”
    Eu cu 3 saptamani inainte facusem bucata pe care o marcasem, dar spre Tesla nu urcasem. Aoleu, daca nu-mi aminteam iesirea din poiana dupa 3 saptamani era nasol. :)) Iesirea respectiva o “bifasem” cu mai mult timp in urma si, oricum, venind din alta directie (Saua Tigailor). Si atunci mergeam dupa o prietena de-a mea si clar, n-am fost prea atenta. Dar faptul ca nu mi-am amintit mai repede, a meritat din plin caci, uite, s-a nascut si termenul “balauring-ul din poiană” si balauritul propriu-zis care a fost sarea si piperul zilei/noptii noastre. Si, dupa asa tura, chiar ca esti indiferent la Vaca de Creastă sau Vaca Alpină. :))
    Bai, dar hatisul ala de dinainte de trecerea peste apa a fost demential. Eu ma uitam asa, la Marius, si parca ma gandeam ca glumeste ca trebuie sa trecem pe acolo. :))
    Cand si-a pierdut Marius aparatul, tin minte ca ma uitam si eu dupa el, dar, in mintea mea, un singur gand era pe repeat: O sa-l gasim! O sa fie bine! O sa-l gasim!
    Si sper sa ne mai gasim impreuna si vara asta, ca prea suntem oameni faini!

  2. Ooo, ai scris continuarea nesperat de repede 🙂
    Chiar a fost frumoasa remarcarea aia, chiar am dat la o parte panze de paianjen si prin portiunea aia de padure chiar simteai ca timpul a stat pe loc…
    Daaa, normal ca pensula se scurge bine bine de vopsea in galetusa….tb sa lucram curat, nu?:) Cristina cred ca ar avea niste lucruri de adaugat la acest subiect dar sunt sigura ca se va abtine :))))))
    Uitandu-ma la pozele tale mi-am revazut bocancii mei bleu pe care i-am purtat cu succes prin toti muntii ante-remarcari, dar care au cedat glorios dupa cele 10 zile de ploaie necontenita pe potecile Ciucasului….

    1. La vara sa faci rost de alti bocanci, da? 😛 imperbeabili gen cizme de cauciuc :))) … cine stie ce sezon o sa prindem… si o barca eventual

  3. Daaa, clar treaba se face mai bine in grupuri mai mici…
    Cand te gandesti ce grup mare de voluntari am fost in weekend-ul ala…multi, multi oameni….a fost si asa frumos, dar si in mai putini e bine, te simti asa, mai in familie.
    Tin minte ca mie in prima parte a zilei asa de inutila m-am simtit si asa rau imi parea ca nu puteam si eu sa vopsesc…asta pentru ca in acel weekend nr oamenilor dornici de munca depasea cu mult capacitatea logistica…si tot veneau la mine ba unul ba altul sa ma roage sa le dau intai galetusa, apoi pensula de rezerva, apoi pensula din mana….pana ce am ramas cu mainile in buzunare si cu pareri de rau in suflet. Dar nu imi pare rau ca mi-am donat uneltele, ca stiam ca eu sunt acolo pt zece zile, iar ei doar pt doua zile, si era pacat sa vina si sa nu poata vopsi si ei un copac, doi….

    1. un suflet inimos si caritabil, imi place despre tine… noroc ca nu mi-ai donat si mie ceva ca am fi fost si dupa doua zile tot pe traseu pe acolo

  4. Dar ai vazut cineva acolo sus deasupra Ciucasului m-a vazut, drept pt care, “dupa program” cand lumea s-a indreptat spre case iar eu m-am vazut reimproprietarita cu uneltele dupa care plansesem, cand am dat peste Cristina dornica de facut cruci, si peste Marius bucuros de asa voluntare…..atunci sa te tii….:)

Leave a Reply

Your email address will not be published.