Vajaind ca Vijelia, in Vama Veche

Ajungem pe ultima suta de metri in Gara de Nord, prindem trenu si taca-taca taca-taca pana la Marea cea Neagra. Eram destul de obositi cand am ajuns in microbuzul din Mangalia spre Vama Veche. Plin de vamaioti fiind am prins un confortabil loc in picioare. Pe fundal un radio local. “In seara aceasta va invitam la concertul extraordinar” … deja urechile roacherilor erau ciulite… “Adrian Copilu Minune” … aaaaaaaaaaaa, cata-i dezamagirea generala a fost, tot microbuzul a oftat cu jale… offf viata mea…

Convinsa fiind de eterna Luminita din viata mea ca viata la cort e frumoasa dar mai ales BOEMA hotarasem ca vom petrece cele doua nopti la cort. Insetata, cu un soare arzator deasupra capului, ma uit impasibila la Bodo cum monteaza cortul. Nu m-am gandit ca poate daca l-as ajuta ar merge mai repede…

vama-veche-seara

Nu stiu exact exact ce-am facut in jumatatea de zi care ramasese, ce imi aduc aminte este ca prima noapte am dormit-o relativ boem, maxim 4 ore. M-am trezit la 6 dimineata, pe la 6.30 beam cafeaua cu Nina. Plaja, soare, mare, pescarusi, de vis.. O mare atat de calma… era extraordinara senzatia de libertate… si apa foarte foarte calda. La 7 dimineata faceam boem baie.

O atmosfera boema, de Vama Veche.. roacheri pletosi, cu chitari.. unii beti, unii mai putin beti, nici unul treaz asta e sigur. Frumosi, iti venea sa ii iei acasa pe toti. Seara s-a derulat in acelasi program boem de Vama.

A doua zi a fost o jale boema, pe dupa amiaza a inceput sa ploua boem, eram in cort si tremuram boemic de frica, dar asta nu ma impiedica sa adresez cuvinte dulci dar boeme Luminoasei, care ocupa cortul de langa. Se intunecase. Vedeam prin acoperisul cortului fulgerele care crestau boem cerul: “Luminitoooooo, te omoooor, am facut pe mine de frica!” atat am zis.  Deja ma facusem auzita in tot campingu’, auditiv vorbind – eram vedeata.

Neimpresionat de vaietele mele Bodo s-a dus sa vada meciu si eu am ramas cu Luminoasa. Ea adora de felu’ ei sa se joace cu primejdia si desi o amenintasem fatis venise sa auda cu ochii eice se-ntampla pe taramul groazei.

Se aseaza pe saltea si zice ca e cam umeda. Eu, deja anesteziata, am zis ca i se pare. Dar cand ne uitam noi mai bine ce sa vedem, ce sa vedem? O balta de mai mare frumusetea era plasata excelent intr-un colt al cortului. Sacul de dormit sugea toata apa, rufele mele uscate sugeau toata apa… si articulatiile mele cred ca o luasera pe aceeasi cale.

Instantaneu o criza puternica de personalitate, ca sa nu zic de isterie, m-a palit. Mi-am strans toate bagajele ude, uscate si am declarat (intr-un mod destul de urat, verbal vorbind) razboi vietii la cort si celor care cred ca e boem sa te bucuri de natura cand ploua, fulgera si tuna in acelasi timp, la set de promotie. Ma calmez si hotaram sa mergem sa vedem meciu.

Campionatul mondial din 2006. Brazilia – Franta. Si-a luat-o Brazilia. Dintosu n-a facut nimic tot meciu, dezamagire maxima … Cum lucrurile “bune” nu vin singure in viata….gasim la niste colegi de-ai lu Bodo saci, izopren.. si am ramas tot la cort.

Care cort nu stiam, deoarece cand am ajuns acolo dansu nu mai era. Ca-n versurile de la BUG Mafia “Da-te doi metri mai incolo, am ridicat Pantelimonu” cortu nostru fusese saltat juma de metru mai incolo in cartieru Pantelimonu Roza Vanturilor. Il identificam, aranjam ce putem, il mai ancoram putin si ne bagam la somn.Nu am inchis un ochi toata noaptea. Cand ma gandesc in urma imi vine in minte aliteratia eminesciana “Vajaind ca vijelia si ca plesnetu de ploaie / urla campu si de tropot si de strigat de bataie”. Uite-asa batea vantu si misca cortu in toate directiile.

Bodo dormea bustean. Il batea cortu peste fata si parea ca nu simte. La un moment totusi a miscat si a ridicat o mana peste acoperis ca sa nu mai fie molestat de foaia cortului si a continuat sa doarma… cu o mana ridicata. Parea chiar ca se odihneste. Plina de ciuda ca nu pot dormi, si cu viitoru nesigur tinand cont de vijelia de afara glasui suav: “Bodo, Bodo pica cortu”…

Deschide un ochi, si glasuieste raaaar si calm, cu o voce groasa “Stai linistita Andreea ca nu pica”, si adoarme boem la loc. Dupa vreo juma de ora iar : “Bodo, Bodo pica cortu”… Deschide un ochi, si glasuieste raaaar si calm, cu o voce groasa “Stai linistita Andreea ca nu pica”, si adoarme boem la loc.

Se facuse deja dimineata si nu dormisem un minut. La un moment dat dau sa ies. In antecamera gasesc alge in papuci, adidasii uzi, o sticla de bere ingropata boem in nisip – las’ ca-i bine, sta la rece. Ajunsese marea la corturi, desi eram destul de departe de mal, tocmai ca sa fim in siguranta. Asa gandisem noi. Cum o astfel de constatare necesita masuri severe dau sa trezesc pe frumoasa adormita: “Bodo, Bodo vine marea peste noi”… Deschide acelasi ochi, si glasuieste raaaar si calm, cu o voce groasa “Stai linistita Andreea ca nu vine”, si adoarme boem la loc. Acu serios, nici un patefon stricat nu se repeta cu o asemenea acuratete cum se repeta el.

Mi se spusese toata noaptea sa stau linistita. Ma resemnez si incerc sa implementez sugestia. Un val mai puternic ne zgaltaie cortu, trece pe sub noi. Eram pe val efectiv.  Trec cateva minute siiii, ghici cine vine la usa cortului??? Chiar tata valurilor, mai puternic si mai hotarat, mai iute si mai furios. Ne ridica cu tot cu izoprenuri si imobilul din dotare. Nu apuc sa mai zic “Bodo, Bodo vine marea peste noi” ca aud din stanga mea … ”MAH, da’ chiar vine” …. si adoarme boem la loc. Cam tot atunci se aude/simte o bataie boema in acoperisul cortului. Ni se zice sa strangem tot si sa plecam ca vine marea suparata. “Nu vedeti ce valuri sunt?” zicea. In gandu meu: nu le vad nene da’ le-am simtit.

Cand am deschis usa cortului aveam in minte imaginea boema a unui val asa mai marisor gen tsunami, ca mi se facuse frica sa trag fermoarul la cort. Recuperam din nisip si alge diverse lucruri. Ne zboara boem cortul pe juma de plaja, pana in capu unui roacher. Alearga Bodo, ca deh era odihnit, dormise toata noaptea. La 7.30 dimineata eram la adapost la o terasa, incaltata dupa ultimul trend de furtuna, cu sandale si sosete flausate albe. Aveam o singura, dar boema, dorinta. Sa ajung acasa si sa uit ce s-a intamplat. De ajuns am ajuns acasa, dar nu am reusit sa uit….si s-a intamplat in 2006.
vama-veche-furtuna

 

 

 

 

 

Aceste amintiri mi-au adus un premiu simpatic, pe care abia astept sa-l “consum” – un week-end la hotel Melodia, in urma participarii la concursul desfasurat de Lumea Mare.

2 thoughts on “Vajaind ca Vijelia, in Vama Veche

  1. M-ai facut sa mai citesc o data povestea asta ;))
    Oare ce-oi fi comentat pe vremuri??!

    Am trecut si eu prin Vama, da’ in alergare, duminica dimineata. Lumea facea gimnastica sau zacea, dupa caz. Furtuna pandea si ea undeva departe…

Leave a Reply

Your email address will not be published.