Viata bate filmul revine… olfactiv. Episodul 7.

Partea I. Tocmai ce scăpasem neştanţată din întâlnirea cu un maidanez solid şi cu spume la gura iar ultima redută ce mă împiedica să intru în scara blocului era un interfon necooperant. După câteva contre i-am venit de hac şi plină de avânt mi-am făcut intrarea, avânt care în câteva secunde a rămas fără aripi. Pe măsură ce urcam spre primul etaj un miros pestinential invada aerul şi aşa greu respirabil pe caniculele lui 2015. Curgeau şiroaiele pe mine şi nu ştiam de la ce. De la cele spre patruzeci de grade, de la urcatul scărilor sau de la cât de bine mă simţeam. Până la etajul trei duhoarea morţii se mai risipise dar nu întru totul. Aproape galbenă, ţinându-mi respiraţia, am intrat în casă promiţându-mi că nu mai ies decât cu masca de gaze.

N-aveam astfel de ustensile, utile în cazul unui atac cu gaze, aşa că în câteva ore a trebuit să mă încumet cu eşarfa la gură. Glumesc, am ieşit trăgând puternic aer în piept înainte de a deschide uşa. Era mai rău decât estimasem. Mirosea a hoit mai dihai decât sub coada unui sconcs. La etajul unu era mare agitaţie, se auzea forfotul de departe. Ajung la locul faptei şi văd zidărie căzută în dreptul uşii care fusese spartă, civili şi pompieri, vecini cu priviri îngrijorate şi speriate.

O fi murit cineva? Aşa s-ar explica parfumul de mortăciune. Aud nişte şoapte “hai mai bine să ne cărăm de aici, poate sărim în aer naibii”. Ideea unei aproprieri vremelnice de cer, deşi însoţită de un spectacol de sunet şi lumini adică plecarea spre veşnicie ar fi fost spectaculoasă, nu mă încânta aşa că am tăiat-o în jos pe scări scăpărând din călcâie. Afară o maşină de pompieri cu girofarurile aprinse aştepta cuminte deflagraţia. Un pompier relata telefonic starea naţiunii.

“Nu domne’, nu e nimic. N-a murit nimeni domne’. Ce gaze, nu sunt gaze domne’ fii serios. Au uitat o oală cu mâncare pe aragaz, aia miroase.”

20150812_234628

Partea II, care în afară de olfactiv şi “vecini că ai mei nu are nimeni” nu are nici o legătură cu prima parte.  De data aceasta acţiunea se desfăşoară local – în minunatul complex Răsărit de soare.

Faţă de 2010 când era la capacitate 50% în zilele noastre complexul a început să dea pe afară. Vecinii sunt pestriţi iar tiparul există: dacă nu au copii au căţei. Familişti. Oameni liniştiţi care din când în când trec prin drame ce se sfârşesc cu farfurii zburătoare peste capetele partenerilor şi sfărâmate de pereţi. Dar în principiu liniştiţi… şi familişti.

Toamna lui 2014 a adus în viaţa liniştită a scării pe care locuiesc o noutate. Mirosul de iarbă. Nu proaspăt cosită, să nu ne înţelegem greşit, ci din aceea care se fumează. Mirosul îl simţeam doar dacă ajungeam în jur de orele 19.00 şi doar pe casa scării. Cum eu mă opresc la doi şi fumul urcă, nu coboară, logic este că amatorii de produse “naturiste” locuiau la unu sau la parter şi băgau joint-ul pe scară. Puţin cam riscant dar dacă aşa le plăcea lor viaţă. Nu urc cu liftul din obişnuinţă dar începusem să mă întreb dacă nu e cazul să îl iau ca să nu mă întâlnesc cu cine nu vroiam. Cum a apărut la fel de brusc a şi dispărut mirosul. Până în vara lui 2015.

Era o seară caniculară de iulie în care tot ce îmi doream era un duş urmat de un pui de somn. Eventual somn sub duş. Deschid uşa şi un miros ameţitor mă izbeşte, de parcă dealerul de “muşeţel” îmi ocupase garsoniera. Circumspectă îmi arunc privirile însă nu văd ceva dubios, nici un pitic nu se ascunsese sub pat. Mirosul venea din baie, pe sistemul de ventilaţie. Mă bag la duş şi ies ameţită, aburii calzi şi muşeţelul la un loc s-au dovedit a fi o combinaţie neiertătoare.

Zile la rând au trecut la fel. Nu concomitente dar destul de dese cât să îmi creeze o stare de disconfort. Nu mai erau pe scară erau în casa mea, în baia mea, în aburii mei. Mă spălam şi mă sufocam. Nervii îmi erau abuzaţi maxim. Dădeam cu buretele pe piele mecanic. În urmă rămâneau dâre roşii, nu mai aveam nevoie de tratamente de descuamare. Gânduri multe mă bântuiau: “Să sun la 112? Şi ce să le spun? Că miroase a iarbă la mine în casă? De ce m-ar crede? La constatare o să zică… cucoană poate ai fumat prea mult şi eşti dezorientată. Că la cum miroase sigur n-a venit pe ventilaţie.”

Până într-o seară când… aceeaşi aromă de muşeţel m-a întâmpinat dar mult, muuuult mai puternică. Nervoasă am intrat la duş unde am stat mai mult că mi-am spălat şi podoaba capilară. După ceva vreme a început pe lângă “muşeţel” a început să miroasă şi a prăjeală, se gătea de zor. Probabil li se făcuse foame. Cert este că nu au avut ce să mănânce deoarece a început să miroasă puternic a ars. Defilam îmbrăcată într-un halat alb şi cu un turban pe cap, făcându-mi planuri: “La cum evoluează lucrurile ăştia dau foc la casă. Tre’ să mă organizez, să mă îmbrac, să văd ce iau… să salvez cât mai multe. Actele, laptop-ul şi rucsacul mare de munte cu echipamentul. Stai să vezi că am uitat să îmi închei asigurarea la casă… iau foc şi nu mă acoperă nimic. Promit. Mâine mă duc la BCR, asta dacă scap cu bine şi mai am ce asigura. Promit.”

A doua zi eram la BCR ca să nu păţesc nepăţitul. Iar peste încă două zile maşina Jandarmeriei oprea în faţa blocului şi patru mascaţi cu cagulele pe faţă ieşeau în trombă din imobil. Probabil nu numai eu am avut revelaţii cu produse naturiste, unii vecini au avut mai multă iniţiativă decât mine. De atunci nu mai miroase şi mă simt bine. Şi asigurată.

Pozele de mai jos nu au legătură cu cele relatate… e doar viaţa care bate  filmul

viata bate filmul 1

să gătim cu piept… cu suflet

viata bate filmul 2

Croitoraşul cel viteaz. Coase, drege şi repară… de va fi ca prima oară!

viata bate filmul 3

La Sandu Valabilu

Leave a Reply

Your email address will not be published.