1 decembrie la Rasinari si Sibiu. Minivacanta sub semnul foamei

30 noiembrie 2016. Am părăsit Bucureştiul nu foarte devreme, după un mic dejun frugal. Mare greşeală frugalitatea atunci când un drum de 4-5 ore se transformă într-unul de 7-8 ore şi o epopee a foamei. Puteam să intuiesc ceva dat fiind că plecam în minivacanţă eu şi o mare parte a locuitorilor capitalei şi prea multe opţiuni de părăsit oraşul nu există.

De prima aşteptare am avut parte la o benzinărie aflată nu la mulţi kilometri de la intrarea pe A1. Nu mai aveam mult carburant şi chiar doream să ajungem la destinaţie în aceeaşi zi. De aceleaşi simţăminte nobile erau trecuţi şi mulţi alţi doritori de minivacanţă fapt pentru care coada era impresionantă. Nu ştiu domne cum pleacă oamenii ăştia aşa nepregătiţi la drum, cu rezervorul pe un sfert, ntz ntz ntz.

În a doua coloană de la ieşirea de pe autostradă am analizat fundurile unor tiruri poloneze şi am studiat îndeaproape ceilalţi participanţi la trafic ce rulau fin, lin şi în paralel cu noi.

A treia coadă a fost cea mai tristă deoarece s-a întins pe mulţi kilometri de-a lungul Dealului Negru, timp în care urechile mele se lungiseră de foame cam ca la elfi şi vezica se umpluse mai să dea pe afară. De micii de la Dedulesti am trecut cum am trecut, m-am ţinut de portieră ca să nu sar direct în grătar. Noroc că onomastica, mesajele şi apelurile telefonice primite mă făceau pe termen scurt să uit de foame.

Pe la Milcoiu meditam cu voce tare la denumirea locuitorilor acestei comune. Cum îi strigă pe ei când îi strigă cineva? Până la urmă le-am zis, simplu, cetăţeni ai comunei Milcoiu. Rătăcirile mi s-au agravat când pe marginea şoselei au apărut pancarte de mici dimensiuni ce promovau restaurantul lui Hans. Acestea pe lângă denumirea preparatelor conţineau şi o poză sugestivă cu preparatul, nu extraordinar de reuşită dar suficientă cât să salivezi. Senzaţia de foame nu mai era de mult senzaţie. Ciolan cu fasole, gulaş, papanaşi… de toate avea. Pancarta cu mesajul “Ciolanul mare cât bolovanu” a fost bomboana de pe colivă.

“Noi vrem ciolan, Noi vrem ciolaaaaan” strigam din maşină când am trecut pe lângă Hans. Şi duşi am fost… dar o parte din gândurile mele rămăseseră acolo, lipite de pancarta cu ciolanul cât bolovanul.

Noi vrem ciolan, Noi vrem ciolaaaaan

Cu greu am găsit o benzinărie pe partea noastră de drum. La prima coada era atât de mare şi la toalete şi la case încât am renunţat să stau cu toate necesităţile care mă bântuiau. Pe la Râmnicu Vâlcea am cedat nervos. Noroc că s-a arătat rapid încă una pe dreapta, mi-am salvat vezică şi pantalonii ce plesneau şi am luat şi nişte delicioşi covrigei. Pe cât prezentabili pe atât de tari erau. Nu mai aveam mult până îmi lăsam o măsea într-unul aşa că i-am molfăit precum bebeluşii ce aşteaptă primii lor dinţi de lapte. Ceva ceva ajungea şi în stomac.

Valea Oltului am parcurs-o pe noapte şi destul de bine, mai interesant a fost drumul prost luminat pe care am mers când am făcut stânga la Tălmaciu. Destinaţia (Casa Emil Cioran – Răşinari) am atins-o după 7 ore şi jumătate. Gazdele primitoare ne-au aşteptat cu vin fiert, ţuică şi o masă gustoasă cu trei feluri. Se băteau turcii la gurile noastre dar n-am ratat nimic: ciorbă de porc, ceafă de porc cu piure şi murături asortate iar la final o bunătate de plăcintă cu mere.

01 decembrie 2016. De Ziua Naţională a României planul era să vizităm Muzeul Astra şi apoi Târgul de Crăciun de la Sibiu. N-am plecat prea repede de la cazare deoarece eram în vacanţă şi obiectivele erau aproape de Răşinari.

Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA situat în rezervaţia naturală „Dumbrava Sibiului” e chiar fain, cu multe exponate (gospodării, biserici de lemn, troiţe, stâne, ateliere, mori de vânt, chiar şi o cârciumă), întins pe o suprafaţă mult mai mare comparativ cu Muzeul Satului din Bucureşti. Am petrecut aproape trei ore doar plimbându-ne pe alei de la un exponat la altul, admirând exterioarele. Toate erau închise aşa că nu am văzut şi interioarele. Probabil pentru o vizită completă trebuie să îţi rezervi o zi, pe vreme bună casele sunt deschise şi astfel ai o privire de ansamblu.

Urma Sibiul cu al său prea vestit târg de Crăciun. Doar că în afară de noi erau mulţi mulţi alţi curioşi care deja ocupaseră toate parcările din oraş. Am făcut cale-ntoarsă spre cazare cu buză umflată. În afară de buză umflată aveam şi stomacul în pioneze. La târgul de Crăciun urma să vânăm pe lângă atmosferă şi ceva cârnaţi, fasole cu ciolan, mâncăruri din astea uşoare, de sărbătoare. Din fericire ne obişnuisem să fim rupţi de foame, eram chiar resemnaţi. Atât timp cât nu ne mâncam între noi situaţia era sub control. Noroc că în Răşinari magazinele au fost deschise de 1 decembrie şi ne-am păcălit cu sărăţele şi alune până la cina numărul doi care şi ea ne-a dat pe spate. Am servit ca haplea ciorbă de pui a la grec, tradiţionalul ciolan cu fasole şi murături asortate iar ca desert un delicios tiramisu.

02 decembrie 2016. Am luat iar drumul Sibiului decişi chiar să vedem renumitul târg de Crăciun, mult prea lăudat pe facebook şi instagram. Pe măsură ce ne apropiam de centrul oraşului şi ne rugam să găsim un loc de parcare un nor negru se apropia de noi din sens opus. Arăta fix ca în filmele cu apocalipsa, pe o parte a străzii cer curat şi pe partea cealaltă parcă se deschidea pământul. N-aveam ce face, norul era în direcţia noastră şi noi chiar voiam să  vedem târgul. Am intrat în zona lui de acţiune. Desupra noastră s-a abătut o ninsoare ciudată, parcă era ploaie solidă. Urâtă vreme. Am înţeles că la Braşov a fost şi cu fulgere deci noi am scăpat ieftin.

Parcare am găsit relativ uşor dar nu prea ne venea să ieşim din maşini de feerică ce era vremea. Eu am constatat plină de entuziasm că eram în zona Străzii Cetăţii iar Bodo mi-a făcut pe plac, n-am urmat gaşca spre prima cârciumă din centru unde urma să ne adăpostim de apocalipsă ci ne-am plimbat pe “Cea mai frumoasă stradă din Sibiu”, cum bine se autoproclamă. Uitându-mă în urmă nu exista un loc mai fain unde să prind prima ninsoare a iernii 2016 – 2017. Strada Cetăţii este străjuită de trei turnuri medievale de apărare lucrate din piatră şi cărămidă: Archebuzierilor, Olarilor şi Dulgherilor, ultimele două fiind legate între ele printr-o galerie acoperită din lemn.

Parcul Cetăţii

Turnul Archebuzierilor

Turnul Olarilor 

Turnul Dulgherilor

De acolo am urmat câteva străduţe şi am ajuns în Piaţa de Crăciun care se prezentă la lumina zilei goală şi tristă, nu ca-n poze spectaculoasă. Noroc cu vinul fiert şi cu ninsoarea ce a mai ridicat-o la capitolul impresie artistică. N-am zăbovit mult, gaşca intra la căldură într-o cârciumioară şi bineînţeles că ne doream să îi însoţim după frigul îndurat.

Seara picura cu aur pe Strada Cetăţii

Despre cina din acea seară pot spune că s-au făcut ceva presupuneri ca să nu zic pariuri că nu avea nimeni nimic de câştigat. Doar ne dădeam cu părerea, oare ce vom primi la cină? Au fost, în ordinea apariţiei ciorbă de perişoare, şniţel de porc cu pilaf şi pandişpan. Doar cel din urmă a fost ghicit de Alexa.

03 decembrie 2016. Ultima zi era dedicată traseului până în Vârful Măgura Cisnadiei. Iniţial doream să fie un circuit Răşinari Cisnădioara dar după ce am studiat hărţile şi am pus cap la cap informaţiile de pe câteva bloguri entuziasmul s-a diminuat. Estimam 6-7 ore din Răşinari până în Cisnădioara pe marcaj Cruce Albastră prin Cătunul Prislop, Poiana Trandafirilor şi Vf. Măgura Cisnadiei plus încă o oră înapoi la cazare pe care, deoarece se întuneca devreme şi noi sigur luam un start târziu, o făceam la adăpostul întunericului vorba unuia dintre noi. Planul era să ajungem până în vârf doar şi să ne întoarcem pe acelaşi traseu în Răşinari.

Plecarea mult mai târzie faţă de estimatul deja târziu a modificat planul în “mergem cât mergem şi apoi ne întoarcem eventual avem noroc şi prindem şi ceva peisaj pe drum”. Cătunul Prislop suna poetic, pitoresc şi pastoral. Ce bine, mi-am zis în gând. La Prislop sigur ajungem. Peisajele ies mai bine când sunt căsuţe presărate pe dealuri.

Aşteptările de acasă sigur au fost depăşite de cele de pe teren. Pitorescul Cătun e de fapt o aşezare de ţigani cu gunoaie multe, copii gălăgioşi şi obraznici ce se dădeau pe derdeluş şi câini ce ne lătrau de mama focului. Nu ştiu de ce dar puradeii ne-au crezut străini şi ne interpelau cu “Nenea bobo bobo, you speak english?”. N-a fost uşor să ne prindem că bobo înseamnă bomboane. După cătun n-am înaintat prea mult din păcate, fricile unora dintre noi au grăbit întoarcerea. Măcar drumul de după ieşirea din Prislop l-am ales să fie diferit (ne permitea relieful) ocazie cu care am fost băgaţi la 220 de nişte câine ciobăneşti. Noroc că ciobanul era în zonă şi pe fază, altfel nu scăpăm neperforaţi.

Cătunul Prislop

Cătunul Prislop

Pe drumul de întoarcere procuparea numărul unu era ghicirea meniului din acea seară. Niciunul nu a nimerit bulzul, sarmalele în foi de varză cu mămăliguţă sau prăjitura cu gem şi bezea. O bunătate. Ca de obicei belşugul a fost însoţit de un vin bun, ţuică şi suc de mere.

04 decembrie 2016. S-a terminat mult prea repede minivacanţa am constatat cu voce tare în timp ce împachetam. În urmă au rămas amintiri frumoase, regretul că nu am ajuns pe Vf. Măgura Cisnadiei, nici la Cisnădioara sus la cetate şi nici pe uliţele Răşinariului nu ne-am plimbat deloc. În prima zi a lui 2009 luasem la pas străzile din Răşinari, îmi plăcuse şi aş fi vrut să revăd. N-a fost să fie, au rămas pe altădată. Înainte de Tălmaciu imaginea Fagarasilor acoperiţi de zăpadă şi scăldaţi de soare ne-a încheiat week-end-ul cu bine. Ce bine că plecăm pe lumină, vedem şi noi pe unde mergem!

Bună dimineaţa! S-a terminat vacanţa!