Cu strigatura si cu multa voie buna

Peretele de rigips păcăne, rar dar cu ecou. Clar Ana nu şi-a găsit calea de ieşire încă. Trei ani au trecut şi el încă păcăne. Soarele mă-tii de perete. Ah da, soarele. Auch, înseamnă că e târziu. Conexiunile încep să se facă. Dacă sunt încă în pat şi peretele trozneşte înseamnă că e week-end şi e trecut de 08.30. (Nota redacţiei: zidul păcăne de obicei când bate soarele, iar astrul zilei are pe scara mea program redus, două ore din 24. Cum m-am pricopsit cu păcăniturile şi multe alte secrete ale vieţii la imobiliar am dezvăluit deja. Telefonul îl găsesc prin aşternuturi tăcut ca un melc. Evident ignore mood-ul a fost mai puternic decât snooze-ul, iar. Asta e, iar ajung după-amiază la Adjud dar s-au obişnuit ai mei părinţi.

Ca prin ceaţă plutesc spre şi prin bucătărie. Mă trezesc din reverie brusc şi dureros cu ibricul pe degeţelul mijlociu de la piciorul drept. Din fericire era gol şi rece. Bombănind pun de cafea. Aburii şi aromele mă binedispun. Hai că am nimerit-o de data asta. Nici prea dulce, nici prea amară, nici prea tare, nici prea slabă, nici prea rece, nici prea fierbinte, nici… continui? Tot ridicându-mi în slăvi îndemânarea mi se face foame. Merge o omletă cu ciuperci, caşcaval ras şi niţică şunculiţă perpelită pentru aromă.

Înşir ingredientele pe masă, ultimul plasat strategic pe marginea chiuvetei într-un echilibru cu strângeri fiind cofrajul plin ochi cu 10 ouă. Părăsesc în trombă bucătăria aducându-mi aminte ce nu trebuia să uit să pun în bagaj că tot mă chinuia întrebarea cu uitarea. Un vâj scurt, întorc capul la timp ca să surprind un perfect slow-motion cu 10 ouă rotindu-se în aer şi spărgându-se spectaculos de repede de gresie.

Dat fiind că partea cea mai importantă, fără de care omleta nu mai era omletă, fusese compromisă îmi pun poftă-n cui. Foamea să mai aştepte că am de făcut curăţenie. Începutul a fost uşor, cojile mari au ajuns rapid la gunoi. Mai greu a fost eliminarea masei vâscoase de proteină pură şi colesterol. Laveta mai mult întindea decât lua, mopul a întins ce mai rămăsese. Trecând peste ce-a urmat declar: cea mai de succes a fost combinaţia făraşul, mătura, şi degeţelu pe fiecare cojiţă rămasă.

Iar ce-a urmat este: nervoasă şi cu instrumentele muncii moscolite decid să las bucătăria în halul în se afla ca să îmi savurez în linişte restul de cafea. Cu cana în mână sar peste locul crimei ca să ajung în cameră. Călcâiul nimereşte jumătate pe partea curată de gresie jumătate pe cealaltă mai puţin curată. Înviorarea de dimineaţă a început cu un şpagat strâmb, chinuit şi stropit din belşug cu cafea.

Renunţ la duş. Nu de alta dar e târziu tare şi poate calc pe săpun, în cădere înghit periuţa de dinţi, dau cu capul de wc şi cine mai ştie ce se mai întâmplă. Deja am compromis bucătăria, nu-mi doresc să mă adun de pe jos din baie.

Trăgând de bagaje şi ele de mine descind în faţa Autogării Obor. Trei flăcăi cam la a treia tinereţe povestesc mondenităţile la o duşcă de alcool la terasa Pierde Tren. La cum se prezintă situaţia cred că pierduseră trenul de ieri.

Găsesc un autocar care urma să plece pe ruta Rădăuţi – Suceava. Curăţel, vecini simpatici şi frumos mirositori. Nici nu-mi doream altceva. Şoferul se pregăteşte să închidă cala dar înainte de a cobori ne lasă cu muzică pe fundal, să nu ne plictisim. Autocarul este inundat fonic la propriu. “Hai bădiţă, că pentru tine mi-am luat bundiţă” urla o doamnă din casetofon. Că la volumul ăla nu mai era muzică, era urlet. Piesa continuă în ritm îndrăcit cu o sârbă. A nu se înţelege greşit, îmi place muzica populara dar să o ascult când vreau eu şi la un volum potrivit. Mi se pare că merge mai bine la o petrecere nu la drum întins.

Îmi privesc colegii. Au o privire tristă, resemnată. Oare aşa e şi a mea? Don’ shofero urcă sprinten şi plecăm. Dă muzica la un volum rezon dar nu se abţine la un pasaj mai îndrăgit să bată darabana în volan. Dea dracii-n ea de pasiune. Şi uite aşa “cu strigătură şi cu multă voie bună”, vorba cântecului, trece kilometru peste kilometru. Priveam în viitor sigură fiind că la Adjud voi coborî din autocar dansând iar până acasă o să merg “un pas înainte şi doi înapoi c-aşa-i hora pe la noi”.

Cel mai sadic moment l-am trăit la melodia cu temă culinară, ce ne-mbia la un pui tăvălit prin usturoi şi o duşculiţă de ţuiculiţă, hei hei. Că tot nu mâncasem mai nimic toată ziua hei, hei. Din păcate era preferata lu’ don shofero că mi-a făcut pocinogu să o ascult de câteva ori.

Mult aşteptata pauză de jumătate de oră s-a efectuat la Popasul dintre vii unde speram că urechile mele sângerânde să îşi revină, mai aveau de suportat încă o oră. Mă plimb printre bălţi şi ce să vezi sau mai degrabă să auzi. Un nene cam tuciuriu paznic la o tarabă plină ochi de mere s-a găsit să fredoneze plin de entuziasm hitul “Puşca şi cureaua lată”. Impresionată până la lacrimi mă-ndepartez rapid, intru în restaurant să-mi iau o cafea. La întoarcere schimbase registrul, deşi păstrase comunicarea nostalgică. “Simt că fără ea, nu pot respira. Viaţa e pustie fără ea…”

Nu a fost una din cele mai bune zile ale mele dar am supravieţuit. Păşesc victorioasă, din fericire nu în paşi de horă, pe pământ adjudean. Welcome home, sanitarium!