Îmi încolţise de ceva vreme gândul de a porni pe bicicletă de la Azuga până la Braşov. Găsisem în câteva articole menţiuni despre un drum forestier frumos, nu foarte greu, care te poartă spre Braşov ocolind civilizaţia, numai bun de mountain bike. Ideea s-a copt şi s-a copt până într-o miercuri de sfârşit de septembrie când am realizat că nu aveam nici un plan pentru week-end. Vremea se anunţa stabilă, friguţ dar stabilă. E o vorbă care îmi place: Nu există vreme rea există echipament neadecvat. Fapt pentru care echipată cu două izmene, două bluze şi geacă impermeabilă sâmbătă la orele 12.00 părăseam gara Azuga plină de entuziasm.
Traseul a fost Azuga – Valea Azugii – Pasul Azuga – Valea Gârcinului – Braşov, aproximativ 48 de kilometri, 13 pe asfalt şi 35 pe forestier. Dumnezeu să fie cu mila că eu nu am fost prea miloasă cu articulaţiile la cât le-am zdruncinat pe forestier. Visam (speram) să fie din acela moale, de pământ, şi am dat de un drum pietruit şi hurducăit.
În Azuga am avut o scurtă oprire la Profi pentru aprovizionare cu apă şi dulciuri. Ştiam că e magazinul pe traseul nostru şi nu avea rost să cărăm din Bucureşti. Deja era 12.30, destul de târziu faţă de ce estimasem drept oră de plecare. Decalarea a fost cauzată de întârzierea CFR şi de coada de la Profi.
Primii două zeci de kilometri au fost în urcare uşoară, cu câteva pante mai date naibii. Cu toată uşurinţa urcuşului dacă la început eram proaspătă ca o floricică după o oră jumătate începusem să mă ofilesc şi să îmi zboare petalele una câte una. La finalul ascensiunii, în Şaua Azuga, am ajuns împingând la bicicletă cu faţa roşie şi de la frig şi de la efort şi cu casca cam strâmbă că tot încercam să îmi şterg picăturile de transpiraţie care alunecau pe frunte. Înainte de a începe ultimul urcuş mai şi văzusem pe drum o mare balegă care nu părea că ar fi fost uitată acolo de o vacă ceea ce a impulsionat şi mai mult push-bike-ul, zici că Bossulica ajunsese la 5 kile de la 15 cât are.
În vârful dealului motivaţia a sosit din două părţi: prima dată pentru că începea coborârea şi a doua sub forma unui panou ce atesta prezenţa urşilor în perimetru. ATENŢIE ZONĂ FRECVENTATĂ DE URŞI scria cu litere de-o şchioapă. Avertizarea era susţinută vizual de imaginea unui urs poznaş ce se iţea dintre frunze de parcă se juca de-a v-aţi ascunselea cu turiştii.
Drumul cobora în serpentine şi era străjuit de copaci şi boscheţi cu frunzuliţe fix ca în panou. Ursu mai trebuia să apară din boscheţi ca să fie tabloul complet. Din fericire nu am avut parte de el dar a fost un moment de panică când, de nicăieri dintr-un tufiş, a sărit la roată din spate un câine de stână. Ghinionul lui a fost că m-a speriat dar m-a prins nervoasă. Am oprit cu scartaieturi, am urlat cu putere şi mai să arunc bicicleta după el. S-a întors la oile lui nu chiar cu coada între picioare dar sigur nedumerit de ce i s-a întâmplat. După momentul “câinele uimit” de alte întâmplări deosebite nu am mai avut parte.
Era din ce în ce mai frig şi mai umed iar în faţa noastră, la încheierea coborârii, se afla o intersecţie unde urma să luăm decizia zilei. Să mergem frumos înainte pe aproape plat dar prin Săcele pe la marginea cartierului de rromi (Gârcin) unde am înţeles că câţiva ciclişti au avut parte de experienţe neplăcute? Sau să facem stânga, să mai urcăm o ditamai panta pe care ulterior evident să o coborâm aproape de intrarea în Braşov, fără să mai avem de-a face cu Săcele? Am ales să cotim stânga, nu ne-a făcut un deal pe noi. Hai, e un ciot, a spus Bodo citându-i pe Jean şi pe Manolo, comentatorii emisiunilor cicliste difuzate pe Eurosport.
Am urcat Dealul Brădetului pe drumul forestier doar până pe la 900m, din fericire nu am ajuns până în vârf (1053m) că şi aşa aveam limba scoasă de un cot de la împins bicicleta pe cei aproape 160m diferenţă de nivel comprimaţi în 2km (plecasem de la 755m altitudine). În vârful căţărării, ultima căţărare a zilei, mă simţeam de parcă îl apucasem pe Dumnezeu de picior deşi Brasovul care apăruse la orizont era mult mai departe decât credeam eu că va fi.
Over the hills and far away
For twenty long minutes she count the seconds 🙂
Estimam că vom ajunge la cazare într-o oră dar aşteptările ne-au fost înşelate. Abia după o oră şi jumătate, aproape de momentul înserării, cu primele picături de ploaie am bătut în poartă la Casa Matei. În castel în poartă oare cine bate? De fapt am sunat la interfon.
Pentru sâmbătă Strava a înregistrat 44.01km, 4h:29min:36sec şi 630m diferenţă de nivel pe plus, cu vârful de altitudine în Pasul Azuga. Din păcate am uitat să pornesc aplicaţia de la început, adică am ratat 2km, vreo 10 minute şi 30m diferenţă de nivel pe plus. De timpul total nici nu vorbesc. Noi să fim sănătoşi, bine că am ajuns cu bine că am avut momente în care am crezut că o să dorm în pădure cu blana ursului drept pernă.
Cazarea a fost de nota zece, ne-am simţit foarte bine în puţinul timp petrecut acolo. Puţin pentru că după un duş am plecat spre centru să mâncăm ceva şi odată întorşi am adormit înainte să se închidă televizorul programat la 15 minute. Iar dimineaţa după micul dejun, copios, am plecat cu toate catrafusele după noi la gară ca să luăm bilet de tren. Deoarece tren cu vagon de biciclete am găsit abia după amiază ne-am dus pentru câteva ore iar în Centrul Vechi, am revăzut Strada Sforii, ne-am mai plimbat pe străduţe şi am savurat un Cappuccino şi un bulz la o terasă în Piaţa Sfatului. Combinaţia m-a uimit şi pe mine când am zis-o, nu ştiu dacă doamna chelneriţă zâmbea din cauza combinaţiei sau a feţei mele uimite de alegerile culinare cu care mă confrunt câteodată.
Instagram in real life
Strada Sforii
