Vacanţă în Banatul Montan. Partea 1. Parcul Național Cheile Nerei-Beuşniţa.

  • by

Vacanţa 2020 s-a desfăşurat pe plaiurile natale în Cheile Nerei şi Clisura Dunării, o părticică din Banat, zonă pe care încă nu o văzusem. A fost cu râuri, pârâuri şi multe cascade (Şuşara, Văioaga, superbele Beuşniţa 1 şi 2 şi nu în ultimul rând mult lăudata Bigăr),cu lacuri albastre (Ochiul Bei, Lacul Dracului), păduri verzi, mine, tuneluri, chei, umiditate excesivă şi implicit ţânţari, mure, smochine, scorpioni minusculi şi lăcuste uriaşe, din fericire fără vipere (am avut parte doar de o întâlnire cu inofensivul şarpe al lui Esculap). A fost cu trenul pe ruta Oraviţa – Anina, cea mai veche linie ferată montană din România (1836), cu o plimbare pe la ansamblul morilor de la Rudăria iar pe sfârşit cu o leneveală la mal de Dunăre condimentată cu ascensiunea de la Eibenthal şi panoramele de pe Ciucarul Mare. 

Ziua 1. Sâmbătă. Bucureşti – Sasca Montană, cazare Iederă. Prima zi mi-am dorit să treacă repede deoarece însemna în cea mai mai mare parte vegetat în maşină în aşteptarea destinaţiei. Ca să nu mă plictisesc am dirijat circulaţia din dreapta şoferului, fără prea mare succes. Am constatat că şoseaua Piteşti – Craiova – Drobeta Turnu Severin e plină de inconştienţi sinucigaşi promiţându-mi că nu mă voi întoarce prea curând prin zonă. Adrenalina a ţinut loc plictiselii până pe la 50 kilometri înainte de Drobeta, de acolo foamea luându-i locul. Deşi eram doar 6 persoane cu drept de vot în această aventură cu chiu cu vai, după nesfârşite negocieri pe whatsapp, am căzut de acord că servirea mesei să aibă loc la Taverna Sârbului, aia originală. Ajunşi în dreptul restaurantului aglomeraţia neadecvată perioadei coronavirusate prin care trecem ne-a făcut să renunţăm la idee şi să căutăm de haleu în Orşova, morţi de foame fiind. Nici acolo nu am avut noroc aşa că după ce ne-am învârtit puţin prin centru am apelat la cea mai normală alegere, o benzinărie. Din păcate a fost o minibenzinarie, atât s-a putut. Bine măcar că avea toaletă şi grisine dacă sendvişuri nu. Grisinele ne-au menţinut pe linia de plutire până la cazare, reuşind astfel să rămânem coerenţi şi să admirăm minunata zonă a Cazanelor Dunării. 

Un vagonet semnalizează intrarea în Sasca Montană, recunoscută drept o localitate cu o veche tradiție în minerit. Încă din vremea romanilor se efectuau în zonă extracții de cupru, aur, aramă și fier.

Imediat după intrare, pe dreapta după pod, am dat de izvorul hameiului, magazinul sătesc Borcean unde ne-am aprovizionat şi pentru ostoirea stomacului (partea de mic dejun) nu doar a setei. Pentru stomac aveam în program în acea seară restaurantul mult prea lăudat al zonei, La Vechea Moară, către care am mers întins după ce ne-am cazat, ca la pomul lăudat. Ce m-a izbit încă de când am parcat la cazare m-a lovit şi mai tare la restaurant: mirosul de canalizare / fosă septică care din când în când apărea şi muta nasul din loc. Iar noi găsisem singura masă liberă fix lângă apa mirositoare. Nu eram foarte fericită. Şi mai puţin fericită am fost după 15-20 minute când la insistenţele mele a venit cineva care ne-a spus că nu ne poate servi deoarece aveau comenzi şi nu făceau faţă. Bine că ne-au lăsat să înghiţim în sec atâta timp, ce pot să zic. M-am abţinut de la vociferări pentru că era inevitabil să nu servim masa acolo în următoarele 5 zile dar în gând am fost mult mai vocală. Din fericire am găsit mai multă înţelegere şi mâncare la următorul restaurant, Rocker’s Inn. Seara s-a încheiat frumos cu veselie şi armonie.

Ziua 2. Duminică. Cascada şi Cheile Şuşarei, marcaj cruce albastră. A doua zi a concediului a început lent. Era programat să ne trezim târziu şi să facem un traseu scurt, de lălăială, până la Cascada Şuşara 2 ore dus-întors. La sfârşit au fost mult mai mult de două deoarece chiar am frecat menta pe drum. Am pornit de la cazare direcţia Știnăpari şi Cărbunari, întâi pe şosea apoi pe o potecă ce ne-a purtat prin Cheile Șușarei până la cascadă. Nu au fost diferenţe de nivel, am tot şerpuit prin pădure pe lângă pârâul Şuşara ferindu-ne de ţânţari dar cu gândul la mult vestitele vipere care ar putea să ne muşte de varice când ne era lumea mai dragă. Din fericire pentru varicele noastre am dat doar de un nefericit Şarpe al lui Esculap care probabil ne-a umplut frigiderul de carne pentru cât l-am pozat şi filmat din toate unghiurile. Referitor la Cabana Şuşara, există câteva informaţii pe net referitoare la aceasta. Dacă sunteţi curioşi daţi o căutare. Ce ştiu sigur, deoarece am constatat cu ochii din dotare, este că e scoasă din circuitul turistic în ciuda faptului că zona e superbă. 

Cheile Șușarei
Cabana Şuşara
Cheile Șușarei. Detaliu.
Cheile Șușarei

La final de chei sunt instalate lanţuri pentru perioadele ploiase dar vara, când e apa mică, se poate sări din piatră în piatră lejer. Valea Şuşarei mai poartă numele de Valea Morii şi face parte din Munţii Locvei. “Cascada Şuşara este situată la 380 m altitudine, are forma unui „tobogan acvatic” pe care apa alunecă de la înălţimea de 15 m, în două trepte, cea superioară de 6 m înălţime şi cea inferioară înaltă de 9 m.”

Cascada Şuşara

Ziua 3. Luni. Cheile Nerei, cu partea cea mai circulată (pentru că e uşor accesibilă) “La Tunele” până la Podu Beiului. 2 ore dus-întors, marcaj bandă roşie. De la cazare ne-am deplasat pe patru roţi până la ieşirea din Sasca Română. Am lăsat maşina în parcarea de lângă pensiunea Patru Anotimpuri şi de acolo pentru început ne-am bălăngănit elegant pe puntea suspendată peste Nera. Apoi ne-am adus aminte de Tenerife (Anaga) pe măsură ce parcugeam un mini canion plin de umezeală şi de vegetaţie. După canion, pe la mijlocul traseului, am găsit poteca ce iese spre dreapta până la “Acapulco Beach Nera”, o mică plajă cu nisip la Nera fără Beach Bar din păcate. Am coborât doar eu şi Bodo pentru confirmarea locaţiei, leneveala pe malul râului lăsând-o pentru întoarcere. 

puntea suspendată peste Nera
Anaga de Cheile Nerei

Cel mai aşteptat moment al zilei, Tunelurile, a fost pe cât de frumos pe atât de dezamăgitor. Întâi despre partea frumoasă. Sunt 7 tuneluri, de diferite lungimi, dintre care ultimul și cel mai lung ajunge la 40 m. Poteca şi tunelurile se află la o înălțime medie de 15 m deasupra Văii Nerei, de-a lungul peretelui de stâncă, dând fiori atunci când poteca se îngustează. Din fericire sunt foarte puţine porţiuni înguste şi oricum zona respectivă e asigurată cu lanţuri prinse în perete. Istoria tunelurilor e deocamdată o poveste neconfirmată, se presupune că au fost săpate astfel încât locuitorii din Sasca Română să ajungă mai repede la morile din Potoc, scurtând distanța cu aproape 20 de km.

Acapulco Beach Nera
Acapulco Beach Nera

Despre partea mai puţin frumoasă. După atâtea luni de stat în casă eu visam la o ieşire cu miros de brad şi de răşină, la o pădure de conifere cu ace căzute pe jos care să trosnească uşor sub tălpi, cu aer tare şi curat. Concediul din Cheile Nerei nu mi-a oferit acest lucru, a fost asumată dezamăgirea cu miros de baltă şi musculiţe. Dar chiar de miros de căcat şi de slalom printre ei prin tuneluri chiar nu am crezut că voi avea parte. În ultimul tunel, cel lung de dinainte de Podu Beiului adică cel mai aproape de civilizaţie, am crezut că o să vărs şi maţele din mine dar din fericire s-a terminat repede calvarul. Nesimţiţi oameni, ce să mai zic. La întoarcere am tras mult aer în piept şi am mers pe pilot automat cu frontala ţintită bine în pământ, să nu am parte de vreo surpriză lipită de bocanc. 

Ziua 4. Marţi. Calea ferată Oraviţa – Anina (1863), prima şi cea mai veche cale ferată montană din Sud-Estul Europei. A fost inaugurată la 15 decembrie 1863. Iniţial a fost dată în folosinţă pentru transportul minereului, pentru călători a intrat abia în aprilie 1869. Este a doua cale ferată montană din Europa după Semmeringbahn din Austria, linia Gloggnitz Semmering Murzzuschlag fiind inaugurată în 1854. Datorită asemănărilor tehnice cu aceasta, linia ferată Oraviţa – Anina a fost numită şi Semeringul Bănățean.

Lungimea traseului este de 33,4 km, parcurşi în 2 ore, cu o diferență de nivel de 338 m, de la altitudinea de 218 m (Oravița) la 558 m (Anina). Are 14 tuneluri, 10 viaducte, tăieturi în munte pe o lungime de 21 de kilometri adică peste două treimi din întregul traseu. Ceea ce o face deosebită de alte linii de cale ferată este raza curbelor care este de 114 m faţă de căile ferate obişnuite care au o rază a curbelor de 150 m. Pentru a evita deraierea trenului s-au montat contraşine în interior. De asemenea, calea ferată ajunge la o înclinare de 20 o/oo, faţă de căile ferate obişnuite unde panta e de 14‰. De aceea viteza de deplasare este mică, în medie 17 km/h. şi tot din aceste cauze a fost nevoie de locomotive şi vagoane speciale. Linia nu este electrificată, funcţionând cu o locomotivă diesel-electrică construită special. Trenul are două vagoane de clasa a-II-a, construite în anul 1914, necompartimentate, cu bănci din lemn. La nevoie se mai adaugă încă un vagon. Doar cele 3 vagoane mai pot circula pe această cale ferată unică deoarece sunt construite astfel încât să permită intrarea trenului într-o curbă cu o rază mai mică decât la trenurile normale.

Gara din Anina

Din punctul meu de vedere, cel puţin în acest moment, calea ferată Oraviţa Anina demonstrează că marketingul îşi face treaba şi eu mi-am creat prea multe aşteptări. Sau poate greşelile cfr-ului au stricat startul astfel încât nu m-am putut bucura de călătorie până nu m-am resemnat. Locurile fiind limitate am achiziţionat biletele online. Deoarece trăiam vremuri pe cât de moderne pe atât de pandemice părea clar că o să fie redus cu mult numărul celor din tren, aşa că mai bine nu riscăm să nu găsim în gară bilete şi le-am luat din timp. Când ce să vezi, în tren constaţi că s-au dat bilete cât să fie cele trei vagoane pline ochi, un ac nu aveai unde arunca. Ce e aia distanţare socială? Revenind la călătorie, ştiu că sunt maxim 3 vagoane care pot să meargă pe acea cale ferată dar, sau poate mai ales pentru că sunt 3, sunt sigură că s-ar putea îmbunătăţi major. Fratele meu CFR, sunt 3 vagoane. Înţeleg că sunt unice dar geamurile s-ar putea înlocui, să nu mai fie scrijelite şi astfel chiar să vezi prin ele. Ai putea chiar să le faci decapotabile. Poate ai putea chiar să aibă o toaletă ok, cum ar fi asta? Ai putea chiar să le poleieşti cu aur, să le pui mochetă pe jos şi şerveţele parfumate la fiecare banchetă. Ai putea chiar să capitonezi fiecare banchetă. Mă repet: sunt 3 vagoane. Odată depăşite momentele de nervozitate aş putea spune că a fost chiar drăguţă experienţa, chiar dacă a însemnat să petrec cele 4 ore în picioare pe hol, mai mult de jumătate din timp cu uşa deschisă cu zgomot de fond puternic de nu prea ne mai auzeam între noi. Până la urmă o dată în viaţă călătoreşti pe o cale ferată montană inaugurată la 1869. 

Pereţii nefinisaţi şi tăioşi ai unor tunele sunt la o distanţă de doar 12 cm.

Pe lângă Semeringul Bănăţean o altă atracţie turistică a oraşului Oraviţa este clădirea Teatrului Vechi „Mihai Eminescu“, construit în anul 1816 după modelul teatrului Burgtheater din Viena. Mi-ar fi plăcut să vizitez dar din păcate la momentul incursiunii noastre bănăţene clădirea teatrului era în plin proces de renovare aşa că ne-am mulţumit doar cu clădirea unui Lidl bine aprovizionat de unde am achiziţionat de-ale gurii.

Ziua 5. Miercuri. Păstrăvăria Bei, Lacul Ochiu Bei şi Cascadele Beuşniţa 1 şi 2. Din Sasca Montană am mers ocol cu maşinile până la Păstrăvăria Bei via Potoc trecând pe la faimoasa intersecţie cu traseul Tunelurilor căcăcioase de la Podu Beiului. De acolo au urmat 4 kilometri pe forestier parcurşi la viteză mică deoarece drumul era greu practicabil, chiar şi pentru Dusterul Biluţă, cu o oprire la frumoasa cascadă La Văioaga.

Cascada La Văioaga
Lacul Ochiu Bei
Reflexii

Din dreptul păstrăvăriei începe traseul propriu zis, uşor pe forestier spre Lacul Beiului (circa 45 min) şi apoi pe potecă până la Cascada Beuşniţa 1 (încă 20-30 de minute de la Lacul Beiului), cea mai mare dintre Cascadele Beuşniţei. E frumos lacul cu turcoazul apei sale dar cel mai mult mi-a plăcut Cascada Beuşniţa şi mai ales traseul de deasupra ei spre Beuşniţa 2, plimbare ce m-a dus într-o stare de linişte şi pace cu apa susurând liniştit în stânga potecii şi cu jocul razelor soarelui prin frunzişul des al copacilor. 

Cascada Beuşniţa 1
Cascada Beuşniţa 2

Ziua 6. Joi. Cheile Nerei, Lacul Dracului. Planul era să mergem cu maşina până la Poiana Logor şi de acolo traseu până la Lacul Dracului. În realitate am plecat cu masina din Sasca Montană pe drumul comunal 571, trecând prin Ştinăpari, Cărbunari probabil am trecut de Poiana Logor că eu personal nu m-am prins care era şi am continuat pe un forestier din ce în ce mai îngust adânc în pădure până am dat de o săgeată ce ne informa că la stânga pe bandă albastră în 2km ajungem la Lacul Dracului. Asta se întâmplă când laşi un şofer cu aspiraţii de Cristofor Columb nepăzit, să ia singur informaţii despre traseu. Cei 2 kilometri semnalizaţi de indicator i-am făcut în 30 de minute într-o coborâre accentuată până am întrezărit prin frunzişul des al fagilor albastrul minunat al Lacului Dracului.

to the left, to the left…
Lacul Dracului
Lacul Dracului

Format prin prăbuşirea tavanului unei peşteri Lacul Dracului este cel mai mare lac carstic din ţară, cu un diametru de circa 25 m şi adâncimea de 13 m fiind alimentat de apele Nerei aflate în apropiere, dar şi de ploi. De la lac am coborât la Nera unde am dat de o poieniţă drăguţă, probabil se poate campa acolo. Ne-am odihnit puţin şi apoi ne-am făcut curaj să luăm înapoi dealul în piept. Ajunşi înapoi la intersecţia “La Scaune” ne-am gândit să condimentăm puţin traseul şi să coborâm pe bandă roşie în direcţia Cantonului Damian, poate poate dăm de o zonă mai spectaculoasă. Puţin mai încolo de Ogaşul Porcului am decis abandonul deoarece era prea sălbatică pentru mine zona, eram doi oameni şi o pădure deasă întunecată. Orice mişcare de tufiş îmi dădea fiori.

Ogaşul Porcului

Ziua 6. Vineri. Sasca Montana – Dubova, cu oprire la Cascada Bigăr şi ocol la Morile de apă de la Rudăria (Eftimie Murgu). Cascada Bigăr mi s-a părut minunată, cea mai frumoasă dintre cascadele văzute în concediu aproape la egalitate cu Cascada Mare a Beuşniţei. Noi am admirat-o într-o zi de vineri până în prânz şi tot erau mulţi turişti, nici nu îmi pot închipui câţi se perindau în week-end. Acum că s-a prăbuşit poate nu mai e la fel de spectaculoasă de aceea mă bucur că am văzut-o în toată splendoarea. 

Cascada Bigăr
Moara Baţolea

Morile de apă de la Rudăria (Eftimie Murgu) reprezintă o rezervaţie mulinologică unică în Europa, 22 mori de apă cu ciutură care se întind pe 3 km de-a lungul râului Rudăria. Fiecare moară are un nume, sunt botezate fie după numele ‘fondatorului’ (Roșoanea, Viloanea, Trăiloanea), fie după numele locului (Moara de la tunel, Îndărătnica dintre râuri). Nu am vrut să aprofundez “ştiinţa morilor” sau istoria acestora dar pot zice că mirosul făinii de porumb proaspăt măcinate mi-a adus aminte de copilărie, precum madeleinele lui Proust, deşi la Soveja aveam parte de morărit mult mai modern, bazat pe electricitate. Şi mi-a plăcut.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.