Barcaciu, martie 2008 – aniversari de Alpineti

Poiana Neamtului. Orele 22.00, aproape trecute fix.  Pornim in traseu. Imi aduc aminte de parca s-ar fi intamplat ieri: emotia revederii dar si al primei intalniri, mirosul reavan al pamantului de care m-am apropiat vertiginous de cateva ori, lumina lunii ce dadea noroiului un aer glossy, rateul intrarii in traseu, prima urcare la frontala si multe alte prime dati pe care le voi relata in continuare.

Eram in jur de 20 de persoane. Unii au luat-o de-a dreptu-n sus prin padure, altii catinel catinel pe poteca. Luna mangaia cu razele ei zapada, scantei argintii ne inconjurau. Parca eram in tara lui Walt Disney. Inaintam tacute, cu frontalele inchise. Nu avem nevoie de ele, astrul noptii isi facea treaba bine. Auzeam in departare hei-rupistii din primul flanc. Haihooo, haihooo, suntem pitici mistooo… In rest, tacere. Nu stiu cum s-a intamplat dar la un moment dat am ramas doar doua mergand tandem printre troiene. Din cand in cand ne insotea si vantul ce adia printre brazii cu ramuri incarcate de zapada. Din cand in cand se scuturau de greutate. Zgomotul ne facea sa intoarcem circumspect privirea si sa ne ascutim auzul. Era cam straniu.

Ajungem din urma cativa prieteni, ii si depasim. Mai auzim cativa inaintea noastra. Deci nu s-au dus chiar toti, nu suntem singurele singurele. Dar tot amandoua urcam. Iar liniste. O adiere si apoi … in stanga mea aud un fasait si zapada cazand de pe ramuri. Intr-o fractiune de secunda simt o rasuflare langa palma si apoi ceva ud si rece pe degete. Incremenesc. Inca putin si simteam ceva ud si cald in pantaloni. Nu reusesc sa scot nici un sunet, doar imi aud bataile inimii. Apoi vad o coada neagra fluturand vesela in fata mea. Un catel.

Urcam din greu. Cainele ne insoteste. Ajungem din urma alti prieteni. Rucsacul pare a fi din ce in ce mai greu, panta din ce in ce mai accentuata, padurea parca nu se mai termina. La un moment dat ma asez in genunchi si cu greu ma mai ridic. Noroc ca oamenii sunt rabdatori. “Hai, inca putin. Acu’ acu’ dam in poiana si de acolo nu mai avem mult.”

Paranteza:  mi-am adus aminte relatarea unor ieseni simpatici cu care am petrecut Revelionul 2012 despre urcusul spre Barcaciu pe care l-au infaptuit tot intr-o noapte de iarna instelata. Aveau bagaje grele la purtator, cu multe grade pe fiecare sticla. Dintre ei unul singur stia drumul, cat mai e pana la cabana… cu ultimele eforturi ajung in aceasi poiana pomenita de mine mai devreme si aud de la cunoscator:

–          Se vede, se vede…

–          Ceeeeee???? Intreaba ei printre gafaituri

–          Sibiul. Se vede Sibiul…

–          Aaaaaaaa

Asa si eu in poiana. Se vede, se vede. Uai sa-nnebunesc, da’ frumos se mai vede. M-as mai duce de cateva ori acolo, noaptea. Sa fie si putin de cristal clear view ca sa vezi cum trebuie. Si poate urc cu liftul. Si fara bagaje.

In jur de ora unu noaptea ajungem la cabana Barcaciu, 1550 m altitudine. O ciorba si-o bere apoi somn. In camera comuna, de douzeci si ceva de persoane. Ca tot eram multi. Tare frig mi-a mai fost noaptea aceea. L-am banuit pe nea Petre ca n-a incalzit cum trebuie sala dar de fapt cred ca eram eu prea obosita si am avut friguri toata noaptea. Drept dovada a doua seara a fost super cald si nu a pus mai multe lemne-n soba…

A doua zi era programata ceva iesire spre Varful Scara. Plecam plini de avant. N-as putea sa ma laud de prea mult entuziasm. Abia mergeam. Urcam accentuat prin padure. Macar era ferit de vant. Pana la prima iesire. M-am intors inapoi cu prima pala de vant, probabil cea de ora 11. Am vazut alb in fata ochilor si am simtit cum zbor inapoi cativa metri. Nici n-am simtit pamantul la aterizare. Nimerisem intr-un ditamai mormanul de zapada pufoasa, proaspat vanturata.

Data fiind hotararea naturii de a fi salbatica si a mea de a fi lenesa hotarasc sa ma intorc. Mandra – cu coada pe sus – macar am incercat, nu ca altii care au ramas in cabana, haha… am facut putina miscare, tot e ceva. Intru in cabana si aud… “Hehe, ti-am zis. N-au cum sa urce. E prima de se-ntoarce, fii atent. Urmeaza restul…” Si cam asa a fost. In jumatate de ora tot batalionu era inapoi la loc repaus in cabana. Cu relatari care de care mai aventuroase si zbuciumate. “Mai, daca iti zic ca l-a zburat pana si pe X care are aproape 100 de kile, de mine ce sa mai zic…”

barcaciu-010

barcaciu-020

barcaciu-036

barcaciu-043

barcaciu-046

barcaciu-047

barcaciu-090

barcaciu-160

Restul zilei il petrecem la gura sobei, jucand carti si alte joculete dar si pe afara cu saniuta, cu placa, cu punga… dupa puteri si cunostinte.  O experienta memorabila a fost mersul la locul unde si regele se duce singur, adica la buda. La 50-70 metri departare de cabana, intr-o vale, se aflau doua wc-uri de lemn, clasice – editia “la bunica, in fundu gradinii”. Pe cararea ce cobora la locul fericirii se formase ghetus, un adevarat patinoar. Trebuia sa iti setezi foarte bine locul de oprire intre cele doua latrine, adica stalpul de sustinere. Altfel riscai sa zbori in padure direct prin usa. Nu cred ca ar fi fost placut zborul eliberator…

Nici nu ne dam seama cand vine vremea soarelui sa mearga la culcare. Reusim sa prindem cateva cadre faine cu apusul si apoi purcedem la petrecut sarbatoriti, trei la numar.

barcaciu-076

barcaciu-078

barcaciu-079

barcaciu-085

tort-de-muntoman

barcaciu-166

barcaciu-189

barcaciu-193

Cam asta a fost iesirea la Barcaciu, nu prea laudabila din punct de vedere cuceriri montane dar furtunoasa, vesela si relaxanta.

barcaciu-194

Smile and wave girl… just smile and wave, sau vorba colegului meu Puiu – Wrigley Smile 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.