- Vreau să înceapă aventura! Vreau să mă arunc în aventură cu capul înainte! spuse Cristina cu câteva zile înainte de a decola spre Belgrad.
- Hai nu chiar cu capul înainte… uite nişte ghiduri :), am spus eu.
Aşa a început aventura sârbească. A urmat programul Luminoasei:
Dragilor,
Mă gândeam să vă propun următoarele elemente de program:
- Joi. Ajungeţi la 08:45, luaţi un taxi, costă în jur de 1500 DIn până la mine. Varianta B e să schimbaţi autobuze şi ajungeţi la vreo 1200 deci tot pe acolo. Adresa: …., Savski Venac, Beograd. Pentru taxi ieşiţi normal (la nivelul solului) şi mergeţi în partea stângă vreo 100-200 m unde au voie să parcheze taxiurile. În general n-am avut probleme cu păcălelile la tarif dar pentru siguranţă întrebaţi dinainte cât costă până în Savski Venac (c se citeşte ț). Ca firme eu folosesc Pink taxi sau Beogradski taxi. Drumul durează aproximativ 15 minute dacă nu e foarte aglomerat. Sunteţi pe la mine pe la 09:15 /09:30, păpaţi ceva rapid, vă predau cheia, SIM-ul de Serbia (dacă n-aveţi telefon deblocat am eu unul mai vechi, verific dacă merge) şi cartela pentru transportul în comun. Putem să plecăm împreună spre staţia de autobuz care vă duce în centru – Studentzki trg. Acolo e strada pietonală şi cetatea Kalemegdan, cu muzeul militar etc. Aveţi ce face toată ziua.
- Vineri sunt în concediu, în principiu, dar am o chestie de la 08:30 la 11:00 şi încă ceva seara de la 20:00 deci trebuie să rămânem în Belgrad. Puteţi să mergeţi la muzee.
- Sâmbătă am putea să mergem la Novi Sad, sunt autobuze cam din 30 în 30 de minute.
- Duminică poate încercăm o plimbare cu barca, catedrala Sf Sava şi dacă aveţi chef plajă
- Luni sunt liberă, putem să mai marcăm ceva în Belgrad inclusiv shopping la mall sau suveniruri
- Marţi dimineaţa vă sui în taxi şi mă duc la muncă.
P.S: când ajungeţi la Belgrad la preluare bagaje e şi un oficiu de turism. Luaţi de acolo hărţi şi publicaţia cu ce evenimente sunt în perioada respectivă.
P.P.S Programul e foarte negociabil din punctul meu de vedere.
Ce s-a ales de aventura cu capul înainte pe bază de ghiduri şi program vă las să citiţi în rândurile ce urmează şi în postările viitoare. A fost torid, între prieteni vechi cu bune şi cu rele, cu comunism şi cu parfum de tei.
Încă de la aterizare am încercat să respectăm planul Luminiţei doar că am uitat şi de oficiul de turism şi de publicaţiile cu evenimente. Nici taxi-uri nici autobuze n-am găsit, de parcă eram în deşert nu într-un aeroport populat, mai specific aeroportul Nikola Tesla aflat la 18km de centrul capitalei Serbiei. Ne-am învârtit aproximativ douăzeci de minute până am luat la nimereală un taxi. Nimic nu mai conta, doar să scăpăm de acolo. Era îngrozitor de cald încă de la primele ore ale dimineţii, abia aşteptam să ajungem la Luminiţa să lăsăm bagajele şi să ne aruncăm în aventură.
După pupături, cazare şi expunerea regulilor casei am plecat în explorarea oraşului. La prima vedere nu m-a impresionat, Belgradul este un fel de Bucureşti dar mai comunist. Era şi foarte cald, era şi mizerie, mirosea a asfalt încins şi câteodată a gunoaie. Îmi era şi foame şi cum asta ascute simţurile toate erau exagerate în mintea mea. Noroc că am găsit rapid un restaurant de cartier unde ne-am potolit stomacul cu ceva tradiţional: ćevapčići, adică mici sârbeşti, şi o bere sârbească Lav. Altă viziune asupra vieţii am avut după experimentarea produselor locale. Ziua era salvată.
Cu puteri noi până seara am gătat de explorat Kalemegdanul, cea mai vizitată atracţie turistică a Belgradului, şi strada Skadarlija, a doua cea mai vizitată atracţie.
Kalemegdan, cetatea Belgradului, este formată din cetatea propriu-zisă şi parcul Kalemegdan, la confluenţa râului Sava cu Dunărea, în zona Stari Grad. Ce am reţinut sunt zidurile imense, curul lui Victor şi panorama confluenţei celor două ape curgătoare mai înainte menţionate. Sună poate ciudat curul lui Victor dar n-ai cum să ratezi dorsala statuii oricât te-ai chinui.
Primele menţiuni ale cetăţii, sub numele de Singidunum (origine celtică), sunt din secolul 3 înainte de Hristos, adică vechimea e incontestabilă. De atunci au trecut mulţi ani şi multe vremuri peste aceste ziduri, recunosc că nu am avut nici atunci nici acum dispoziţia să îi desluşesc toată istoria. Cert este că merită toată atenţia turiştilor ce vizitează Belgradul. La o lună de la această vizită am ajuns iar în Belgrad, cu ocazia roadtrip-ului prin ţările fostei Iugoslavii. Atunci am văzut şi exponatele din Muzeul Militar de care ne vorbea Luminiţa, exponate pe care le-am ratat în această ieşire din motive de lene.
Sava şi Dunărea
Parcursul Dunării prin Serbia este de 588km şi al Savei de 206km
Biserica Ruzica şi Capela Sveta Petka
Pobednik, adică The Victor – Câştigătorul, este o statuie de bronz cam pe la 14m înălţime, reprezentând un bărbat cu un şoim în mâna stângă şi o sabie în mâna dreaptă aşezat pe un piedestal tip coloană dorică, ridicată în 1928 şi comemorează victoria Serbiei asupra imperiilor Otoman şi Austro-Ungar din timpul războaielor Balcanice şi respectiv al Primului Război Mondial.
Acest Victor (pentru mine ăsta-i numele de botez) cercetează măreţ de la înălţimea lui şi al dealului pe care este situat confluenţa celor două, Sava şi Dunărea, în prim plan, Câmpia Panonică în al doilea plan şi în depărtare muntele Fruška Gora. Este unul dintre cele mai populare simboluri ale Belgradului. Eu l-am remarcat de fapt într-un ghid, pe a cărui copertă era un apus superb cu curu’ statuii în prim plan. Tare mi-am dorit să prind şi eu ipostaza dătătoare de inspiraţie. Din păcate în ziua în care am reuşit să ajung acolo la ora potrivită pentru poza de copertă era înnorat şi de posteriorul lu’ Victor la apus s-a ales fix curu’.
Victor şi turnul negru, Ušće Tower
Poarta lui Charles al VI-lea
Strada Knez Mihailova
Ne-am plimbat şi pe principală, adică Strada Knez Mihailova, o pietonală străjuită de clădiri vechi ce au la parter buticuri şi magazine cu diverse, localuri şi inevitabil plină ochi de turişti.
Skadarlija
Skadarlija e o stradă pietonală pietruită cu aspect vechi, boemă, plină de floricele şi de terase cu ospătari dornici de câştiguri mari şi pe termen scurt, puşi pe jecmănit turiştii. Oricât de cochetă ar fi strada partea cu jecmăneala e greu de ignorat. Din fericire are doar 400 de metri lungime.
Moskva Hotel este un hotel de patru stele din Belgrad, unul dintre cele mai vechi din Serbia. A fost inaugurat în ianuarie 1908 fiind una dintre clădirile simbol ale oraşului. Este plasat sub protecţie guvernamentală din 1968.
Turnul Negru – l-am remarcat de la prima privire, sărea în ochi negru ca un tăciune în contrast cu cerul albastru. Pe numelede scenă Ušće Tower este un zgârie-nori de 25 de etaje, cea mai înaltă clădire din Serbia şi a doua cea mai înaltă construcţie după turnul Avala. A fost construit în 1964 şi înălţimea iniţială a fost de 105m, fiind sediul Comitetului Central al Iugoslaviei comuniste. În aprilie 1999 în urma bombardamentelor Nato clădirea a fost avariată dar structura a rămas intactă. În anii 2000 a început reconstrucţia, moment în care turnului i s-au mai adăugat două etaje şi o antenă de 26m ajungând la înălţimea de 141m. Antena nu se pune în cei 141m.
Fotomodele la apus pe pasarelă
A doua zi de Belgrad a avut obiective două muzee reprezentative pentru oraş, Muzeul de istorie al Iugoslaviei şi Muzeul Nikola Tesla.
Muzeul de istorie al Iugoslaviei are trei componente: Muzeul 25 mai, Casa Florilor și Muzeul Vechi.
Casa Florilor a fost construită în 1975, ca o grădină de iarnă, în imediata apropiere a reşedinţei oficiale a lui Josip Broz Tito. Aici Tito a trăit în ultimii ani ai vieţii. O grădină cu flori se afla în mijlocul clădirii şi camerele erau pe laterale, camere care acum sunt săli de expoziţie. La momentul vizitei noastre Casa cu Flori găzduia o expoziţie dedicată evident vieţii lui Josip Broz Tito, inclusiv o selecţie (impresionantă) a batoanelor pe care le-a primit cadou.
despre batoane
Tito – Expozitie Batoane
Mormântul lui Josip Broz Tito, liderul fostei Iugoslavii pe care a condus-o între 1943 şi 1980.
Despre Muzeul Vechi oricât aş vrea nu îmi pot aduce aminte nimic aşa că sar la cel cu 25 mai, Ziua Tineretului. Clădirea Muzeului 25 mai este cel mai grandios cadou pe care l-a primit Josip Broz Tito cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, în 1962, din partea oraşului Belgrad (aşa scrie pe pliantul pe care l-am primit la faţa locului şi pe care îl păstrez, conform bunelor mele obiceiuri de turist care adună amintiri utile pentru ulterioare scrieri). Muzeul a fost deschis cu scopul de a deveni un loc de expunere a numeroaselor cadouri trimise președintelui Republicii Socialiste Federale Iugoslavia. Această clădire monumentală a rămas până în prezent un loc unde se desfășoară expoziții importante și evenimente, concentrându-se asupra perspectivelor contemporane ale patrimoniului lui iugoslav. Noi am prins o expoziţie intitulată “Art as Resistance to Fascism” din care am înţeles şi eu câte ceva dar mai bine vă las cu vorbele mult mai la subiect ale Cristinei care mi-a permis să o citez.
Expoziția Art as Resistance to Fascism, câteva vorbe.
Impresii de început:
- ca să faci propagandă, fie și artă propagandistică, e bine ca realitatea la care te referi să fi existat per se; după, propagandistul o împachetează politic, că asta face el. În Iugoslavia, partizanii au existat, prin urmare, există și reprezentările, în diferite forme. În România, rezistența în timpul celui de-al doilea război mondial a fost nulă. Grupul Carpați, partizanii din Banat- Ștefan Plavăț și ceilalți, zisele arme păstrate de partid la Brașov pentru a fi ridicate la momentul oportun, care moment n-a mai venit niciodată, sunt niște glume atât de … funny, că nici regimul nu (prea) a încercat să le vândă ca pe ceva serios. Episodul “Dolma” din populara serie “Pistruiatul” e pură ficțiune. Ajută acțiunea, ajută și regimul, dar n-are nici o legătură cu realitatea, nici măcar una vagă.
- arta propagandistică devine interesantă și cu atât mai periculoasă când începe să acceseze nu victoria, ci înfrângerea, când nu e triumfalistă ci expune suferința premergătoare victoriei. M-am gândit la asta când am văzut Ei au luptat pentru patrie, un film sovietic de anii 70 cu acțiunea plasată în 1942, undeva lângă Stalingrad. O capodoperă a genului.
- arta ca rezistență la fascism se referă la ce s-a creat post-factum, în timpul regimului comunist. Probabil partizanii n-aveau timp să și picteze. Nu știu dacă există și artă contemporană evenimentelor, oricum din expoziție nu reiese.
Ce mi-a plăcut:
- Că expoziția există. Artefactele au fost conservate, sunt în muzee. La noi, când am sunat la Ministerul Culturii acum câțiva ani, să întreb punctual de niște statui din epoca realismului socialist, pe unde or fi ele oare?, un nene de la celălalt capăt al firului a râs, și a râs. De mine, evident, și de întrebarea nelalocul ei, cădeastaneardenouăacum?
- Că are o structură, o idee care se regăsește în ordonarea exponatelor, idee expusă în catalog cam așa: “Cei trei piloni ai memoriei naționale despre al doilea război mondial sunt lupta de eliberare, victoria și victimele. Victoria obținută în lupta de eliberare nu ar fi fost posibilă fără victime, iar victimele s-ar fi sacrificat degeaba dacă victoria nu ar fi fost obținută”.
- Victoria are alocată o singură sală, victimele – trei (Crime, Răniții, Lagărele) din șase.
- Că fără să am pretenția de evaluare profesionistă, dacă la unele piese nu ai fi citit eticheta, ar fi putut să stea în orice expoziție de sculptură, grafică, desen, poate și pictură. Era reprezentată suferința, durerea, spleen-ul, deznădejdea, victoria trudită. N-am fost la Washington, dar înțeleg că acolo Korean War Veterans Memorial pune în centru chiar această idee. Freedom is not free.
- Amabilitatea personalului. Am vrut să întreb ceva, cei din săli nu vorbeau decât sârba dar s-au căznit să aducă custodele de la o altă expoziție, care știa. Între timp aflasem dar oricum, intenția contează. Cu engleza, unii știu foarte bine, alții deloc. Ca (mai) peste tot.
- Un catalog bun, bilingv (sârbă și engleză)
- Că, estici fiind, poți să fotografiezi/filmezi orice, oriunde. Te roagă să nu folosești bliț-ul. Doar te roagă, nu controlează.
- Prețul. Atât biletul, cât și catalogul (precum și alte suveniruri amintind de “Yugo” de la magazinele Muzeului), costă mai mult decât decent.
Ce nu mi-a plăcut:
- Expoziția clasică, parcă prea ”clasică“: ordonare cronologică, obiect, etichetă și cam atât. Dacă nu ești sârb, nu te ocupi cu istoria sau nu pictezi, sculptezi, desenezi, nu atrage consumatorul public de bunuri culturale, categorie din care muzeele își recrutează cea mai mare parte a “clienților”. Pentru secolul al XXI-lea cred că trebuie ceva mai atractiv. Dacă vrei să ”vinzi” istorie, adică niște lucruri făcute demult de niște oameni morți, puțin marketing nu cred că dăunează, dimpotrivă.
- Lipsa personalului calificat în săli.
- Mediul ambiant. Caniculă afară, caniculă înăuntru. Ventilatorul rezista, vizitatorii mai greu.
În concluzie, mai mult de bine decât de rău. Sigur, ar fi fost loc de mai bine. Dar când nu e?
Muzeul 25 mai. Pe o bancă de piatră, la umbra comunismului, m-am odihnit. Preţ de cateva minute am privit în gol şi m-am bucurat de mireasma teilor. Era iunie, anotimpul lor, şi mi-au oferit tot ce puteau ei ca să nu uit prima vizită la sârbi. Comunism cu miros de tei, aceasta este concluzia zilei.
Ne-am deplasat între cele două muzee (Tito şi Tesla) şi pe jos şi cu autobuzul. În drumul nostru am întâlnit multe clădiri avariate în urma bombardamentelor NATO din 1999.
În spiritul descrierii Cristinei, în continuare las câteva gânduri la fel de detaliate referitoare la următorul muzeu vizitat, cel al lui Nikola Tesla. Multă fizică n-am ştiut la viaţa mea, dar după ce timp de o oră şi ceva mi-am bombardat creierul cu milioane de informaţii din domeniu mi-am dat seama că de fapt nu ştiu nimic şi că omul Tesla a fost un geniu. Nu că genialitatea domniei sale ar fi avut nevoie de confirmare. Pentru multe alte detalii vă recomand să vizitaţi muzeul fiind evident că nu pot să susţin o discuţie mai inteligentă de atât pe subiect.
Am avut parte de un ghid foarte simpatic şi pasionat de ceea ce ne explica. Aici, la generatorul Van de Graaff, ne explica care-i treaba cu electricitatea statică.
