Cu bicicleta pe Transfăgărăşan. Partea doi. Urcarea spre Bâlea Lac şi coborârea la Staţiunea Climaterică Sâmbăta. Călătorii cu Boss.

Ziua 2, vineri, când planurile iniţiale au fost date puţin peste cap.

Am deschis ochii dis de dimineaţă mai odihnită ca niciodată, ca un prunc fără griji. Ce face efortul fizic dintr-un “intelectual”, zilier la corporaţie. Din păcate am revenit repede la starea de agitaţie după ce am tras draperia şi am văzut soarele lipsă şi ceaţa omniprezentă, omniscientă şi cu darul ubicuităţii. Cât mi-a mai plăcut această expresie când învăţam pe de rost în liceu comentariul romanului “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Din cauza condiţiilor meteo nefavorabile şi a perspectivei unei zile petrecute frecând menta pe lângă cabană am tras de timp încercând să îmi reiau somnul şi am amânat micul dejun până la ultima oră de servire. Cu toate astea la 10 dimineaţa eram trează, mâncată, cu două cafele băute şi uitându-mă în sus la ceaţă, încercând să ghicesc printre aburi cascada pe care cu o zi înainte o văzusem în depărtare şi să îmi aduc aminte dacă am ajuns sau nu la ea în copilărie.

Vremea nu dădea semne că s-ar îndrepta aşa că am lăsat bicicletele pentru un traseu scurt de patruzeci şi cinci de minute dus şi mult mai puţin întors până la Cascada Bâlea, pe malul estic al pârâului omonim. Poteca marcată cu Punct Roşu începe din spatele Cabanei Bâlea Cascadă pe sub linia telecabinei, start comun cu traseul Cruce Roşie spre Curmătura Bâlii prin Valea Doamnei (remarcat de Asociaţia Montana Carpaţi în 2014) şi traseul Triunghi Albastru spre Lacul Bâlea prin Valea Bâlii.

La început urcarea e uşoară dar pe măsură ce te apropii de cascadă panta capătă o înclinaţie impresionantă. Pe fondul pietrelor ude şi a pământului alunecos urcarea poate fi chiar periculoasă pentru turiştii echipaţi necorespunzător. Noi am întâlnit doamne încălţate cu pantofi cu toc şi domni în pantofi de stradă cu talpă dreaptă, fără nici un zimţ, care din punctul meu de vedere îşi riscau integritatea corporală, ca să nu zic viaţa, pe o porţiune în care poteca este îngustă, cu perete într-o parte şi vale abruptă în cealaltă parte.

Abordarea profesionistă a traseului

Rucsac de Bâlea

Cascada Bâlea

Pe seară, în urma discuţiilor cu părinţii, am hotărât că acea zi ceţoasă venise cu o premieră. Văzusem spectaculoasa Cascadă Bâlea de aproape. Ne-am adus cu toţii aminte râzând de peripeţia din Valea Bâlii. La momentul faptei nici măcar nu am zâmbit dar din fericire memoria are grijă să filtreze şi să deformeze amintirile astfel încât să aducă puţină frumuseţe şi celor mai dătătoare de fiori experienţe.

Prima incursiune Făgărăşeană a avut loc în vara anului 1998. Împreună cu familia am urcat la Bâlea Lac prin Valea Bâlii, cu plecare de la Bâlea Cascadă. Nu îmi aduc aminte prea multe, doar gura căscată pe care am avut-o toată ziua şi întâlnirea cu o turmă de oi păzită de câţiva câini ciobăneşti româneşti autentici până la ultimul fir de păr şi ultimul canin. Fiecare trona pe câte o stâncă şi slobozea din când un când un lătrat puternic. Ecoul le dubla simfonia ceea ce ne-a impresionat şi mai mult decât se cuvenea iar înaintarea nu mai era o opţiune. Facem stânga-mprejur şi o dăm la vale de unde-am venit dar nu pentru mult timp. Turma se mişcase şi noi treceam prin mijlocul ei acum. Iar spatele era ţinut de un berbec în putere cu coarnele-n multe inele şi supărat pe deasupra. Am presupus că era supărat deoarece râma cu dreptu-n pământ cu privirea fixă şi îndreptată spre noi. Am făcut iar stânga-mprejur şi am trecut printre câini fără regrete.

Pe după amiază soarele s-a îndurat de noi şi ne-a arătat câteva raze suficient de încurajatoare cât să scoatem bidiviii din hangar şi să pornim spre Bâlea Lac, 13 kilometri şi 800m diferenţă de nivel, aproximativ la fel ca în ziua precedentă. Singura problemă a fost că eu nu mai eram aceeaşi din ziua precedentă şi după 5 kilometri jumătate urcaţi în mare parte pe bicicletă am renunţat. Nu mă mai ţineau balamalele şi în plus vremea pe măsură ce luăm altitudine se strica, era din ce în ce mai frig şi ceaţă.

Poate n-am avut suficientă voinţă dar consider că a fost cea mai înţeleaptă decizie la acel moment. Acum îmi pare puţin rău că nu am continuat dar puţin. Nu au intrat zilele în sac şi Transfăgărăşanul tot acolo este. Pentru data viitoare planul este să ajungem cu maşina până la Bâlea Cascadă şi să începem de acolo urcuşul spre Bâlea Lac proaspeţi ca lacrima. Altfel va fi atitudinea.

Greu la deal cu boii mici

Cu bicicleta pe Transfăgărăşan

Cabana Bâlea Cascadă jos în vale. De acolo am urcat.

Bodo a continuat, măcar unul dintre noi a atins destinaţia. Mi-a confirmat că a fost greu, că a fost din ce în ce mai frig şi mai multă ceaţă, dar a fost şi frumos iar experienţa merită chiar dacă e grea. Din când în când a avut parte şi de momente în care se ridica ceaţa, cum a fost atunci când a ajuns la Cabana Bâlea Lac pe care nu trăgea speranţa să o vadă la faţă.

La coborâre nu m-am grăbit deloc în primul kilometru, chiar am oprit în mai multe zone cu belvedere ca să fac poze şi să mă bucur de razele soarelui cel atât de zgârcit cu noi în acea zi. După pauză de la borna 126 ce anunţa patru kilometri până la Bâlea Cascadă am coborât dintr-o singură bucată, fără opriri. De la viteză şi aer rece îmi îngheţaseră picioarele, genunchii mi-au adus aminte că există şi că reumatismul nu iartă pe nimeni. Pe lângă genunchi la cabană cu greu mi-am dezmorţit şi degetele de pe frâne de încordate şi îngheţate ce erau. În ciuda neplăcerilor momentele sunt de neuitat, recomand din tot sufletul o coborâre pe Transfăgărăşan.

Mai e mult până departe?

Cu bicicleta pe Transfăgărăşan

Ziua 3, sâmbătă. Bâlea Cascadă – Cârţişoara – Arpaşu de Sus – Ucea de Sus – Victoria – Viştişoara – Staţiunea Climaterică Sâmbăta 36km

Traseul de mai sus l-am înregistrat pe Strava, gândindu-mă că e mai la vale şi pot să scot un timp decent astfel încât să nu mă fac de cacao în faţa prietenilor care mă urmăresc. Doar că socoteală de pe maps nu s-a potrivit cu cea din teren şi conform aplicaţiei am parcurs 44.1km într-un timp de 3:01:01 (e înregistrat doar timpul în care te mişti efectiv) şi am şi urcat un total de 504m pe care recunosc că nu prea i-am simţit decât în patru porţiuni.

În trei porţiuni chiar am coborât de pe bicicletă pentru un “pushbike” cinstit (ieşirea din Arpaşu de Sus, ieşirea din Ucea de Sus când am făcut dreapta spre Victoria şi ultimul aproape de Păstrăvăria Viştişoara). A patra a fost urcarea spre oraşul Victoria care de fapt nu e grea dar combinată cu soarele ce bătea în moalele capului n-a ieşit prea bine. Mai că mă aşteptam să mă bată pe umăr Sfântul Pedalie în timp ce mă scurgeam pe asfaltul încins şi să mă întrebe dacă mai pot, dacă e ceea ce mi-am dorit de la această excursie şi dacă pe viitor am de gând să repet experienţa.

Gândurile negre au început să dispară pe măsură ce ne îndepărtăm de Victoria în drumul nostru spre Staţiunea Climaterică Sâmbăta via Viştişoara deoarece peisajele ce se derulau în faţa ochilor erau faine. Făgăraşii acoperiţi de nori erau atât de fotogenici încât am oprit de câteva ori pentru poze. Am rulat parţial pe asfalt, parţial pe un forestier îngrijit care nu ne-a dat nici o bătaie de cap ba chiar ne-a bucurat deoarece trecea pe la poale de codru des şi dătător de umbră. La cazare am ajuns după-amiază şi n-am mai plecat deoarece aveam de toate acolo mai puţin chef de pornit iar în explorare. Şi oricum fusese deja o zi mult prea frumoasă.