Ziua cea mare venise. Doar 1100m diferenţă de nivel mă despărţeau de cei 2522m ai vârfului Bobotov Kuk, cea mai mare înălţime a Muntenegrului. Ziua se anunţa toridă şi surse de apă nu erau pe traseu aşa că rucsacul a fost în mare parte cu componenţă lichidă. Am avut grijă să mă dau şi cu cremă de soare suficientă, chiar mai mult decât aveam nevoie, fapt pentru care mi-a intrat puţină şi în ochi. Am încercat din aceea care se pulverizează şi bineintelesca am clipit fix când nu trebuia. Usturimea fiind suportabilă nu i-am dat atenţie.
La plecare am aruncat o privire spre Savin Kuk (vârful pe care am fost cu o zi înainte) şi Medved
Traseul începe cu o urcare prin pădure ceea ce nu m-a deranjat deoarece beneficiam de umbră. Porţiunea împădurită se găseşte pe hartă sub toponimele Brojišta şi Indini Dolovi. Cu toată umbra curgeau apele pe mine de la efort. Cele mai deranjante erau picăturile de sudoare ce reuşeau să scape de zidul sprâncenelor şi se îndreptau vertiginos spre ochi. Mă ştergeam cu mâna destul de des, mână pe care bineînţeles uitasem să o spăl şi era plină de cremă de soare. Usturimea apărea din ce în ce mai des şi în plus ochii se umpleau de lacrimi. Urcam şi plângeam. Grav era faptul că ne situam abia începutul traseului.
Din pădure am ieşit într-o căldare frumoasă ce te îmbia la orice dar nu la continuarea ascensiunii. Din păcate am ales să mergem mai departe, prima oprire mai lungă întâmplându-se la stâna Lokvice (aprox 1800m) din căldarea omonimă. Acolo am avut surpriza să găsim de vânzare bere la 2 euro doza. Orientaţi ciobanii. Aproape de stână se află şi un izvor (de apă de această dată), raritate în aceşti munţi stâncoşi. Noi aveam suficientă apă aşa că nu am mai coborât până la izvor, ar fi fost în sine un traseu mititel excursia până la sursa de apă.
În centru stânga Terzin Bogaz (2303 m) şi Bandijerna (2409 m) în spatele său
Căldarea Lokvice
Lokvice Valley (1693 m). În stânga imaginii Terzin Bogaz (2303 m) cu Bandijerna (2409 m) în spatele său
După stână a început o urcare ce a slobozit din mine tot ce era mai rău. Nu din cauză că ar fi fost accentuată ci pentru că soarele mă bătuse în freză cu bestialitate şi nu mai era mult până începeau halucinaţiile. Grohotişul alb pe care urcam reflecta razele bestiei de pe cer, ochii mă usturau şi lacrimam. De fapt plângeam de-a dreptu cam cum am plâns când am văzut Titanicu prima dată şi îngheţa Leo sub ochii mei. Măcar lui îi era frig şi îi cânta Celine Dion.
Noroc că am făcut poze că eu n-am văzut prea multe tot traseul
Poteca şi-a domolit ascensiunea în următoarea căldare pe la 2000 de metri unde am întâlnit ramificaţia cu o altă potecă ce venea dinspre Ledena pečina (Peştera de Gheaţă). La capătul căldării a început o ascensiune într-adevăr pronunţată pe culmea Valoviti Do, cu bolovani mari pe care îi urcam din ce în ce mai greu. Probabil am lăsat nişte lacrimi pe acolo, că-mi curgeau din ochi ca apa de la robinet. La momentul în care am pus un pas greşit din cauză că a fost presiunea mare pe ţeavă şi era să muşc dintr-un bolovan ghinionist am decis că traseul meu spre Bobotov Kuk se încheie în glorie fix acolo, nici un pas în plus. Spre norocul lui Bodo, care a scăpat ca prin urechile acului de un abandon forţat, am găsit benevol un coechipier şi am făcut cale-ntoarsă cu cea mai mare viteză pe care mi-o permiteam în condiţiile date.
Am coborât vertiginos lăcrimând şi trăgându-mi mucii cărarea ce trece printre Sagorele Ploče (2120 m) şi Prta (1965 m), cea cu grohotişul şi momentele cu Titanicul, la stână am salutat din mers ciobanii vânzatori de bere şi ne-am încetinit ritmul doar la intrarea în pădure. Acolo am terminat ultimele rezerve de apă spălându-mă pe faţă şi sperând că mai scap de lacrimi. Situaţia nu s-a ameliorat signifiant dar era puţin mai bine. Nu îmi aduc aminte cum am nimerit cortul şi maşina. Disperarea mi-a dat resurse nebănuite şi după cort şi maşină cumva am nimerit duşul. Am început să văd după 15 – 20 minute în care am stat cu faţa îndreptată spre stropii binefăcători.
Concluzia: deşi mi-a părut rău că am renunţat a fost cea bună decizie, era clar că în halul în care eram nu ajungeam pe vârf. Sper să urc odată pe Bobotov Kuk, cel mai nevăzut vârf din Muntenegru pentru mine, în această viaţă. Mi-ar plăcea să fie toamnă când pădurea rugineşte, e mai răcoare şi nu mai trebuie să foloseşti multă cremă de soare, nu de alta dar am rămas cu sechele.
Ai di capu’ meu, căldură şi plenty of cremă în ochi! I feel you, sis’! Jur că ştiu despre ce vorbeşti. Am fugit, că parcă deja îmi vine să mă frec la ochi :)))
Acum cand citesc comentariul tau, cu intarziere da, imi dau iar lacrimile :)))
Buna Andreea,
Datorită ție am mai pus și Muntenegru pe lista “De vizitat”. 🙂
Dar de ce îi zici: “cel mai nevăzut vârf”?