Dimineaţa a venit bineînţeles la pachet cu un mic dejun italian. Devenisem selectivi în privinţa croissant-elor şi în plus am diversificat meniul cu iaurturi fără fructe, singurele două pe care le-am găsit. Mestecam încet bucurându-ne de fiecare înghiţitură. Glumesc evident. Abia aşteptam prânzul.
Dar până la prânz primul pe listă era porticul cel mare (Portico di San Luca), 4 km de arcade până sus în dealul Colle della Guardia la Santuario della Madonna di San Luca. Porticul are 666 arcade şi a fost construit între anii 1674-1793 beneficiind de numeroase donaţii. Tocmai de aceea pe fiecare arcadă este scris numele donatorului. Scopul construcţiei porticului este acelaşi cu al celorlalte, protecţie în caz de vreme rea dar şi de razele soarelui.
Călătoria noastră a început de la Porta Saragozza. Am ales mersul pe jos, că face piciorul frumos, în defavoarea unei călătorii mai rapide cu autobuzul. Mijlocul de transport în comun ne-ar fi dus până la jumătatea distanţei, staţia Meloncello, capătul Via Saragozza.
Porta Saragozza
Arco del Meloncello
Prima parte de portic din Saragozza până în Meloncello este pe lângă clădiri cu locuinţe sus şi magazine mici la parter: “frutte e verdure” adică aprozare ce îşi etalau marfa în stradă, baruri, patiserii aromate, chioşcuri cu ziare şi alte tipuri neidentificate. Majoritatea aveau în comun o variată colecţie de ouă, comestibile sau butaforii, semn că Paştele Catolic se apropia cu paşi repezi.
Era o dimineaţă friguroasă. Toate şubele săriseră de pe umeraş direct pe mine inclusiv o eşarfă turban în jurul gâtului. Nu mă încălzise deloc mişcarea iar localnicii îmbrăcaţi sumar ce mă depăşeau alergând îmi iscau gânduri pe care nu cred că ar vrea să le afle vreodată dar se învârteau în jurul întrebării “ce caută toată gloata asta de alergători duminică dimineaţa şi îmi strică toate pozele cu porticul?”
Partea cu friguleţul s-a rezolvat repede deoarece de la Arco del Meloncello pantei i-a crescut unghiul direct proporţional cu transpiraţiile mele. Nu m-am lăsat uşor, tălpile mele au bătut mult prea multe poteci montane ca să se lase învinse de pavajul italian.
o privire înainte
şi una înapoi
Vorba lui Grigore! “O fotografie rară cu un exemplar de Bodo în mediul natural. Observați privirea gânditoare și postura relaxată care prevestesc o seară finalizată în poziția ghiocel.”
Partea cu mulţimea în schimb s-a înrăutăţit, densitatea pe metru pătrat de portic creştea pe măsură ce ne apropiam de punctul final. La un moment dat chiar se formase ditamai coadă pe partea dreaptă. Ciudat era că toţi ce aşteptau erau închişi la piele, origine indoneziană a presupus Bodo. Cei care nu le semănau depăşeau regulamentar pe stânga.
Bodo neatent s-a aşezat cuminte la coadă, din greşeală nu mai avea mult şi se convertea la creştinism indonezian. A înţeles repede că nu-i rândul lui acolo când i-am arătat că e singurul blond din mulţime şi am luat-o şi noi pe stânga. În faţa cârdului un predicator însoţit stânga dreapta de nişte cruci inalte purtate de doi credincioşi recita un text plin de învăţăminte în faţa mulţimii. Recit şi eu către Bodo: “Hai mai repede că dacă ne prind ăştia din urmă nu mai apucăm să intrăm la San Luca.” Din fericire nu ne-au prins.
Santuario di San Luca
Ajunşi la sanctuar am intrat în grabă, ne-am pozat şi am fugit rapid din cauză de necesităţi fiziologice către un local apropiat. După ce ne-am văzut uşuraţi, adică cu sacii în căruţă, am băut o cafea şi apoi am revenit la San Luca. În timp ce ne plimbăm prin basilică tot ne apăreau în cale săgeţi ce ne îndreptau către “sala di ricordini”.
Oare ce înseamnă ricordini de ne tot îndreaptă într-acolo? ricordini ricordini… hmmm cred că vine de la ricordi. Ricordi oare vine de la amintire? aaa amintiri, sală de amintiri… adică suveniruri. Fericită că prin deducţie logică mi-am dat seama ce se întâmplă dincolo de acele uşi am intrat şi mi-am achiziţionat şi eu nişte amintiri care acum stau pe uşa frigiderului şi îmi stârnesc un zâmbet atunci când le privesc.
N-a durat mult până au apărut indonezienii ceea ce ne-a făcut să ne retragem rapid. Am fugit înapoi spre oraş deoarece ghiorăiturile ne dădeau aripi.
Portico di San Luca
Portico di San Luca, cel mai lung portic din lume
Era cam friguț. Şi bătea şi vântuțul. Şi am fost și bolnăvioară când am fost mică. Tot vorba lui Grigore!
Arco del Meloncello şi eu in geaca albă, îmi făceam selfie-ul de mai sus
Pizzeria Porta Saragozza ne-a ieşit în cale imediat ce am trecut de Poarta Saragozza, un restaurant de cartier cu cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată. Posibil ca superlativul să vină şi pentru că mă rodea foarte tare stomacul.
Cu burta plină cheful de următoare obiective ajunsese sub nivelul mării aşa că am pornit încet încet unde-am văzut cu ochii. Întâi ne-a căzut în cale fereasta de pe Via Piella ce îţi oferă o faţă neaşteptată a oraşului, canalele ascunse. Bologna are o reţea de 60 km de canale în mare parte acoperite, încă din secolul al XII-lea apa fiind folosită că o importantă sursă de energie.
Fereasta de pe Via Piella
Din Via Piella am făcut un ocol şi am văzut fereastra şi de pe partea cealaltă. În ocolul nostru am revăzut Parcul Montagnola a cărui intrare maiestuoasă mă impresionase din ziua precedentă, în plimbarea cu autobuzul turistic. Parcul în sine nu are nimic special dar intrarea decorată cu multe sculpturi inspirate de istoria oraşului merită văzută.
Fereastra de pe Via Piella vazuta din cealalta parte
Parcul Montagnola
ruinele Castello di Galliera
Lângă parcul Montagnola se află şi ruinele Castello di Galliera ce datează din secolul XIV. A fost construit din ordinul Cardinalului Bertrando del Proggetto, sugerând controlul papei asupra oraşului. Castelul a fost întotdeauna primul simbol al opresiunii fapt pentru care a fost atacat de către oameni in mod repetat. De-a lungul anilor a fost distrus și reconstruit de mai multe ori. A fost în cele din urmă complet distrus iar ruinele au fost folosite de către arhitectul Martinetti pentru a construi un Parcul Montagnola în secolul al XIX-lea.
înca un canal găsit la întâmplare
Seară ne-am petrecut-o tot în Cluricaune, localul nostru preferat. Era plin la începutul serii, abia am găsit două locuri într-un colţ. Mulţi se adunaseră la vizionarea meciului de fotbal Palermo – Napoli. Cum s-a terminat partida cum s-au împrăştiat ca potârnichile. Atâta rapiditate în golirea unui local n-am văzut până acum.
o ultimă privire nocturnă spre frumoasele mele turnuri
Zi 4. Suvenirurile le-am lăsat pentru ultima zi. Tot speram să găsim ceva, nu căutam chestii deosebite, n-aveam pretenţii. De-a lungul peregrinărilor noastre în tot oraşul am găsit maxim 3 magazine cu suveniruri. L-am ales pe cel mai acătării şi chiar i-am făcut vânzare. Mare încântare pe faţa chinezului ce ne servea, se uita la noi ca la un sac plin cu bani.
Am parcurs pe jos oraşul până la ieşirea din partea veche, i-am revăzut clădirile de care mă îndrăgostisem şi am prins la fix autobuzul către aeroport. Timp aveam suficient aşa că am servit o ultimă masă pe tărâm italian, Tagliatelle al ragu, mâncare cu specific bolognez. Cum pretenţii nu mai aveam la capitolul mâncare acest fel chiar m-a impresionat pozitiv.
În avion căpitanul Kristos Kalos a încercat să ne facă să ne simţim cât mai bine. Ne-a povestit că o să prindem o vreme frumoasă, că o să trecem printr-o zonă cu turbulenţe şi între timp putem să studiem promoţiile Wizz Air, cine ştie ce ofertă avantajoasă găsim. “Kristoaseee, lasă promoţiile bă băiatule. Ochii pe cer” zic printre dinţi.