Bologna de la inaltimea turnului Asinelli dar si de la nivelul solului. Ziua 2.

Hai hai să ne grăbim. Aş bea o cafea şi îmi e foame. De la 8 se serveşte micul dejun în stil italian, aşa scrie pe booking. Să vedem cum e. Hai că după avem treabă, să fim printre primii la Turnul Asinelli. 

Puţin după orele 8 eram în încăperea unde se servea masa. O cameră cochetă cu 4 mese în dreapta şi în stânga un bufet cu de-ale gurii plus un bar. Gazda zâmbitoare ne-a informat asupra micului dejun ce consta în 3 tipuri de croissante / brioşe, iaurt cu fructe, suc natural şi fructe proaspete. Cafea ne făcea dumneaei funcţie de ce doream. Nu ştiu dacă feţele noastre exprimau ceva (uimire, şoc şi groază, foame) dar doamna ne-a întrebat de câteva ori dacă e “Tutto ok?” “Siiii, tutto ok” am răspuns cu un zâmbet strepezit.

Am luat din fiecare model de patiserie câte o bucată să văd ce îmi place şi un pahar de suc de portocale. Iaurtul cu fructe ar fi fost prea mult, îmi strica ziua dacă îl încercam. Nu contest marca oferită, doar nu mănânc iaurturi cu fructe. Cafeaua cea aşteptată a fost mult prea tare aşa că am aşteptat să plece gazda ca să mai bag nişte apă în ea. În faţa mea Bodo molfăia cu jale un croissant. Eu visam la o omletă cu şuncă în timp ce mestecam o brioşă îngrozitor de dulce. Dimineaţa începuse bine, în stil italian. Noi eram de vină, nu ne interesasem în ce constă micul dejun şi acum plăteam cu vârf şi îndesat. Deocamdată atât cu dramele culinare, revin cu ele în programul de seară. Asta ca să nu credeţi că s-au terminat.

Due Torri – Garisenda şi Asinelli

Primul obiectiv pe ordinea de zi a fost simbolul Bologniei, Due Torri – Garisenda şi Asinelli, în principal Asinelli deoarece doar în el se poate urca. Taxa de intrare este 3 euro. După acest mic dejun îndestulător încălzirea de dimineaţă cu cele 498 de scări ce duceau în vârf a fost o felie de tort, ca unsă a mers. Comparativ cu ascensiunea în turnul clopotniţă, simbolul oraşului Split, cea din Asinelli a fost uşoară – nu mi-a dat nici un fel de ameţeală şi frică. Am mai avut eu strângeri la unele pasaje dar insesizabile faţă de ce pot presta.

 Spre vârful turnului

Turnul Garisendi văzut din Turnul Asinelli

În imaginea de mai sus între cele două turnuri se poate vedea un pătrăţel gri. Aceea este statuia lui San Petronio văzută de sus. Recent statuia, realizată de Gabriele Brunelli în 1670, a fost plasată înapoi sub turnuri după ce fusese mutată de acolo în 1871 din “motive de trafic”.

Basilica San Petronio & Piazza Maggiore

Basilica San Petronio, Piazza Maggiore & Via Rizzoli

Via San Vitale – Seicentesca Basilica di San Bartolomeo

Bologna La Rossa din Turnul Asinelli. Nuanţa roşiatică a clădirilor îi dă numele de La Rossa

Panoramă bologneză. Via Rizzoli pe mijloc, Basilica San Petronio & Piazza Maggiore în stânga şi Basilica San Pietro & Turnul Prendiparte în dreapta imaginii

Vedere din Turnul Asinelli

Via Rizzoli. În clădirea din stânga jos am fost noi cazaţi.

Câteva date despre ăl mai mare şi mai mare turn, Turnul Asinelli. Are 97,2 m înălţime şi 498 de trepte până în vârf. Construcţia a început în 1109 şi a durat aproximativ 10 ani. Dovezile istorice din copilăria dânsului sunt foarte puţine dar ce se ştie sigur este că asocierea cu familia Asinelli a avut loc abia în 1185. La sfârşitul anului 1300 a trecut în proprietatea oraşului. Până în 1824, când i s-a instalat un paratrăsnet în vârf, turnul a fost deseori lovit de fulgere. Oamenii de ştiinţă Giovanni Battista Riccioli (în 1640) şi Giovanni Battista Guglielmini (un secol mai târziu) au folosit turnul în experimente ce priveau gravitaţia şi rotaţia pământului. Turnurile originale erau echipate şi cu balcoane din lemn. Uşa actuală de acces nu este cea originală, construcţiile de tipul acesta, cu rol defensiv / ofensiv, aveau uşile de acces la câţiva metri deasupra pământului.

Piaţa Ravegnana şi turnul Garisenda văzute din vârful turnului Asinelli

Câteva date şi despre ăla micu dar voinicu – Garisenda (47m înălţime). Turnul a fost făcut faimos de Dante şi al lui Infern. Are o înclinaţie pronunţată de 3.25m E/SE din cauza lăsării solului, înclinaţie care a şi determinat scurtarea lui cu aproape 20 metri la mijlocul secolului XIV. Şi turnul Asinelli este înclinat dar mult mai puţin.

La Rossa & La Turrita

Priveliştea oferită de cei 97 metri înălţime e faină şi o recomand, fie acest turn să fie primul obiectiv de vizitat în Bologna.  Al doilea obiectiv este cel mai lung portic din lume ce te duce până în vârf la Sanctuarul San Luca, dar despre el voi povesti în postarea următoare.

Baza turnului Garisenda cu plăcuţa ce are înscrise pe ea versurile ce l-au făcut celebru

As when one sees the tower called Garisenda

from underneath its leaning side, and then a cloud

passes over and it seems to lean the more,

thus did Antaeus seem to my fixed gaze

as I watched him bend…

Divine Comedy, Inferno, XXXI, 136-140[1]

Odată coborâţi din primul obiectiv restul programului vag schiţat în mintea mea trebuia musai să prindă contur. Eu tot trăgeam să ajungem pe Via dell’Osservanza. Văzusem într-un ghid o imagine faină cu cele două turnuri pozate de sus de pe un deal dar nu eram neapărat convinsă că aceasta este mişcarea cea mai bună pe ordinea de zi.

Basilica di San Petronio

Priorităţile ni s-au aşezat de la sine când, ajunşi în Piazza Magiore, am zărit Bologna City Buss – arhicunoscutul autobuz turistic roşu fără acoperiş, cel care plimbă pokemonii prin orice oraş. N-am ezitat în a propune o plimbare cu el şi nu am regretat nici o clipă decizia deoarece de la înălţimea lui ne-am documentat rapid asupra obiectivelor. Puţin regret a fost totuşi în momentele în care îmi fâlfâiau urechile prin gugla hanoracului iar ochii îmi îngheţaseră în orbite. Cu toate astea nu am intrat în partea acoperită a autovehiculului, se vede mai fain oraşul de afară.

Bologna City Tour durează o oră şi un bilet costă 13 euro. Autobuzul roşu etajat şi fără acoperiş are o porţiune din traseu diferită în timpul săptămânii faţă de week-end deoarece Via dell’Indipendenza  şi Via Rizzoli sâmbăta şi duminca sunt pietonale. Noi am mers pe traseul de week-end şi anume: Piazza Maggiore – Piazza Cavour – Giardini Margherita – San Michele în Bosco – Annunziata – Carbonesi – Piazza Malpighi – Museo d’Arte Moderna – Stazione Centrale – Via Indipendenza – Porta San Vitale – Piazza Aldrovandi – Carducci – Santo Stefano – Piazza Magiore.

Din goana cailor putere am reţinut:

• Piaţa Cavour, pe care mi-am dorit să o revăd dar nu mi-a ieşit pasenţa pentru că uitasem cum se numeşte şi prin urmare nu ştiam ce să caut;
• intrarea spre Via dell’Osservanza pe care inclusiv ghidul o recomandă iubitorilor de panorame (era scris în steeeeele să ne întâlnim);
• Biserica San Francesco cu ale sale “foişoare” cu acoperişuri verzi;
• Parcul Montagnola – de fapt intrarea sa maiestuoasă;
• o fată cu o pisică ce ne-a zâmbit şi ne-a făcut cu mâna de la etajul doi al unei clădiri vechi (fata ne-a zâmbit, nu pisica). M-au marcat aceste secunde pentru simplul fapt că e singura pisică pe care am văzut-o în Bologna. Câini în schimb am întâlnit câţi cuprinde, cu tot cu stăpâni. N-am văzut nici un câine vagabond;
• multe universităţi – de aici si numele de La Dotta. Bologna este recunoscută pentru prima şi cea mai veche universitate din lume fondată în 1088;
• multe porţi, asemănătoare doar la prima vedere, impresionante de fiecare dată: Castiglione, Santo Stefano, Maggiore, San Vitale, San Donato, Mascarella, Galliera, Lame, San Felice, Saragozza. Porţile sunt singurile relicve ale zidurilor ce au apărat oraşul timp de 7 secole. Initial au fost 12 dar Sant’Isaia si San Mamolo nu mai exista;
• statuile musculoase ce străjuiesc intrarea în Palatul Davia Bargellini. Mai mult despre acest obiectiv turistic nu ştiu dar statuile sunt bucăţi bune, una şi una;
• şi nu în ultimul rând măiestria şoferului ce părea că trece la milimetru de ziduri în curbele mai strânse.

Porta Castiglione

Porta San Donato

Porta San Vitale

statuile musculoase ce străjuiesc intrarea în Palatul Davia Bargellini

Conform scripturii din stele următoarea ţintă a fost Via dell’Osservanza pe care am depistat-o uşor, noroc cu spiritul nostru de orientare… şi cu google maps. În drum spre ea am filat preventiv toate localurile ce urmau să servească mâncare la ora prânzului, să fim pregătiţi, la întoarcere să mergem la ţintă direct. Senzaţia de foame instalată lucra finuţ şi setea de cunoaştere şi foamea de cultură.

o uşă nefolosită de multă vreme

Via dell’Osservanza şi imaginea mult dorită

La ieşirea din oraş am văzut un indicator turistic către Rotonda Madonna del Monte şi ne-am dus şi noi în direcţia indicată de săgeată. Din păcate totul era închis şi în paragină, aşa arăta. Pe lângă Rotonda am mai găsit şi o clădire imensă pe care am identificat-o ulterior dând search pe google ca fiind Villa Aldini. Aceasta a fost construită între anii 1811 – 1816 de către contele Antonio Aldini în cinstea lui Napoleon Bonaparte. Partea din spate a vilei include fostul sanctuar Madonna del Monte, care datează din a doua jumătate a secolului al XII-lea.

Villa Aldini

Cu Via dell’Osservanza bifată masa a intrat ca unsă şi cam repede, după căutări de restaurant ce au durat cel puţin 30 de minute. Ţin să precizez că nu sunt o persoană gurmandă, mănânc cât îmi trebuie şi doar cât să am stomacul plin. Acestea fiind zise nu pot să îmi dau seama ce mi s-a întâmplat în Bologna de am trăit aşa intense drame culinare. Ne-am îndestulat vis-à-vis de Biserica San Francesco cu ale sale “foişoare” cu acoperişuri verzi.

Biserica SS. Annunziata a Porta Procula

Primăvară bine ai venit!

Biserica San Francesco

Pe drumul de întoarcere către centru ne-am adus aminte de Catedrala San Pietro cu al său turn în turn, ne încadrăm în orar să îl vizităm. Pe o hârtie ce anunţa orarul se preciza că intrarea este gratuită dar donaţiile sunt încurajate. La faţa locului donaţia s-a dovedit de fapt obligatorie. Fără să dai obolul de 5 euro n-aveai şanse să intri în inception-ul turnurilor. Din fericire pentru taxator experienţa claustrofobică a meritat altfel mă duceam peste el să îmi cer donaţia înapoi.  A fost o altfel de ascensiune prin comparaţie cu cea matinală. Dacă de dimineaţă mă simţeam pe scări liberă ca pasărea cerului acum zici că eram într-o colivie strâmtă pe care din când în când trebuia să o împart cu oamenii ce veneau din sensul opus. Ca să putem înainta ne striveam de ziduri şi sugeam burţi de zor.

de jos în sus

Zidurile Bisericii San Pietro

Turnul Prendiparte

Turnul Azzoguidi

Era în jur de orele 15.00 când am coborât din turnul din turn. Am mai fi avut timp de alte obiective turistice dar obiectivul nostru era altul, pe numele lui Cluricaune Irish Pub, un pub cu o suprafaţă mare şi pe două nivele. Îl ochisem din prima zi. De fiecare dată când am trecut prin preajma lui era plin semn că tineretului bolognez îi place să se distreze la Irish Pub. Ceea ce nu e deloc rău. Irish Pub-urile ca şi concept sunt preferatele mele printre localuri, abia aştept să ajung în ţara lor de origine. Raiul pe pământ va fi.

Selfie cu “simboale”.. eu si turnurile

Cluricaune e un fel de Leprechaun

După două ore, cu bateriile încărcate şi cu promisiunea de a reveni, ne-am îndreptat către cazare să ne “pudrăm nasul” şi să lăsăm rucsacul în care am cărat diverse peste zi. N-am zăbovit prea mult deoarece prezenţa constantă a sejurului, foamea, începea să dea ghionturi.

Nu mă pot abţine. Încă o imagine cu băieţii… Garisenda şi Asinelli

Cum era sâmbătă seara mă aşteptam să fie multă lume în oraş dar imaginaţia mea a fost bătută la fund cu prosopul ud. În unele locuri nu era loc să arunci o scobitoare, o masă liberă deja era un vis frumos. Deşi era răcoare lumea îşi lua cina şi afară la terase. Mâncarea era mai mereu acompaniată (câteodată şi înlocuită) de vino frizante dovadă că la italieni nu intră “cărnetul” pe gât uscat oricâtă foame le-ar fi. Am dat ocol pe mai multe străzi, pe unele de mai multe ori, cu gâtul lungit şi balele în colţul gurii. Nu mai aveam mult până cumpărăm ceva mezeluri feliate regulamentar din hălcile de carne atârnate ostentativ în vitrine. O bordură, pâine şi muştar ne-ar mai fi trebuit. Şi o sticlă de frizante bineînţeles.

Perseverenţa caracterizându-ne după mai multe rotiri am găsit o masă liberă. La care ne-am aşezat. Şi am aşteptat. Mult. Inclusiv meniul pe care până la urmă ni l-am luat singuri de la o masă învecinată. Oferta nu era bogată aşa că decizia s-a luat repede, mai mult în funcţie de ce am văzut la alte mese. Am optat pentru Tagliere, mezeluri proaspete feliate (mortadella, prosciutto, salamuri) acompaniate de brânzeturi diferite şi vino frizante. Nu mergea berea, temperaturile erau mult prea mici, şi cum văzusem toată seara numai italieni sorbind frizante din pahare elegante am zis să ne adaptăm specificului local.

Vino Frizante

Tagliere (mortadella, prosciutto, salamuri) şi brânzeturi diferite

Cu stomacul plin şi vinul savurat mă prezentam o altă persoană, jovială şi dornică să petreacă o seară de neuitat şi în altă parte decât în cameră. Nu sunt eu când mi-e foame, vorba celor de la Snickers. Bineînţeles că după 10 minute de plimbare nocturnă pe străzile Bologniei a început să se definească o ţintă pe numele ei Cluricaune. Nu numai noi aveam acea chemare. Pub-ul era plin ochi, semn că italienilor le place mult la Irish Pub. În plus le place şi fotbalul. Majoritatea urmăreau meciul Internazionale Milano – Bologna, terminat trist pentru echipă locală care a încasat două goluri faţă de Internazionale care a colecţionat doar unu. Am urmărit şi noi cu localnicii meciul dar nu cu atât de multă implicare.

Portici di Bologna

Basilica di Santo Stefano

noaptea pe străzile cartierului evreiesc

Bambi cu ochii mari şi reci

I Vini d’Italia