Bucegi, Bucsoiu, Brana Caprelor, Malaiesti, drumul Take Ionescu

Bucşoiu. 2492m. Unul dintre puţinele vârfuri din Bucegi la care ţineam şi ţin minte altitudinea fără recapitulare. Poate pentru că îmi doream mult să ajung pe el. Mă fascina numele, Buuuuccccşooooiu. Şi inaccesibilitatea, dacă îl abordai dinspre Prepeleac. Precum un bărbat bine, parfumat, ferchezuit care-ţi zâmbeşte în colţu’ mustăţii (Rhet Butler gen) şi-ţi dă speranţe. Îţi trebuie ceva muncă să-l cucereşti, mai ales dacă eşti începătoare, naivă… neiniţiată în ale muntelui, ca să revin la specificul alpin al postării.

Aşa că am decis să luăm telecabina. Mai bine începem cu uşurelu că poate ni se serveşte un junghi şi ne pică greu. Doar nu vrem să ne dea muschiu perversa crampelor chiar pe vârf. Dar până să luăm altitudine luăm un fund de asfalt. Mai bine de o oră am petrecut urmărind cum se subţia coada la telecabină. Suferinţa aşteptării a fost amplificată de un puşti cu multă energie, invers proporţională cu rezistenţa nervilor noştri. “ Poc, poc. Eeeeeesti mooooort. Vzuuuum. Luke, I’m your father.Vzuuuum. Vzuuuuum.”

Încă puţin şi ne vine rândul. Trăiască Bibi cu tot cu CichiCean. La cât am implorat all almighty gods poate au milă de noi şi nu nimerim într-un spaţiu mic şi suspendat cu tânăra speranţă Luke Skywalker. Ehhhhh, n-au avut îndurare. Supliciul trebuia suportat până la capăt, la Babele. Înainte de a continua vreau doar să subliniez:  V-am spus în nenumărate ori părerea mea desprecel mai sigur mijloc de transport? autopingica?

The brotherhood of the Autopingica Company

30 – 31 august 2008. Traseu: Buşteni – Cabana Babele (2200 m) – Drumul de vară, pe sub ,,Cerdacul Obârşiei” – Cabana Omu (2505 m) – Vârful Bucşoiu (2492 m) – Şaua La Brâna Caprelor (2285 m) – Brâna Caprelor – Cabana Mălăieşti (1720 m) – Drumul Take Ionescu – La Prepeleac” (1760 m) – Pichetul Roşu – Cabana Poiana Izvoarelor (1455m) – Cabana Gura Diham (982 m) – Buşteni

Abia se înălţase telecabina şi se stabilizase din bălăngănituri că îl auzim pe micul fighter întrebându-şi tatăl dezinvolt: “Tati, tati. Da’ de ce sunt aşa multe cruci dedesubt?” Eu ca eu, dar prietenul Shobo mai nevolnic decât mine… cu sângele scurs din obraji ne-am îndepărtat de geam. În telecabină s-a instaurat întâi liniştea urmată de o cascadă numa’ spume de râsete nervoase. Mintea îmi făcea scenarii ce cuprindeau crucile de sub noi, urşii de prin cărare care ne-ar muşca de dos în caz că scăpăm de prăbuşire şi după ce ne-au frăgezit bine urzicile versus varianta urcat pe picioarele noastră la Diham – Pichetu Roşu – Prepeleac… orice părea mai fain.

Până sus la Babele Grande Finale scăzuse grav glicemia aşa că se cerea o pauză de ciocolăţele Rom patriotic fără număr fără număr. Ceaţa năpădise tot, când era mai deasă nu se vedea bine nici vârful bocancului. Pornim încet, optimişti. Până la Omu n-aveam ce rătăci. Din când în când pâlcurile de ceaţă se îndepărtau şi prindeam scurte ocheade către Releul Costila (numai mie mi se pare că seamănă cu o acadea?)  şi pe măsură ce ne apropiam de Omu spre Valea Obârşia Ialomiţei şi Valea Cerbului.

Alegem drumul de vară, nemarcat, pe sub Cerdacul Obârşiei – zonă stâncoasă ce are ca punct maxim Colţii Obârşiei (2480m). După aproape 20 – 30 minute întâlnim drumul de iarnă care vine din stânga. De la intersecţia variantelor coborâm puţin până în Şeaua Curmătura Văii Cerbului, şea situată pe creasta ce desparte bazinul Văii Prahova de cel al Văii Ialomiţa.

Muntele Babele

Plimbare?

Releul Coştila. Numai mie mi se pare că seamănă cu o acadea?

Valea Cerbului, Colţii Morarului în stânga

Muntele Coştila

Valea Cerbului

Şeaua Curmătura Văii Cerbului

Valea Ialomiţei cu Mecetul Turcesc

Spre Omu. Drumul către vârf e câteodată în ceaţă

Din şea s-a instaurat şi nu s-a mai dat plecată ceaţa. Ocolim Vârfu Ocolit (Bucura) şi dăm în cabana Omu, mai să ne lovim de ea. Noroc că ne-a slăbit la cabană, am reuşit să nimerim lingura şi gura. Ciorba fierbinte şi gustoasă ne-a dat imbold să continuăm. La ieşire de la diferenţă de temperatură ni se aburiseră ochişorii dar tot am ştiut încotro să o luăm.

Drumul era clar. Cobora, urca, iar cobora… printre stânci trebuia să se întâmple totul că altfel nu ne calificam. Şi cum urca şi iar cobora la un moment dat ne dăm seama că suntem în Şaua La Brâna Caprelor. Şi Bucşoiu? Unde e Bucşoiu? 2492m? Când am trecut pe ei sau pe lângă ei? inadmisibil… măcar o plăcuţă, un steguleţ, un cartonaş pe vârf… ceva. Să mă prind că e acolo.

Dat fiind că ratasem vârful graţios că o lebădă beată luăm o pauză de reculegere în şaua cu răscrucea de trasee. Refacem nivelul glicemiei cu nişte dulciuri, ne adunăm moralul şi o luăm la vale. Poteca aluneca duios pe lângă perete, nu vedeam în dreapta prea mult. Bănuiam ce ar putea fi dar până la proba contrarie ne mulţumeam cu necunoscutul.

Brâna s-a parcurs relativ repede, fără fricile iminente. Aveam ochelari de cal asiguraţi de ceaţă. Din când în când vălurile se risipeau şi se întrezărea jos în vale încălzindu-se la razele soarelui acoperişul verde al cabanei Mălăieşti. Dar cum cei 565 metri diferenţă de nivel dintre Şaua La Brâna Caprelor şi cabana Mălăieşti nu se parcurg prin teleportare începe coborârea în descăţărari uşoare pe lanţuri şi serpentine scurte, pietre de încercare pentru genunchi.  Cobor strângând din dinţi până în valea glaciară unde intersectăm banda albastră ce se-ndreaptă spre cabana Omu prin Hornul Mălăieşti şi Şaua Hornurilor. Rămâne pe altădată, acum sunt prea obosită. Abia aştept căbănuţa şi bulele reci ale ambroziei de hamei. Mă trezesc din reverie nişte lătrături neprietenoase care grăbesc inuman ritmul.

Cabana Omu

Spre Bucşoiu?

Brâna Caprelor, începuturi

Capră Rosie pe Brâna Caprelor, Bucegi

Culmea Padina Crucii şi în spate Culmea Ţigăneşti

Ce-am gasit oare?

The Phantom Menace

Începe coborârea

Coborâre Brâna Caprelor

Freeeeeeze!

Odihnă în Valea Glaciară

The Shire of Bucegi

Valea Malaeşti

Seara la Mălăieşti curge repede, zorii de zi găsindu-ne dormind ca valiza-n gară. Sunt printre primii care fac ochi. Ca să nu mă plictisesc servesc câteva cafele, pozez măgarii şi câinii până se plictisesc, mai servesc câteva cafele şi micul dejun şi tot aşa.

Întoarcerea la civilizaţie s-a făcut pe triunghiu roşu, pe drumul Take Ionescu, despre care auzisem istorii ce îmi stârniseră curiozitatea: că nu e bun de făcut pe vreme rea, că e interzis iarna, că e puţin sau mai mult expus… noroc că pe noi ne-a însoţit soarele să vedem mai bine expunerile de pe traseu. Porţiunile dificile alternau cu cele domoale, mai un podeţ, mai un lănţuc, mai o prindere de ramuri stil Tarzan când poteca chiar o lua la vale ca nesănătoasa, mai un inspiră expiră din aroma brazilor, mai o cruce două semn că muntele din când în când îşi ia ofrandele, nici nu ne-am dat seama când am pătruns în tărâmul Poienii Bucşoiului apoi în cea de la Pichetul Roşu. De acolo am urmat poteca spre Poiana Izvoarelor unde am declarat vehement război mersului pe jos, cel puţin pentru o oră. Cum timpul e relativ ora aceea mi s-a părut că a durat 30 minute sau mai puţin.

Coborârea am făcut-o de parcă păşeam pe ace, mă străfulgerau perniţele din talpă. La panta prostului nu ştiam ce mă doare mai rău, talpa sau genunchiu? Gura lu’ Diham am atins-o şontâc şontâc, forestierul s-a scurs lento lento poate mai repede decât trenul care ne-a purtat spre Bucureşti, la drum de seară. Un week-end fain, în care nu mi-am văzut idolul Bucşoiu, doar l-am atins… în talpă. Aşa că…

I’ll be back. 

Cabana Mălăieşti. În stânga imaginii anexa ce ne-a adăpostit peste noapte

Spre Take

Coborâre Tarzan style

Valea Bucşoiului

relaxare la Poiana Izvoarelor

Panta Prostului