Buzau. Ozn-uri, geologie si misticism. Trovantii de la Ulmet si Asezarile Rupestre de la Bozioru.

  • by

Pandemia a reuşit să facă ceea ce voinţa proprie nu a reuşit câţiva ani şi anume să mă ducă în plimbare prin judeţul Buzău într-o zonă nouă, neexplorată, pe care doream să o vizitez de ceva vreme: Trovanţii de la Ulmet şi Aşezările Rupestre de la Bozioru. Ce să faci dacă nu poţi să ajungi în Slovenia cum ţi-ai programat dar totuşi îţi doreşti câteva zile de concediu? Mergi mai aproape de Bucureşti, în Ţara Luanei. Găsirea unui loc de cazare care să îndeplinească 2 condiţii, piscină exterioară şi puţine camere pentru turişti ca să nu fie aglomerată, nu a fost uşoară dar cu puţin noroc ne-a ieşit şi pe la sfârşitul lunii iulie ne-am aşezat tabăra 3 nopţi la pensiunea Europa din Sărata Monteoru. 

În prima zi (joi) am plecat devreme din Bucureşti ca să prindem cât mai multe ore de frecat menta la piscină şi tare bine a fost. Tot în acea zi am ajuns şi la Hotel Cazino pentru un prânz târziu deoarece aveam o amintire frumoasă din tură cu bicicletele din august 2017. Ne-am simţit bine şi de data asta deşi văd că nota de pe google maps nu e chiar mare. Poate am avut noi noroc în ambele vizite. Seara am fost la pensiunea restaurant Ţara Luanei, să vedem cum e la pomul lăudat, dar recunosc că pe mine nu m-a impresionat. Poate de data a fost ghinion, cine ştie, iar locaţia într-adevăr se ridică la nota măricică de pe maps. Sau poate nota mare e luată pentru serviciile de cazare şi mai puţin pentru cele de restaurant. 

Ziua de vineri a fost aleasă drept zi principală a aventurii buzoiene pe principiul vinerea sunt mai puţini turişti decât sâmbăta şi am şi eu parte de nişte cadre decente pentru instagram cu trovanţii şi aşezările rupestre. Plus că o să fie şi forestierul mai liber spre Bozioru. Citisem că drumul e îngust, cam pentru o singură maşină, şi dacă te intersectezi cu mulţi de pe sensul opus timpul de parcurgere creşte proporţional cu numărul participanţilor la trafic. Singurul lucru pozitiv legat de densitatea mare a turiştilor în timpul sfârşitului de săptămână era confortul meu psihic: dacă sunt mulţi oameni pe un traseu clar posibilitatea de a ne intersecta cu Moş Martinez e mai mică, dar am zis să trec peste. Sacrificiu pentru instastories se cheamă această abordare. 

Pe scurt parcursul zilei a fost Sărata Monteoru – Leiculeşti – Măgura – Pârscov – Ulmet şi traseu Trovanţi – Fişici – Găvanele – Nucu – Poiana Cozanei şi traseu Aşezările Rupestre – retur Nucu – Găvanele – Fişici – Verneşti – Merei – Sărata Monteoru. 

Pe lung am început cu un frumos road trip pe traseul Sărata Monteoru – Leiculeşti – Măgura – Pârscov – Ulmet. Până în Leiculesti, pe serpentine, am încercat să ne aducem aminte cum a fost în 2017 când abordam traseul pe biciclete din sens invers dar din maşină totul pare mult mai simplu. De exemplu coborârea până în Leiculesti nici nu am simţit-o deşi la urcare în urmă cu trei ani acel push bike a fost doborâtor. Mai mult decât aducerea aminte a experienţei 2017 m-a impresionat segmentul Măgura – urcare până la mănăstirea Ciolanu şi tabăra de sculptură. Aveam în plan să ajung pe acolo pe bicicletă dar mi-am anulat ideile instantaneu. Ziceam în paragraful precedent că din maşină totul pare uşor. Eh, acel segment a părut dificil şi din maşină. Doamne, ce greşeală era să fac. 

Şoseaua a fost bună cea mai mare parte din drum dar pe măsură ce ne apropiam de Ulmet a început să se strice culminând cu ultima parte care e îngustă, neasfaltata şi destul de în pantă. Intrarea în comuna Bozioru este semnalizată în capătul unui pod de un totem. După ce treci acel pod se face imediat stânga şi de acolo încep zgâlţâiturile. 

Ajunşi cu bine la startul traseului nu am stat mult pe gânduri, doar cât ne-am dat cu cremă de soare pentru că ardea puternic micuţul, şi am plecat să descoperim faimoasele vedete pe plan local Trovanţii Babele de la Ulmet. Pentru început am mers pe un drum de ţară ce a urcat întâi şi apoi a coborât uşor până într-o poiană unde se vede de departe un mare guguloi, primul trovant – primul papanaş pietrificat pe ordinea de zi. 

Primul trovant
Urcarea spre Babele de la Ulmet
La ieşirea din pădure eşti întâmpinat de OZN-uri

O explicaţie a apariţiei trovanţilor, uşor de înţeles din punctul meu de vedere, am găsit-o pe siteul Vâlcea Turistică: “În Miocenul superior (Moetian inferior – acum 6,5 milioane de ani), în zona în care sunt azi trovanţii era un bazin de sedimentare – o deltă. Depozitul de nisip din care ies azi trovanţii s-a format prin depunerea succesivă a materialului transportat de râuri de pe continent. Odată cu aceste sedimente din apă s-au depus şi produşi chimici (carbonaţi), în exces. Peste primele nisipuri s-au aşezat alte sedimente, care le-au presat, apa eliminându-se prin golurile rămase între particule, iar granulele s-au tasat. Dacă între nisipuri se acumulează o cantitate suficientă de carbonaţi, prin cimentare ia naştere o gresie. S-au făcut numeroase studii pe aceşti trovanţi şi încă se fac. Se ştie că s-au format din straturi de nisip prin care au circulat soluţii încărcate cu carbonat de calciu, care a duş la formarea unei greşii. Ca rocă, trovanţii sunt o gresie silicoasă”.

În România astfel de formaţiuni se găsesc în multe zone. Eu până la momentul plecării ştiam doar de două: Ulmet (Buzău) şi Costeşti (Vâlcea). Ulterior, cu ocazia acestei scrieri, după ce am căutat puţin pe internet, am constatat că aceste formaţiuni se întâlnesc şi în alte zone din ţară. Nu de alta dar acum multe milioane de ani zona României, şi nu numai, a fost fundul unei mări, deci nu am dus lipsa bazinelor de sedimentare.

Revenind la babele noastre buzoiene, ele au denumiri drăguţe date de localnici: Coloana, Balena, Delfinul, Casetofonul, Microfonul etc. Cu puţină sau mai multă imaginaţie chiar ai putea zice că ai în faţă ozn-uri, balene, delfini şi alte animale pietrificate dar mie multe dintre ele mi-au părut că aduc a papanaşi. Cu moţ, fără moţ, mai umflaţi sau mai uscaţi peste tot vedeam papanaşi. Îmi era şi foame. Mi se părea că mă aflu într-o mare grămadă de papanaşi supradimensionaţi care, din fericire, nu emanau vapori ispititori că probabil aş fi leşinat la baza lor. 

Papanaşi
Poză cu mine admirând papanaşul de piatră din prim planul pozei
Papanaşi din profil
Papanaş secţionat
Balena şi Delfinul
Trovant cu formă falnică 🙂

Ultimul trovant din ascensiune este Coloana. După el poteca continuă prin pădure, printre alţi trovanţi fără nume. Am continuat şi noi impulsionaţi de o bandă roşie apărută din senin. Un traseu? Eu de ce nu am ştiut de el? La un moment dat am găsit pe o piatră scrisă o destinaţie: Muscelul Cără şi desenată o săgeată ce indica direcţia. Numele părea întrerupt brusc deşi piatra nu fusese ruptă ca să zici că o bucată din ea a căzut şi trebuia să ne mulţumim cu ce am găsit. Mai degrabă părea un marcaj pentru cunoscători, cei care au studiat înainte harta şi au venit în zonă avizaţi, ştiau de la plecare unde vor sa ajungă. Nici semnal la telefon nu era ca sa dau o cautare rapida pe google dupa “Muscelul Cără”. Am urcat timp de 10 minute împinşi de curiozitate dar neştiind unde exact duce marcajul şi cât ar fi până la acea destinaţie cu părere de rău am renunţat. . 

La întoarcere, aproape de maşină, ne-am întâlnit cu un cuplu de biciclişti. Doamna împingea sfârşită la deal bicicleta în timp ce el părea că merge cu oarecare spor în şa. Amândoi, bătuţi de soare în cap, dădeau impresia că tare ar avea nevoie de o pauză la răcoare. Îi înţelegeam mai mult decât ar fi putut ei să mă înţeleagă vreodată. Parcă mă şi vedeam în locul lor. Ne salutăm că aşa e frumos să te saluţi cu turiştii pe munte şi domnul ne întreabă dregându-şi glasul şi arătând cu mâna în dreapta lui, stânga mea: “Aţi venit de pe vale? Cum e?” Drumul pe care urcasem cu maşina de la Ulmet se continuă la vale şi domnul era curios cum este. Din păcate nu veneam “de pe vale” ca să le zicem cum e dar le-am povestit de trovanţi, cât de frumos este. Le-am descris şi urcuşul până la ei pentru o imagine de ansamblu. Perspectiva push bike-ului nu părea că le dă nici măcar pene darămite aripi. I-am părăsit încurajându-i, nici nu m-am mai uitat în urmă ca să nu mă apuce jalea. Puteam să fiu eu în locul lor, ce bine că am avut noroc de data asta. Mi-a dat doamne doamne minte şi am fost cu maşina înainte în prospecţie că altfel probabil Babele de la Ulmet ar fi fost cei mai detestaţi trovanţi din istoria secolului XXI.

La maşină m-am înfipt într-un pachet cu rondele de orez ca să îmi ostoiesc foamea gândindu-mă cum ar fi fost ca măcar unul dintre trovanţi, cel mai mic că nu am pretenţii, să fi fost un papanaş adevărat. Ah, cum ar fi fost. 

La sfârşitul zilei, când am ajuns la cazare la semnal şi mai ales la wi fi, am căutat ce era în direcţia “pe vale” de care întrebau cei doi biciclişti de la Ulmet. Nu o să vă vină să credeţi dar acolo se afla un sat pe numele lui Muscelul Cărămănești aka Muscelul Cără. Deci acolo ducea traseul nostru marcat cu bandă roşie din vârful dealului. Am fi avut mult de mers dacă ne ambiţionam de la prima bandă roşie întâlnită. O săgeată cu numele întreg pe ea şi cu timpi de parcurgere nu ar strica să fie amplasată acolo sus în vârful dealului. 

Întorşi cu maşina la drumul “principal” am continuat pe traseul Fişici – Găvanele – Nucu, toate sate componente ale comunei Bozioru. Wikipedia ne dă următoarele informaţii: “pe teritoriul comunei Bozioru există două obiective clasificate drept monumente istorice de interes național, ambele din categoria monumentelor de arhitectură. Unul îl constituie schiturile rupestre din Munții Bozioru, din zona satului Nucu, cu 12 puncte: Fundătura, Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Fundul Peșterii, Văgăuna I, Văgăuna II, Piatra Îngăurită, Piatra lui Iosif, Peștera lui Dionisie, Piatra Șoimului I și Piatra Șoimului II. Celălalt monument este fosta mănăstire Găvanele din satul cu același nume, cuprinzând clopotnița și biserica Adormirea Maicii Domnului, construite la 1803.” 

Referitor la fosta mănăstire Găvanele am văzut doar direcţia, nu am ajuns. La dus eram mânaţi de ajungerea la rupestre şi doar am remarcat indicatorul zicând că poate la întoarcere iar la întoarcere eram prea rupţi ca să mai vrem alt obiectiv pe ordinea de zi. Eram mai mult decât mulţumiţi cu ce primisem, aş putea zice chiar fericiţi că s-a terminat cu bine aventura mistică. 

Referitor la schiturile rupestre, aventura şi misticismul a început chiar cu drumul neasfaltat şi îngust. Au fost 11 kilometri parcurşi în 30 de minute într-o maşină 4×4 şi cu un şofer dornic de a descoperi noi destinaţii, stilul Picard. Din fericire, fiind vineri, am fost mai mult singuri pe drum intersectându-ne doar la întoarcere cu o maşină ceea ce a solicitat câteva manevre ca să încapă ambele autovehicule. Maşina am lăsat-o la ieşirea din satul Nucu, în parcarea 1, aşa îmi amintesc că era notată pe pancartă. Parcarea 2 este doar la câţiva metri distanţă aşa că mai bine se optează pentru prima, că oricum e prost drumul şi nu are rost înaintarea pe patru roţi nici măcar câţiva metri. Pe picioare e mai bine, iar dacă picioarele sunt încălţate cu bocanci e perfect. Îi recomand mai ales dacă aveţi de gând să ajungeţi la locuinţele rupestre mai îndepărtate, exemplu Agatonul Nou sau Vechi. Le dau exemplu pe acestea deoarece eu până la ele am ajuns şi fără bocanci cred că mi-aş fi blestemat zilele mult mai mult decât le-am blestemat deja. 

Un kilometru parcurgi de la parcare până în Poiana Cozanei, în mare parte în urcare unele porţiuni fiind pe o pantă destul accentuată. Poiana Cozanei este punctul de plecare al circuitelor către aşezările rupestre, un stâlp cu mai multe săgeţi indicând direcţia. 

Pe drumul până în poiană peisajul îţi dă o multitudine de motive să te opreşti pentru o poză două. Din loc în loc intalnesti panouri informative scrise într-un stil cursiv şi plăcut de citit, care captivează. Autorul e un geolog poet, concluzionează Bodo de la umbra unui copac după ce îi lecturez textul de pe unul din panouri. Spre deosebire de el, care asculta că şeicul de la adăpostul coroanei dese a copacului, eu am mers din pancartă în pancartă, bătută de soare, multe dintre ele fiind aşezate pe partea de drum expusă razelor astrului ceresc.

Informaţiile ne-au purtat pe fundul unei mări preistorice de acum 25 milioane de ani unde din când în când aveau loc alunecări de teren, m-au învăţat la nivelul începător să citesc în pietre (rocile sunt cartea de istorie a pământului) – de fapt în straturile de roci, mi-au stârnit întrebări (cum o să arate acest loc peste 1 milion de ani?) şi mi-au adus la cunoştinţă mistere antice cu oameni ce şi-au săpat aşezări rupestre în nisipurile depuse pe câmpia abisală. 

Aceste strate au fost orizontale

În Poiana Cozanei am făcut dreapta urmărind săgeţile ce indicau traseele 2, 3 şi 4 către o parte din locuinţele rupestre. Traseul parcurs a fost Poiana Cozanei – Chilia lui Dionisie Torcătorul – Bisericuța lui Iosif – Agatonul Vechi – Agatonul Nou cu retur pe acelaşi traseu. 

La o simplă căutare pe internet cu subiect aşezările rupestre de la Bozioru, după ce găseşti informaţiile care te direcţionează concret către obiective şi descrierea lor, dacă ai timp extra nu îţi rămâne decât să te cruceşti pe măsură ce citeşti articole sau vizionezi reportaje de pe youtube pe această temă. Pe scurt se pare că zona Bozioru este plină de misticism, sunt zile care întrunesc factori ce pot produce fenomene paranormale cum ar fi dispariţii umane, teleportări, vortexuri, tuneluri energetice turbionare (cică te absoarbe infinitu), anomalii magnetice ca şi cum ai fi într-un triunghi al bermudelor dar pe uscat. Te doare mintea încercând să procesezi ce spun acei oameni. Eu cred că au consumat ceva puternic înainte să emită astfel de judecăţi, de exemplu ţuică de Buzău din aceea tare păstrată în butoi de dud, de la dud poate se trag halucinaţiile. 

Prima pe ordinea de zi a rupestrelor a fost Chilia lui Dionisie Torcătorul la care se ajunge prin stânga peretelui de stâncă din dreapta poienei, imediat ce se termină stânca începe poteca la dreapta şi urci câţiva zeci de metri. În capătul potecii ca să ajungi la chilie trebuie să urci trei scări de lemn. O plăcuţă de metal prinsă în peretele de stâncă susţine că Chilia a fost atestată documentar în 1639. Numele pe care îl poartă este al unuia dintre cei mai renumiţi locatari, cuviosul Dionisie Sihastrul, care s-a retras acolo în a două jumătate a secolului XIV. Poreclă “Torcătorul” se trage de la ocupaţia pe care o avea, torsul lânii fiind destul de obişnuită printre sihaştrii din Munţii Buzăului. În această gaură de stâncă se pare că a trăit 30 de ani întreţinându-se din torsul lânii. Pe pereţii de stâncă sunt scrijelite cruci, mie mi-au plăcut mult cum dau în fotografie, arătau bine pe instagram – mai multe nu am cercetat. Cum s-ar zice: instragramează şi nu cerceta. 

Stânca situată în dreapta Poienii
Pe partea cealaltă a peretului de stâncă, aproape de vârful ei, se află Chilia lui Dionisie
Poiana Cozanei
Scările ce urcă spre Chilia lui Dionisie
La intrare în Chilia lui Dionisie
Interior Chilia lui Dionisie
Coborârea din Chilia lui Dionisie

De la chilie am coborât pe poteca pe care urcasem până la marginea poienii şi am continuat la deal spre Bisericuţa lui Iosif. Din când în când agăţate de copaci am găsit foi plastifiate ce te linişteau că nu te-ai rătăcit, confirmându-ţi prezenţa pe circuitele din Drumul Luanei. Iniţiativa este minunată dar ar putea pe viitor să fie îmbunătăţită, acele foi plastifiate să aibă pe ele o săgeată care să indice sensul circuitului şi punctul în care te afli sau pe care l-ai depăşit şi un timp mediu de parcurgere până la următorul obiectiv. Altfel doar îţi spun că eşti pe un circuit tematic iar direcţia o intuieşti după poteca deja bătută şi studiind hărţile pe care le descarci dinainte de pe site-ul http://bozioru.ro/. Trebuie descărcate din timp deoarece în zonă nu prea este semnal. Timpul nu ai cum să îl estimezi de pe acele foi, tot de pe hărţi trebuie să îţi faci o idee, păcat că acolo nu e şi diferenţa de nivel – pe hartă distanţa pare mică dar dacă ai şti cât e panta de acentuată ţi-ai da seama că timpul de parcurgere va fi mult mai mare deoarece nu mergi pe drept. Nu mai zic de efort. 

Am ajuns la Bisericuţa lui Iosif după un urcuş serios aproape de liziera pădurii continuat apoi prin pădure, cu totul aproximativ douăzeci de minute de la Chilia lui Dionisie. Ulterior ne-am dat seama că de la chilie poţi să urci direct prin pădure, fără să mai cobori în poiană, dar nu cred că se scuteşte prea mult timp. Pentru psihicul meu a fost mai bine aşa, îmi place mai mult să merg prin poieni în spaţiu deschis. Imaginaţia mea o ia razna în pădure, deoarece mi se pare că după fiecare copac se poate ascunde un urs. 

Schitul Ioan Bogoslov (bisericuţa lui Iosif) atestat documentar la 1587
Interior Schit Ioan Bogoslov (bisericuţa lui Iosif)

Redau cu cuvintele mele cele scrise pe panoul de lângă intrare. Aici a fost o bisericuţă însemnată, probabil cea a mănăstirii Ioan Bogoslov. Bisericuţa săpată într-o stâncă uriaşă se conservă aproape de înfăţişarea iniţială, cu intrarea în trepte precis tăiată. Interiorul are o gâtuire la mijloc explicabilă prin compartimentarea iniţială în 2 încăperi sau prin săparea în 2 etape. Fumul din prima încăpere ieşea pe un horn ingenios. A doua încăpere (bisericuţa) are altarul spre nord şi la mijloc o fereastră. Pentru protejarea intrării şi ferestrei împotriva scurgerilor de pe stâncă s-au săpat şanţuri în arc frânt (bolta gotică, secolul al XIV-lea). La un moment dat bisericuţei i s-a adăugat un pridvor de lemn, se pot observa urmele grinzilor acoperişului îngropat simetric în stâncă

Dacă era după mine excursia se termina pe treptele Bisericuţei lui Iosif. Aproape că ţâşneam înapoi la vale. Văzusem două obiective importante, ce puteam să vreau mai mult. Nu prea îmi ardea să continui deşi cele două Agatoane, Vechi şi Nou, erau şi ele pe listă. Perspectiva unui drum prin pădure, în condiţiile în care nu ştiam în cât timp se parcurge traseul până la cele două aşezări rupestre, îmi dădea fiori reci pe şira spinării. Doar insistenţele lui Bodo, care văzuse pe panourile informative de la început câteva poze interesante cu Agatoanele, m-au convins să continui. La sfârşit, deoarece încă trăgeam înapoi, a plusat cu interogaţia: crezi că ne vom mai întoarce prea curând (spre niciodată) aici? Hai mai bine să terminăm ce am început. 

Am pornit sprintenă pe principiul dacă merg repede se termină repede. Nici nu am pornit bine şi ne-am întâlnit cu un cuplu ce se întorcea de la Agatoane, doamna vădit extenuată. Evident că i-am chestionat despre traseu, mai degrabă întrebările mele fiind legate de existenţa ursului pe traseu, dacă s-au întâlnit sau nu cu el. Sau dacă l-au auzit. S-au uitat la mine uimiţi. De fapt erau înfrânţi de greutatea traseului, zicându-mi că nu de urs trebuie să ne fie frică ci de cât avem de urcat. Bănuiam că urmează o pantă grea, observasem de la începutul traseului cât de aproape sunt curbele de nivel pe măsură ce te apropii de destinaţie ceea ce însemna că e mult de urcat dar nu eram impresionată aşa că avertizările lor m-au lăsat rece. 

Aproape jumătate de oră a trecut de la Bisericuţa lui Iosif până la Agatonul Vechi, timp în care la început am mers lejer prin pădurea mistică apoi am urcat o porţiune scurtă cu genunchii la piept până am ieşit la un luminiş mistic şi la sfârşit ne-am zăpăcit puţin şi am luat-o greşit pe potecă dar din fericire am ajuns la destinaţie. Referitor la luminişul mistic mai devreme menţionat, odată ajunşi aproape de el, am realizat că era de fapt un zmeuriş mistic şi am dat nişte “rugăciuni” de şi eu m-am mirat cât de creativ mistică pot să fiu. Impulsionată de eventualul urs mistic urcarea foarte foarte serioasă până la Agatonul Vechi (Dărâmătura) nu mi s-a părut grea. Totul depinde de priorităţile pe care ţi le setezi iar eu nu voiam decât să termin cât de repede traseul, să ajung înapoi în Poiana Cozanei.

Agatonul Vechi

Agatonul Vechi cu greu l-am observat, porecla de Dărâmătura fiind dată din motive evidente. A fost o bisericuţă în vârf de stâncă acum e o ruină. Arheologii spun că a fost săpată în secolul al XIII-lea. Nu am mai urcat până la ruine, nu mai aveam chef, m-am mulţumit cu o poză de la distanţă şi cu întrebarea: “Unde e Agatonul ăla nou???? Dacă nu ajungem în cinci minute la ăla noul gata, ne întoarcem.” Apoi au urmat iar nişte “rugăciuni” mistice. Din fericire pentru expediţie şi graţie contribuţiei salutare a lui google maps, care te ajută şi offline cu condiţia să fi “cache-uit” harta înainte, fix în 5 minute de la plecarea în trombă de la Agatonul Vechi am ajuns la Agatonul Nou care nu a dezamăgit. 

Agatonul Nou

Agatonul Nou (Bisericuţa) păstrează podeaua, peretele sudic, o parte din acoperiş, altarul şi o chilie apropiată. Pe un perete se observă inscripţii în slavonă din secolul al XVI-lea, amintind numele lui Neagoe Basarab, al arhiepiscopului de Buzău Dositei, a monahei Teodora şi a monahului Agaton. Sub biserică se vede un beci ascunzătoare, mascat de o stâncă. Aici legenda spune că s-a găsit o comoară, probabil odarele aşezământului. Întoarcerea spre Poiana Cozanei şi maşina a fost rapidă. Zmeurişul l-am evitat ocolindu-l prin boscheţi, pe principiul proverbului “Frica păzeşte bostănăria”. Ritmul alert l-am continuat şi după poiană până aproape de maşină când a fost încetinit de o turmă cu multe oi şi mulţi câini. Din fericire câinii ne-au ignorat, am scăpat necapsati. 

Agatonul Nou
Agatonul Nou
Peretele cu inscripţii în slavonă
Pădurea mistică
Poiana Cozanei

La întoarcere, pe maşină, am încercat să deschid telefonul de serviciu deoarece aveam o chestiune de rezolvat. Nu ştiu ce s-a întâmplat, cum am făcut, dar de blocat l-am blocat deşi eu zic că am băgat codul pin corect de fiecare dată până a trebuit să bag codul puk pe care evident că nu îl aveam. Al naibii misticism. 

Restul după-amiezii l-am petrecut la cazare, bucurându-ne de piscină că doar nu căutasem degeaba pensiune cu piscină. Înainte de bălăceală, pe lângă mâncarea extraordinară pe care a pregătit-o gazda şi desertul dătător de energie în formă de măr copt însiropat am primit şi un păhărel cu ţuică ţinută în butoi de dud care aproape m-a făcut să înţeleg misticismul de Buzău. 

Următoarea zi a fost pe bicicletă şi pe lângă, pe celebrul segment Monteoru – Leiculeşti dar până la coborârea spre Leiculeşti că tare nu aveam chef să urc înapoi. Spre seară a urmat o sesiune de relaxare la piscină ca să nu uităm de ce am venit, încheind în glorie un week-end buzoian plin de adrenalină şi evident, MISTICISM. Că doar pentru asta am mers acolo. În afară de piscină, evident.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.