Viaţa la ultracentral în Amzei nu-mi oferea suficientă adrenalină prin 2002 aşa că schimbarea a venit de la sine. Cu căţel şi purcel dar fără televizor am ajuns în Ferentari, mai pe la începutul cartierului. Calea Ferentari nr. 18, mai exact. O mutare pe care mi-o doream deoarece până la acel moment nu reuşisem să locuiesc singură într-un perimetru numai al meu, bine definit. Obosisem după mult trai în comun, întâi în cămine studenţeşti (un an în Moxa, unul în Agronomie şi unul în Occidentului) şi apoi în apartamentul din Amzei. Această viaţă în comun are şi ea farmecul ei şi încă o regret. Sau poate regret anii apuşi în care rezistam la acest stil. Cert este că la acel moment vroiam o schimbare.
Criteriul cel mai important în căutarea viitorului loc de trăi a fost financiar, o chirie cât mai mică. Aşa că 70 dolari pe o garsonieră de 42 mp suna în triluri de privighetoare pentru o studentă în an terminal. Ce mai conta că e în Ferentari. Dacă mă gândeam că era la 5 staţii de autobuz de Unirea părea nu ultracentral dar central sigur. Prima vizită cu doamna de la imobiliare a mers şnur fapt pentru care mi-am uitat ochelarii de vedere pe frigiderul din hol. Semn bun, semnat contract, mutat în timp record pe la începutul lui iunie 2002.
Soarele bătea de dimineaţă până seara încălzind cursurile până aproape de ardere. Creierii mei erau la fel de încinşi. Televizor n-aveam aşa că dacă mă plictiseam de studiu dezlegarea unui rebus mă scoatea din amorţeală.
În scurt timp m-am premiat cu un televizor achiziţionat de la Obor. După multe ezitări, consiliată de Crina, mă decid la unul argintiu, marca Akai. Bun raport calitate preţ. Ultimul din neamul său luat direct de pe raftul unde era expus în timp ce rula un film pe Proteveu. “E bine domnule, măcar ştiu că merge, e funcţional. Cu transportul o să fie mai greu” concluzionez. Era ditamai măgăoaia, ne-a dat ceva transpiraţii mie şi Crinei dar am reuşit. Dragul de el a fost târât prin tot magazinul, urcat într-un taxi, lift şi apoi iar târât pe holul blocului. Rezistent mititelul. Se pregătea pentru momentul în care va fi scăpat în cap de la înălţime de către mult iubitul meu frate. Dar asta e altă poveste. Din păcate m-am despărţit de el anul trecut (2013) pentru că viaţa te învinge până la urmă, electrocasnică sau fiinţă umană nu contează. A fost un prieten de nădejde cu care am împărţit în garsoniera din Ferentari fiecare minut din Big Brother, fiecare intrigă, fiecare ceartă şi împăcare. Finalul cu Soso declarat câştigător a fost înălţător, memorabil.
Televizor Akai cu pisică la set de promoţie. Poza e mai nouă, de prin 2007, când locuiam în alt cartier ultracentral, Berceni pe numele lui.
Licenţa a venit pe nesimţite şi odată cu ea şi emoţiile. Mai ales când am realizat că mi-am depus lucrarea la altă facultate. Cum nu mai aveam ce face, ASE-ul fiind sub lacăt, am aşteptat “liniştită” afişarea sălilor şi orelor în care urma să ne prezentăm în faţa comisiei. Din fericire cei de la organizare au fost mai vigilenţi decât mine şi mi-au repartizat munca acolo unde trebuia să ajungă de fapt.
O altă plăcere în afară de vizionarea Big Brother era puzzle-ul. În 42mp aveam tot spaţiul să mă desfăşor fapt pentru care 2000 de piese au fost alegerea perfectă. Eram aproape de finish când a început să curgă caloriferul şi mi-am găsit cartonaşele umflate şi imposibil de băgat în uniunea perfectă. Tristă zi.
O zi mai puţin tristă, în schimb plină de adrenalină, a fost cea în care am rămas blocată în lift dis de dimineaţă. Proaspătă ca o floare, acoperită de rouă dimineţii în aşteptarea soarelui dătător de căldură, am păşit în acel perimetru claustrofobic. La ieşire în schimb, după ce mi-am încordat brandul trăgând de uşi şi mi-am exersat mersul stil aproape pe burtă între etaje, nu mai eram chiar aşa prospătura. Arătam şi mă simţeam ca în filmele cu gangsteri, mai pe la sfârşit. Transpirată, murdară şi învingătoare.
Apropos de “transpirată” Hot Couture de la Givenchy a fost pentru mine parfumul anului. Să mai zică cineva că viaţa la periferie nu poate fi aromată şi plină de esenţe. Mă simţeam precum Canadiana de la Pasărea Colibri.
I:
Am zărit-o într-o seară, mă plimbam liniştit
Nu-mi venea să cred deloc c-am rămas aiurit
Un parfum din ţări franceze se ţinea după ea
M-am gândit să-i cer un număr, altfel nu se mai putea.
Refren: Alo, alo, alo, aloooo. Alo, alo, alo.
II:
Fata asta mi-a întors metafizicul pe dos
Eu credeam că frumuseţea nu mai circulă pe jos
S-a pierdut ca o nălucă, a pierit uite-aşa
Fără adresă, fără număr, n-am s-o pot revedea.
Probabil aşa l-am inspirat şi pe vecinul de palier, un domn abia trecut de adolescenţă cu un ten mai pigmentat, îl bănui cu origini indiene. Era trecut de miezul nopţii când am coborât din taxi. Eram pe străduţă, mă îndreptam spre bloc. O gaşcă destul de numeroasă şi gălăgioasă m-a interpelat, dornică de conversaţie. Lucru care sincer nu prea mi-a făcut plăcere, socializarea la ore târzii cu necunoscuţi nu e printre preferatele mele. Incercam să grăbesc pasul fără să îi jignesc cumva când aud o voce groasă, impunătoare – mai de şeful haitei: “Băi, lăsaţi fata în pace. E vecina mea de palier.” Am clipit des realizând că locuiam acolo de jumătate de an şi nu ştiam cine îmi e vecin. În schimb în urma acelei afirmaţii nocturne mă ştia toată lumea pe un perimetru de câteva blocuri. Nu era chiar rău privind în perspectivă.
Dar cum fusese un vis prea frumos a venit şi ziua aceea în care am început să nu mai cred în Moş Crăciun. Început de februarie cu lapoviţa şi ninsoare. Eu fără umbrelă, udă până la desuuri. Aşteptam “rata” 117 de aproape 20 de minute. Îngheţasem. Visele mele se rezumau comun doar la un duş fierbinte. Fără aşteptări prea mari, puteam fi mulţumită foarte uşor la acel moment. Şi totuşi uşorul s-a dovedit a fi foarte greu de realizat. În fugă văd un afiş mare pe uşa de la intrare în bloc ce anunţa restanţierii şi profera ceva la adresa lor şi nu numai. Nu dau importanţă, aveam taxele plătite la timp. Grăbesc pasul spre duşul meu fierbinte. Care duş nu era. Apa caldă era oprită în tot blocul nu doar la rău platnici.
Jumătate de an am trăit ca un demn locatar de cartier Ferentari. Mă spălam cu apă încălzită în oale mari pe aragaz care îmi rupeau spatele în timp ce le cărăm spre baie. Încropeam în două găleţi apă fierbinte cu cea rece care era din belşug. Apoi urma duşul efectiv în care turnam apă cu ibricul până mi se ura şi mă plictiseam de atâta curăţenie. Uite aşa am făcut şi economie la săpun că îl foloseam mai puţin intens ca să nu am mult de clătit că implica mai multă apă fierbinte, mai multe ibrice turnate etc.
Mai dificil era cu spălatul pe cap din cauză de podoabă capilară bogată. Soluţia a fost o vizită săptămânală la aceeaşi minunată Crina pomenită mai sus la faza cu transportul de electrocasnice dar şi în altă postare. Mă spălam în oraş, zona Mall Vitan mai exact că acolo locuia. Jumătate de an de trambalare cu toate maglavaiţurile din dotare (şi chiar am multe, părul meu nu se întreţine aşa uşor), jumătate de an frumos în care o prietenie deja faină s-a legat şi mai mult.
Acestea fiind zise, în ordine aproape cronologică, pot spune cu mâna pe inimă că, până la urmă, acel an trăit în Calea Ferentari nr. 18 a fost într-adevăr frumos cu toate neajunsurile şi fricile lui, o perioadă faină şi diferită de tot ce am trăit şi înainte şi după.