Ceahlaul lui Sadoveanu, al Danielei si al nostru al tuturor

Munte mai frumos descris in literatura noastra decat Ceahlau n-am intalnit. Poate n-am citit suficient, cine stie. Vlahuta, Garleanu, pescarul Sadoveanu si multi alti rapsozi i-au ridicat mii de ode. Din copilarie povestile si legendele lui ma incantau si indemnau la vis. Mare parte le-am uitat intr-un sertarel al memoriei dar la o scurta recitire sigur as avea cateva strafulgerari. Ochii mei mici de copil nu l-au putut cuprinde la prima vizita pe care i-am facut-o. Fapt pentru care am inceput sa plang. De atunci au trecut pe putin douazeci si ceva de ani.

Ani in care am renuntat la munte o perioada. Apoi l-am redescoperit si nu i-am mai dat drumu’. Bucegi, Ciucas, Crai, Fagaras… munti inalti sau mai scunzi, stancosi sau unduiosi, cu cabane sau refugii, poteci sau lanturi, “padurosi” sau “pasunosi”, de toate felurile am intalnit. Dar niciunul nu era cel vazut de ochii mei de copil.

Traseul: Izvorul Muntelui – Cabana Dochia (prin Curmatura Lutu Rosu) – Varful Toaca – Cabana Fantanele – Durau

Dis de dimineata plecam din Adjud spre Izvorul Muntelui, via Piatra Neamt. Pe drum m-am delectat cu ultimele barfe din Libertatea desi evenimentele se consumasera cu doua luni in urma. Uit de ele pe masura ce ratacim calea cea dreapta in Piatra Neamt. Din fericire ne redresam elegant si luam drumul spre Izvorul Muntelui.

Visam la un mic dejun si o cafea dar din pacate am ramas doar cu cafeaua din cauza de timp prea vemelnic. Spre munte am pornit cu inima indoita si nu din cauza cafelei. Ne asteptam sa fim patru dar nu a fost sa fie.

Un lucru stiu sigur. Destinul meu nu e sa urc in doi pe munte. Singura nici atat. E suficient sa imi aud partenerul: ”Iiii, ce se aude?”  si lumea se prabuseste in jurul meu. Cu acelasi elan precum in cea mai productiva zi a agriculturii romanesti rasar doua cepe mari si aurii in loc de o pereche de ochi. Urechile se ciulesc spre bolta cereasca. Drumul e compromis.

Din fericire nu a fost dorinta muntelui sa ne dea palpitatii. Pe drum intalnim multi turisti ce coborau sau prindem altii din urma. Castigam rapid altitudine. Ajungem fara sa ne dam seama la “Polita cu Crini” (1447 metri altitudine) – rezervatie natural botanica de larita. Crini nu gasim, nu le era vremea. O completare ulterioara de la Titus Hen: “Crinii i-ai gasit dar nu ai avut ochi pt ei :). In Ceahlau, zada sau laricea se mai cheama si “crin”. Nu cred ca mai gasesti un alt loc prin tara unde sa fie o asemenea asociere. Iar Politele cu Crini sunt o insiruire de mici platouri, pline de “crini” aflate deasupra abrupturilor din zona Fundul Ghedeonului.”

Urcam la 1494 metri pana la primele lacrimi ale pietrei care plange – “Piatra cu Apa”, una dintre cele mai mari formatiuni calcaroase de pe Ceahlau. Lacrimile picura de la o inaltime de aproximativ 7 metri. Piatra se smiorcaie cu spor direct din tavan doar dupa zile ploioase sau daca Doamne Doamne taie ceapa si n-a picat la Master Chef.  O batista ii mai trebuie.

Parasim partea lacrimogena a Ceahlaului, din fericire fara lacrimi in batista. Cu greu vad undeva departe cabana Dochia. Uai, sa-nnebunesc, cat mai e. Cu zoom parca arata mai sexy. La fel de sexy si rele arata si Detunatele zise si “Cetatuia si Calugarii” (preacuviosi – ca sa balansam partea cu sexy si rea).

Urcam cu spor prin padure pana la crenelatele Detunate, 1655 metri. Mai o margareta, mai o microalveola. Situatia e sub control si prezinta un ritm ascendent. Cabana este din ce in ce mai aproape. Iesim din padure si o vedem aproape si fara zoom, din fericire.

Cabana Dochia, cea care cu zoom pare asa aproape 🙂

bolovan muschiulos 🙂

O pauza de “refill” cu malt si pornim la drum. Spre Toaca. Mamaaaa, ce frumos se vede printre jnepeni. Si jnepenii sunt doar trena. De la baza este cat se poata de maiestoasa. Un fel de Regina Mama, cu releul pe post de palarie trendy. Urcusul este la fel de maiestos, precum si ce se vede de sus in jos. O scara de lemn rupta iti arata clar pe unde nu e bine sa mergi. Clopotei draguti si mov ne incanta privirile. Un cuplu de indragostiti este luat pe post de model fara sa isi dea seama. Le multumesc pe aceasta cale.

Coboram mai greu decat am urcat. Urmatoarea pe ordinea de zi este “merveiuza” Panaghia (de la frantuzescu’ merveilleuse). Cinstit sa ii fie numele, ca tare frumoasa e. Si fotogenica pana la Verde Imparat si-napoi. Din ce am vazut in aceasta tura e preferata mea.

Genunchii imi sunt din ce mai nesuferiti pe masura ce coboram. Noroc cu frumusetile din jur  – pauzele sunt dese. Din cand in cand se vede Izvorul Muntelui, serpuit si scanteietor de la dezmierdarea Soarelui, iubitul Panaghiei. Probabil ii oferea o esarfa in dar. “Eu, aici, tu, acolo / Niciodata noi.” Popasul cel mai lung este la Cusma Dorobantului. Simpatica piatra, parca seaman cu o … cusma… lasata pe-o ureche.

De acolo mergem spre voiniceste precum eroii neamului spre “La morminte”. Din pacate oricat de nemuritori ar vrea oamenii sa fie lumeste tot se sfarsesc. Din fericire cei cu stea in frunte dainuiesc etern in sufletul patriotilor. Asta le e menirea. De aceea sunt eroi. Altfel ar fi … erori.

Coboram coboram cu drag si spor. Mai o poza cu conglomeratele si microalveolele, mai un scorus poate vremelnic aparut (cu cas la gura), mai un zmeuris cu urme clare de foame de urs omnivor, spre ierbivor speram noi, si dam la Cabana Fantanele. Bagam iar un “refill” de malt ca sa ne “simtem” bine si noi si genunchii nostril. Daca nu se simt bine macar sa ii anesteziem / inmuiem. Coborarea e grea si multa.

La capat rasplata ne asteapta sub forma unui hotel vesel colorat si primitor. Opt ore minunate petrecute pe muntele Danielei, a carei fotografie m-a facut sa imi doresc mult de tot o incursiune in acest munte minunat. Noapte buna in Carpati va doresc si o a doua tura pentru mine imi urez.