De două luni bucătăria mea a rămas fără masă şi scaune. Locul le-a fost ocupat până la găsirea unei alte soluţii de către Boss “bicicletul” meu. Da, ştiu că nu există cuvântul “biciclet”, dar aşa îl alint. Butucănos cum e nu îmi inspiră deloc feminitate. Primele dăţi când ne-am plimbat împreună mă simţeam ca pe un cal nărăvaş ce se pregătea la prima neatenţie să mă azvârle din şa. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Din fericire nu mă descurajez uşor şi după destule ture prin cartier şi împrejurimile acestuia am decis că trebuie să depăşesc hotarele Bucureştiului şi o tură până la Mogoşoaia e numai bună. La sfârşitul zilei mă dureau toate dar cel mai rău palmele care îmi şi tremurau. Strânsesem de coarne atât de tare că mai aveam puţin şi le curbam.
în parcul IOR
Parcul Natural Văcărești
la Mogoșoaia
Iniţierea fiind făcută m-am aruncat direct în aventură alegând un traseu de pe site-ul ciclotrasee, “un site dedicat traseelor de bicicletă din afara oraşelor pe diverse tipuri de drumuri atent studiate și notate pentru o informare cât mai bună a celui interesat în a le parcurge” după cum bine se recomandă.
Ziua întâi. Braşov – Cristian – Râşnov – Bran
Sâmbătă nu prea de dimineaţă ne-am prezentat în Gara de Nord direct la îmbarcare. Biletele le achiziţionasem în prealabil online după o atentă documentare. Nu toate trenurile din flota CFR au vagoane de biciclete aşa că trebuie să îţi chinui puţin imaginaţia ca să îţi iasă planul şi la dus şi la întors.
Traseul zilei de sâmbătă însuma 40 de kilometri pe ruta Braşov – Cristian – Râşnov – Bran şi l-am abordat pe cât posibil conform hărţii de pe ciclotrasee. Cert este că realitatea bate imaginaţia aşa cum viaţa bate filmul. Când studiam harta eram super fericită că merge pe lângă DN şi scăpăm de frica traficului intens şi a riscurilor cărora ne expuneam.
Într-adevăr minunata stradă a Carierei ne-a scăpat de cele două mai devreme menţionate dar ne-a adus într-o zonă periferică, săracă, a Braşovului unde mai multe doamne de sorginte rromă spălau de zor câteva covoare pe marginea şoselei în timp ce domnii vociferau puternic în jurul lor.
Cei care au în minte doar imaginea de oraş turistic, la poalele Tâmpei, ar trebui să se plimbe puţin mai departe de centrul vechi ca să îi vadă şi o altă faţă. Trei câini ce păzeau sărăcia locului ne-au filat cu ochi atenţi. Cu vigilenţă le-am evitat apropierea. Atunci lui Bodo i-a venit ideea creării unui mp3 cu lătrături care să se activeze când îmi e mai greu. Sigur aş fi luat un avans considerabil cu un astfel de stimulent.
Scăpaţi de pericolele Carierei am răsuflat uşuraţi dar nu pentru mult timp. A urmat drumul de pietriş acoperit de praf şi plin de gropi adânci şi înşelătoare al Străzii Cucului ce ne-a zdruncinat fizicul suficient cât să ne facă să iubim asfaltul.
Singur cuc pe Strada Cucului
Poza asta îmi inspiră libertate, nevoie de aripi să pot zbura cu tot cu bicla, etc… când de fapt mergeam spre fabrica de ciment, era foarte cald, sfârâiam la foc mic acoperiţi de un strat fin de praf ce se lipea cum trebuie de crema pentru protecţie solară factor 30 aplicată din abundenţă pe faţă, braţe şi picioare.
Înainte de localitatea Cristian am greşit drumul şi am luat-o prin bălării dar prin încercări repetate am găsit calea spre oraş unde ne-a făcut plăcere să ne plimbăm pe străzi libere, fără maşini şi pietoni. Lumea era a noastră până am dat în DN. N-am avut încotro şi 2 km i-am parcurs cu strângeri, maşinile ce treceau pe lângă mine îmi dădeau fiori deşi era suficient spaţiu între mine şi ele.
Am parcurs şi Râşnovul fără probleme graţie informaţiilor exacte de care am avut parte şi tot fără probleme am găsit şi drumul DJ101 ce ne îndepărta de cel naţional. Conform informaţiilor de acolo începea urcarea. Care urcare nu mai apărea. În schimb asfaltul a fost prezent o perioadă dându-mi încredere, aveam foarte mare nevoie.
Ştiu că mă repet dar era foarte cald. Simţeam cum roţile se afundă în asfalt şi picioarele nu mă mai ascultă. Pedalam cu capul în jos studiind şoseaua. Picături de transpiraţie mi se scurgeau pe faţă şi eu mă scurgeam pe bicicletă. Gura mi se uscase deşi băusem apă nu cu mult timp înainte. Când ridicam capul undeva la orizont privirea mea localiza un Bodo care se învârtea pe loc. Se plictisea aşteptându-mă şi făcea cerculeţe.
Deoarece acea imagine fâşneaţă îmi creştea nivelul de pesimism preferam să bag iar privirea în pământ şi să sper că cumva se va scurta drumul. La retrospectivă acela a fost cel mai greu moment al zilei la capitolul psihic. Bine, au mai fost câteva, dar acelea sunt în combinaţie cu rezistenţa fizică pusă la încercare. Noroc că le-am dovedit. Vorba cântecului “la capăt doar campionii se întâlnesc” aşa că nu-mi permiteam să nu ajung la capăt.
Pe asfalt din Râşnov am mers aproximativ 3 kilometri şi de acolo încă 5km pe un drum pietruit, acelaşi şablon cu la Străzii Cucului, până la Cabana Schiorilor. Acolo a cotit brusc dreapta transformându-se într-un forestier agreabil, moale şi comod pentru şezut comparativ cu experienţele recent trăite. Singurul inconvenient este că părăsea orizontala.
Din fericire urcuşul s-a efectuat prin pădure şi răcoarea ei îmi dădea din când în când aripi. Când se retezau, de la înclinaţie, coboram de pe bicicletă şi împingeam bolborosind liniştită şi resemnată. Era evident că trecusem de mult de jumătatea drumului şi întoarcerea la DN nu mai putea fi luată în calcul. Undeva în faţă, îi prindeam din când în când silueta înainte să cotească drumul, Bodo urca fără prea mari probleme. Ceea ce mă făcea să adopt iar poziţia pentru momentele de cumpănă. Băgăm capul între umeri, fixam pământul şi speram ca atunci când voi fi mare să ajung şi eu ca el. În vârful dealului (în visele mele), la ieşirea din pădure, am luat o pauză mai lungă de tras sufletul şi de un sandviş.
Vorba cântecului “la capăt doar campionii se întâlnesc”. Unde-i capătul că nu mai pooot?
Vârful dealului s-a dovedit a nu fi de fapt chiar vârful dealului deoarece au mai urmat câteva urcări mult mai istovitoare. Se cumulase şi oboseala dar şi ele au fost răutăcioase rău. În plus, pe porţiunea de final din tufişuri am auzit sunete care în mod clar nu erau provocate de bipezi. Nici măcar posibilitatea existenţei unei bestii ascunse în tufişuri nu m-a stimulat. Poate un fulgerică să fi avut mai mult succes dar la acel moment părerile mele erau împărţite.
Totul a culminat cu o coborâre “teribilă” la care nu m-am încumetat decât de la jumătate deoarece mi-a fost frică că nu mă ţin frânele, nu le testasem decât pe asfalt şi nici atunci pe o porţiune atât de lungă. Iar coborârea s-a terminat cum îi stă mai bine într-un urcuş ce ne-a dus la aceeaşi altitudine. Deja nu mă mai ţineau nervii, rezistenţa le fusese îndelung testată spre deosebire de frâne după cum am precizat mai devreme.
Măgura Codlei, chiar ea
Bucegii chiar ei
După ultima urcare din acea zi
Probabil constructorul drumului, mama lui şi tot neamul mi-au presimţit sudălmile şi au decis că e cazul să termine cu alternanţa urcare coborâre şi să se concentreze pe partea “cum să pierzi mai frumos din altitudine”. Coborârea de pe Strada Bradul Înalt şi mai apoi Reiteşti sper să nu o uit vreodată. Mirosea a fâneaţa, a fân proaspăt cosit, a amurg şi a furtună. Vântul îmi şuiera pe la urechi, degetele înţepeniseră pe frâne şi picioarele au rămas pentru multă vreme în aceeaşi poziţie. O furnicătură / înţepătură în gamba dreaptă nu-mi dădea pace dar curaj să încerc să opresc nu am avut aşa că am îndurat scrâşnind din danti. Gura o ţineam închisă să nu îmi intre gâzele în ea şi din pleoape clipeam des tot din acelaşi motiv.
La capătul străzii Reiteşti am cotit dreapta şi în câţiva zeci de metri am ajuns la cazare, Casa Doina o vilă cochetă cu o proprietăreasă zâmbitoare şi amabilă. Mi-a plăcut din prima. Ştiam că avem cameră la parter şi chiar mă bucuram că nu mai trebuie să fac efort în plus dar doamna a vrut să ne facă o surpriză plăcută şi ne aranjase camera la etajul doi cu vedere spre deal şi munte. Am urcat ţinându-mă de şale, n-am putut să îi stric femeii plăcerea.
Seara am petrecut-o liniştit la o pizzerie. Undeva în zare, în spatele meu, un Fulgerică mediocru după spusele lui Bodo îşi făcea de cap în mediocritatea sa. N-a durat mult până s-a apropiat de noi împreună cu soră-sa Furtunica şi la ceas de seară au băgat nişte rafale de ne-am reconsiderat părerea vis-a-vis de mediocritatea lui.
Ziua 2. Bran – Predeluţ – Zărneşti
De întors pe acelaşi traseu nu încăpea vorbă, ar fi fost mult prea mult de urcat şi oricum fusesem pe acolo. Noroc că exista varianta b, DJ112H care merge spre Zărneşti prin Predeluţ. Un drum foarte puţin circulat, 10 km în mare parte asfaltaţi care urcă puţin dar mai mult coboară. Mi-a plăcut mult şi această parte, mai ales că am mers mai mult la umbra copacilor, în acelaşi miros fain de fâneaţă şi de viaţă la ţară. Am văzut Zărneştiul din alt unghi şi mi-a plăcut şi asta. Mai vreau.
Predeluţ
Zărneşti
Piatra Mică a Craiului si oraşul Zărneşti
