În 2015 într-o noapte de iulie, în timp ce mă relaxam pe ponton uitându-mă la stele, aveam viziunea unei ieşiri faine cu gaşca deoarece are balta peşte (pentru pescarii pasionaţi) şi munţii Almăjului trasee (către vârfurile Ciucarul Mare şi Ciucarul Mic). Abia în 2020 am reuşit să ajungem din nou în zonă şi chiar să urcăm pe Ciucarul Mare, la semeaţa altitudine de 316m de unde am admirat spectaculoasele Cazane ale Dunării.
Traseul spre Ciucarul Mare (marcaj: triunghi galben) porneşte de lângă Dubova şi se desfăşoară sub formă de circuit pe o lungime de 5km. Durata este de aproximativ 2 ore, funcţie de numărul şi durata pauzelor de pe traseu. În cazul nostru pauzele au fost dese, la toate punctele de belvedere mai exact, deoarece panoramele oferite sunt spectaculoase. Startul s-a dat direct în urcare, în jur de 20 minute cu genunchii la piept până la primul punct de belvedere. De acolo am mers pe drept în circuit aproape de marginea pereţilor de stâncă, câteodată prea aproape, cu frică de vipere, admirând malul sârbesc, Cazanele Mari, Cazanele Mici şi la sfârşit Golful Dubova.
Vis-a-vis malul sârbesc este străjuit de Strbacul Mare (768m – Veliki Strbac) în dreptul Ciucarului Mare şi de Strbacul Mic (Mâli Strbac) în dreptul Ciucarului Mic, masive ce fac parte din Parcul Naţional Djerdap.
Cazanele Mari, cu o lungime de 3.8km, reprezintă porţiunea din Defileul Dunării situată între Ciucarul Mare (318m) şi Strbacul Mare (768m). Malurile Dunării sunt la aproximativ 200m distanţă unul de celălalt şi adâncimea apei ajunge la 80m.
Cazanele Mici, cu o lungime de 3.6km, reprezintă porţiunea din Defileul Dunării situată între Ciucarul Mic (313m) şi Strbacul Mic (626m). Acolo pereţii de calcar sunt doar la 100m distanţă iar adâncimea apei ajunge la 100m.
După traseu ne-am retras la cazare dar nu pentru mult timp. Ne era foame, la cazare nu servea mâncare şi nu aveam nici un restaurant aproape, la maxim doi kilometri mers pe jos. Puteam comanda la recomandarea gazdei la un restaurant cu livrare din Dubova sau, tot la recomandarea gazdei, puteam merge cu maşina până la Eibenthal unul dintre cele şapte sate cu populaţie cehă din Banatul Montan. Acolo, de la restaurantul omonim, nu puteam pleca decât cu burta plină deoarece felurile de mâncare servite se prezentau drept copioase. Am ales varianta a doua deoarece pliantul primit descria prea frumos pitorescul sat ceh.
De desfătarea stomacului ne despărţeau doar 12 kilometri, părea aproape pe google maps. Când, ce să vezi? Din cei 12 kilometri 8 i-am parcurs cu multe strângeri ce dădeau senzaţia că timpul se dilată şi parcă nu mai ajungem. Aceşti 8 kilometri încep de când faci dreapta de pe DN57 pe un drum necatalogat în nici un fel pe maps. Acest drumul proaspăt asfaltat se îngustează, are o pantă pronunţată, e plin de ace de păr de după care te aştepţi să apară pe contrasens alţi participanţi la trafic şi te întrebi unde naiba te bagi deoarece pe sensul de urcare în dreapta e perete şi în stânga e hău. Din fericire hăul e mascat de o pădurice deasă care îţi dă un slăbuţ sentiment de siguranţă. Doar în două momente reuşeşti să vezi Dunărea printre copaci de te simţi că în Grecia. Noroc că nu au fost mulţi pe contrasens.
Eibenthal este un sat frumos tradiţional de pemi-cehi, aşezat într-o vale lungă, la o altitudine de 400 de metri faţă de nivelul mării. A fost înfiinţat în 1827, în timpul celui de-al doilea val de colonizări cu cehi, care avea ca scop colonizarea zonei de frontieră a Imperiul Austro-Ungar, din rațiuni militare. “Zona Porților de Fier a fost vizată în mod special, Eibenthalul fiind unul dintre cele câteva sate de „pemi” (locuitori ai Boemiei) care s-au înființat în zonă în această perioadă. Majoritatea coloniștilor au venit din Plzeň, Klatovy (din aceste două localități erau și mulți etnici germani printre coloniști, dar cu timpul aceștia s-au deznaționalizat și au adoptat limba cehă), Čáslav și Beroun. Ocupațiile lor de bază erau exploatarea lemnului și mineritul. Aceste două ramuri au constituit principalele surse de venit pentru locuitorii din Eibenthal. În ultima perioadă însă, Eibenthalul a cunoscut un puternic declin, datorită condițiilor economice nefavorabile de după revoluția din 1989, a migrării tinerilor spre orașe și în Cehia, și în consecință a îmbătrânirii rapide. Dacă în anul 1934 aici locuiau circa 600 de persoane, în anul 2000 mai erau 302 locuitori.” (sursa wikipedia)
Restaurantul Eibenthal oferă specialităţi ceheşti şi bănăţene cum ar fi: ciolan, coaste, gulaş, sarmale, paste sau ciorbe. Nu îmi mai aduc aminte ce am mâncat dar ştiu că aproape mă rostogoleam la ieşirea pe poarta restaurantului. La capitolul bere evident că nu putea să lipsească Pilsner Urquell, berea cehească cea mai cunoscută din lume. În plus am descoperit Kofola, o băutură răcoritoare carbogazoasă produsă de compania cehoslovacă Kofola, un fel de limonadă la halba, principalul rival al Coca-Cola și Pepsi la nivel local. Întoarcerea la cazare a fost şi ea cu strângeri dar mai light ţinând cont că era în coborâre. Seara şi următoarea zi a fost pe relaxare, la piscină cu ochii pe Dunăre, să nu cumva să ratăm vreun clocot al cazanelor.
