Road trip prin fosta Iugoslavie. Partea I. Dubova si Belgrad

Cele două săptămâni de concediu s-au sfârşit repede, de parcă timpul s-a contractat. Au fost România, Serbia, Croaţia, puţină Bosnia – Herţegovina şi Muntenegru. Au fost peste 2500 de km străbătuţi pe autostrăzi, drumuri europene, naţionale sau judeţene, în bărci cu motor sau cu vâsle dar şi pe cărări de munte. Au fost 14 zile din care aproape 48 de ore înghesuite petrecute în patru în maşină împreună cu o tonă de bagaje. Dacă nu ne cunoşteam prea bine deja după această călătorie n-ar mai fi cazul de mistere. Au fost cazări diferite de la prieteni la Ikea style, la vile particulare sau la campinguri nu cu multe condiţii. Au fost sătuce liniştite, oraşe aglomerate, cetăţi încărcate de istorie. Au fost munţi colţuroşi, mare sărată, lacuri cristaline şi râuri reci de munte. A fost caniculă dar şi ploi cu fulgerică şi trăsneţică. N-a fost perfect, se putea şi mai bine dar probabil se putea şi mai rău. A fost cu de toate ca shaorma de la Dristor. Acestea fiind zise vă invit să purcedeţi într-un (scurt) rezumat ilustrat şi explicat al călătoriei noastre de la Dubova la Calafat cu ocol prin ţările fostei Iugoslavii.

Ziua 1. Cea cu mulţi metri cubi de apă.

Întâlnirea s-a dat la Piaţa Unirii, ieşirea de metrou de pe partea cu Hanul lui Manuc, duminică 12 iulie la orele 11.00 trecute fix. N-am plecat imediat – minute bune au trecut până puzzle-ul bagajelor s-a aranjat suficient de bine cât să închidem portbagajul şi să încăpem toţi patru în micuţa buburuză gri – Seat Ibiza pe numele de familie. Singurul care stătea lejer era şoferul din simplul motiv că nu puteam să îi îndesăm un rucsac la picioare deşi mă gândisem la un moment dat… halucinaţii cauzate de căldură.

Bucureşti – autostrada spre Piteşti – stânga spre Craiova prin Slatina – priviri uimite către turnuleţele din Strehaia – centura la Drobeta Turnu Severin – priviri uimite / înfricoşate spre stânga către Dunăre (era prima dată când ajungeam în acele locuri şi mă simţeam copleşită de milioanele de metri cubi de apă, mă treceau aceeaşi fiori ca atunci când sunt pe potecile Făgăraşului şi mă simt mică şi efemeră faţă de el cel mare şi etern) – poveşti şi speculaţii, chiar vise de scuba diving, despre Ada Kaleh (fostă insulă pe Dunăre locuită de aproximativ 600 turci, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I) – Orşova cu a sa faleză (vatra vechiului oraş se află şi ea sub ape, victimă a lacului de acumulare) – drum prost, îngust şi interminabil până la Dubova cu o scurtă oprire la “Chipul lui Decebal” (sculptura în piatră din golful Mraconia mult lăudată pe net, faţă de care mă încearcă un sentiment de dezamăgire după vizionare) – Dubova.

 Golful Dubova

La Dubova ne-am cazat la Cabana Dubova din golful Dubova (simplu nu?), o viluţă primitoare cu maxim 6 locuri, aşezată la fel ca 90% din cazările din zonă pe malul Dunării. O zonă perfectă pentru turism, prea puţin exploatată şi promovată. Mi-a plăcut maxim (a se nota că nu folosesc prea des combinaţia “plăcut maxim” în vocabular dar locul merită)… poate pentru că eram la începutul concediului şi foarte relaxată. Poate pentru că aveam viziunea unei ieşiri faine cu gaşca deoarece are baltă peşte (pentru pescarii pasionaţi) şi munţii Almajului trasee (către vârfurile Ciucaru Mare şi Ciucaru Mic). Poate pentru că eu tolănită pe şezlongul de pe ponton, miile de stele, siluetele de munţi, broaştele ce orăcăiau şi mirosul de baltă ne îmbinam perfect în acelaşi tablou.

Cazanele Mari de pe ponton, din golful Dubova

Ziua 2. Când Cazanele sunt frumoase la prima vedere şi Belgradul parcă e mai frumos a doua oară.

Dimineaţa ne-am ocupat-o cu Cazanele Mari pe care ne-am plimbat într-un mod nautic plăcut admirând când malul sârbesc când cel românesc, funcţie de cum mă ţinea gâtul. Îmi amorţise peste noapte pentru că dormisem prost. Un coşmar indus de colegii de călătorie mi-a dat de furcă toată noaptea… se făcea că se prăvălea malul sub care era construită vila… Din fericire nu toate visele devin realitate. Pe de altă parte realitatea poate să bată imaginaţia aşa cum a fost cazul Cazanelor Mari. Nu aveam aşteptări atât de mari precum Cazanele…. alea mari… de fapt nu ştiam la ce să mă aştept. Dar forţa fluviului, pereţii înalţi de calcar ce dădeau reflexii de argint Dunării, zecile de metri de abis pe care le ştiam sub bărcuţa aceea micuţă pe care mă aflam, curenţii ucigaşi şi poveştile de pescar mi-au făcut un început de zi greu de neuitat.

 Căsuţaaa noastrăăăăă, cuibuşorul de sub maaal. E cea mai mică din dreapta.

“Cazanele Mici se află între Valea Ogradena şi Golful Dubova şi au o lungime de 3.6km, între km 965 fluvial şi km 968.6 fluvial. Ele sunt străjuite de munţii Ciucaru Mic (313m) de pe malul românesc, faţă în faţă cu munţii Strbacul Mic (626m) de pe malul sârbesc. Cazanele Mici sunt ultima poartă deschisă a apelor Dunării în drumul lor spre mare. Aici valea se îngustează atât de mult încât pereţii de călcare de pe cele două maluri sunt doar la 150m distanţă. Este locul unde înainte de 1989 tinerii săreau de pe vapor în apă trecând Dunărea înot în Serbia, luând calea spre Occident în căutarea libertăţii. Ca peste tot unde albia se îngustează şi la Cazanele Mici adâncimea apei creşte şi ajunge până la 100m.

calcarrrr

Cazanele Mari sunt despărţite de Cazanele Mici prin Golful Dubova, care se întinde pe aproape 1,4 km. Este denumirea porţiunii de defileu cuprinsă între Golful Dubova şi Valea Plavişeviţei. Pe o lungime de 3,8 km, între km 970 şi km 973,8, fluviul este mărginit de pereţii abrupţi şi înalţi de calcar ai munţilor Ciucaru Mare (318 m) şi Strbacul Mare (768 m). Ciucaru Mare aparţine Munţilor Almăjului din România, iar Strbacul Mare este din lanţul Munţilor Miroc din Serbia.

Kilometrul 973 de la vărsarea în Marea Neagră

La Cazanele Mari, malurile fluviului se apropie unul de celălalt la aproape 200 m, iar adâncimea apei atinge 80 m. Chiar şi înainte de construirea barajului, Dunărea avea aici o adâncime de 45 m. Deşi Ciucaru Mare nu este înalt, pereţii verticali care se ridică deasupra apei la peste 200 m şi fluviul care „curge la picioare” oferă o imagine spectaculoasă a Dunării care „fierbe” la Cazane. Prin curenţii mari din adâncuri se creează la suprafaţa apei „bulbuci”, dând senzaţia de fierbere. Barajul de la Porţile de Fier a mai încetinit din viteza curentului care depăşea 5 m/s (18 km/h).” Extras din Banatul Montan http://www.banatul-montan.ro/zt_clisura_dunarii/f01/index.html

În plus, pe ordinea de zi, am avut şi două peşteri, Veterani şi Ponicova. Peştera Veterani am vizitat-o ratând la mustaţă raza soarelui care intră dimineaţa prin spărtura din peretele peşterii şi cade pe altarul pe care dacii aduceau ofrande lui Zamolxis. Probabil că altarul era acolo tocmai din cauza lu’ raza soarelui nu raza cădea pe altar pentru că era el altar. Oul sau găina? Sau explicaţii logice. Ce mai îmi aduc aminte în speţa Veterani este că din timpuri preistorice a oferit adăpost oamenilor şi animalelor. Avea mai multe nivele, trei parcă, din care primele două acum sunt acoperite de apă – altă victimă a lacului de acumulare alături de Ada Kaleh, Orşova şi alte sătuce. Se găsesc multe informaţii pe internet şi recomand vizitarea fix la momentul “raza soarelui de la nouă la zece” pe care îl presupun prezentabil, de catalog. Altfel nu prea e ceva deosebit decât dacă daţi peste un ghid pasionat ceea ce noi n-am avut norocul.

 raaaazaaaa soarelui

 intrare peştera Veterani

spre Ponicova înainte

Peştera Ponicova am admirat-o doar din barcă intrarea făcându-se pe o altă parte a masivului iar noi nu aveam timp şi pentru speologie. Belgradul şi un drum lunguţ ne aşteptau cu drag.

Planul fusese să ne întoarcem la Porţile de Fier să trecem vama dar sugestiile gazdei şi asigurările că la Şviniţa găsim SIGUR o benzinărie ne-au răzgândit şi am mers înainte urmând să trecem în Serbia undeva după Naidăş. La Şviniţa bineînţeles că nu am găsit benzinărie. Am tot căutat o sursă de alimentare cu carburant încă aproximativ 30 kilometri până la Liubcova cu opriri în Berzasca, Cozla şi întrebări la localnici.

Iar benzinăria de la mai sus menţionata Liubcova am găsit-o pentru că am insistat să oprim la o construcţie ce avea în faţă două pompe prăfuite pe care scria Diesel deşi vindea şi legume-fructe douăzeci de metri mai încolo. Măcar ne-am făcut treaba. Nu eram siguri dacă va şi merge maşina dar din fericire n-am avut surprize. Rezervorul Ibizei fiind alimentat ne-am permis să ne gândim şi la stomacele noastre aşa că tot la Liubcova ne-am servit prânzul la marginea lanului de păpuşoi, la cea mai cunoscută pensiune de tirişti din zonă. Meniu stilat, bun, servit cu rapiditate şi plin de învăţăminte. Am aflat de existenţa cuvântului buchetieră, deci şi la restaurantul de tiristi poţi învăţa cuvinte noi. (BUCHETIÉRĂ s.f. Garnitură de legume, aranjată în „buchete” de culori diferite în jurul unei piese mari de carne friptă, pasăre brezată etc.; fr. bouquetière.)

 pompa de la Liubcova

Poftă bună… din păpuşoi

Şoseaua noastră a mers mult timp paralel cu Dunărea şi cu şoseaua de la sârbi, mult mai spectaculoasă decât a noastră, săpată în munţi, cu multe tuneluri şi viaducte. Drumul parcurs este parte din Clisura Dunării sau Defileul Dunării. Cele mai mari așezări din Defileul Dunării sunt municipiul Orșova și orașul Moldova Nouă. Tot din Clisura Dunării fac parte și comunele Socol, Pojejena, Coronini, Gârnic, Sichevița, Berzasca din județul Caraș-Severin, precum și Svinița, Dubova, Eșelnița, Ilovița și Breznița-Ocol din județul Mehedinți. 

Am alimentat ca de plecare din ţară la benzinăria din Moldova Nouă situată pe strada Moldova Veche nr. 1. Popor creativ românii dar câteodată chiar mi se pare că nu îşi dau interesul. Au urmat serpentine prin prea frumoşii munţi ai Locvei, vama către sârbi şi o răscoală a amintirilor pe măsură ce ne apropiam de Belgrad şi trebuia să ajungem la nouă locuinţă a Luminiţei – situată central. Centru la care se presupunea că ştim să ajungem eu şi Bodo pentru că fusesem înainte cu fix o lună. În cazul meu nu s-a adeverit presupunerea. Noroc cu Bodo şi a sa orientare, tableta cu jipies, gugle meps şi ce mai trebuia ca să fie bine să nu fie rău.

Belgradul mi s-a părut mai frumos faţă de prima dată. Poate pentru că era mai răcoare, poate pentru că am prins un apus cât de cât şi curu’ lui Victor a dat mult mai bine în poze, poate pentru că ştiam deja locurile şi nu umblam de bezmetici, poate pentru că nu purtam uniforma de turişti stresaţi să vadă cât mai multe, poate pentru că… Am revăzut cu plăcere cetatea Kalemegdan, am călărit (pe furiş) câteva exponate din Muzeul Militar, ne-am plimbat pe Knez Mihailova şi apoi pe celebra Skadarlija unde am dat ponturi la locaţiile ţepuitoare din zonă ca nişte iniţiaţi ce eram.  La ceas de seară ne-am retras la casele Luminiţei pentru odihnă şi tratament. Eram frânţi şi aventura abia începuse.

Muzeul Militar

Atenţie, aterizează străbunica

Aici am ţinut morţiş să mi se facă o poză. Pentru minesweeper, jocul meu preferat

La Kalemegdan şi porumbeii sunt turişti

Bisericile Ruzica si St. Petka din Kalemegdan

detaliu de Kalemegdan

 Curu’ lu’ Victor – mai multe detalii voi da în scrierile dedicate excursiei la Belgrad din iunie

Ziua 3. Spre Zagreb. Când harta varianta hard-copy e bună şi ea, nu doar gps şi google maps. Până la Zagreb a trebuit pentru început să ieşim din capitala Serbiei aşa că în căutarea drumului am găsit de cuviinţă să ne învârtim pe podurile Belgradului mai ceva decât blonda în giratoriu (cea din banc – îl găsiţi la finalul postării dacă nu îl ştiţi deja).

După ceva efort am biruit infrastructura belgrădeana şi valea pe autostradă până la capitala Croaţiei. Vorba aia, ce ne mai plac capitalele. În vederea alungării plictiselii, dar şi pentru că eram avizi de informaţii, citeam cu voce tare şi intonaţie (ca să nu adorm şoferul) ghidurile turistice. Prezentau Croaţia atât de frumos că parcă îmi părea rău că am concediu doar două săptămâni. De finanţe nici nu mai pomenesc.

De la ghiduri am trecut la hărţi încercând să localizez pe varianta mea de hârtie destinaţia zilei – Zagreb, Tkalciceva nr. 30 deoarece ne apropiam vertiginos de ea. Cazarea (un apartament cu două camere într-o fostă galerie de artă) fusese găsită destul de greu de către Irina pe site-ul airbnb.com fără prea multă documentare zagrebiană prealabilă. Trebuia doar să respecte două condiţii: ieftin şi central.

• Nimic la prima strigare, naiba ştie ce stradă e Tkalciceva asta… pe hartă pare în centru constat eu foşnăind harta de hârtie.
• Şi fii atentă că se termină în pietonală, aşa zice google maps mă completează un altul mai prieten cu tehnologia frecând cu degetu tableta.

Şoferul se holba după semne nu că ar fi ştiut exact ce să caute, copilotul şi copilotul din spate se holbau în map-urile de la google pe mod automat: zoom-in zoom-out. Numa’ eu mă holbam trista pe geam deoarece hârtiile mele acopereau decât centrul Zagrebului şi nici la volan nu eram ca să am libertatea alegerii în ciuda colegilor de drum:

• Şofer: Băăăi ne apropiem. Încotro? Scoateţi ălea. Scoateţi toate ăleaaa (se referea la tablete, telefoane inteligente şi alte tehnologii în care existau hărţi ce ne dădeau un sens în viaţă… măcar până la cazare)
• Copilot 1: Da da, acu. Stai că am un nivel greu în Candy Crush
• Copilot 2: Unde îmi e tableta oare? Că pe ea am descărcat. Ups, nu prea mai am baterie.
• Copilot 1: Stai aşa, am găsit eu.
• Copilot 2: Am găsit şi eu. Sau nu… Ups, nu prea mai am baterie.
• Şofer: Copiiiiiiiii? Ne apropiem de o intersecţie. Stânga? Dreapta? Înainte?
• Copilot 2: Pe mine nu mă localizează încă
• Eu: Staţi aşa că acu intru şi eu pe hartă… hard-copy. Unde suntem, unde suntem?
• Copilot 1: Aiiiiici…. Stângaaaaa, urmează dreaaaaaptaaaa. Şi o stângă scurtăăăă.
• Eu: Băi dar e chiar frumos Zagrebu ăsta. În toată agitaţia am găsit de cuviinţă să admir oraşul. Erau suficienţi cei care aveau informaţia, aveam încredere în ei, până dimineaţă ajungeam noi undeva.
• Copilot 2: Hai că m-a localizat. Stângaaaaa, dreaaaaaptaaaa. Stânga scurtăăăă. Uite Mai e puţin şi dăm în pietonală.
• Şofer: Să găsim parcarea subterană de care zicea gazda
• Copilot 1: Unde e parcareaaaa?
• Copilot 2: Pare că ar fi undeva pe stânga
• Şofer: se apropie pietooonaaala
• Eu: Băi dar e chiar frumos Zagrebu ăsta. Insist în admiraţia mea deşi nu mă băga nimeni în seamă. Să ştiţi că mă uitam şi după parcare chiar dacă nu păream.
• Toţi: uite parcarea, suntem salvaţi.

Cu toate catrafusele după noi, precum ţiganii cum bine a zis un prieten, am luat la pas Tkalciceva minunându-ne cum a ales Irina cazarea. Nici dacă vroia nu o nimerea mai bine. Ne aflam pe Lipscaniul zagrebian. Terase cât vezi cu ochii (stânga, dreapta şi înainte), chelneri în goană după comenzi, turişti însetaţi sau înfometaţi sau ambele (situaţie în care mă regăseam şi de care abia aşteptam să scap), gură cască, multe fete cu pantaloni foarte foarte scurţi spre încântarea băieţilor, găşti organizate de pokemoni (adică asiatici cu aparate foto), magazine cu suveniruri. Undeva în această zarvă urma să locuim noi două zile. La numărul 30. L-am găsit după câteva minute bune plasat deasupra unei porţi vechi din lemn cu urme de graffiti.

 micii zagrebieni

Poarta dădea într-o curte interioară printr-un hol întunecos. În fundul curţii o umbrelă răpănoasă ţinea umbră unei mese cu trei scaune de care m-am minunat că au fiecare câte patru picioare. La stânga, pe holul întunecos,  o uşă arăta o scară de lemn ce urca. Era tocită de paşii care au tot călcat-o încât avea onduleuri pe centru în zona de trafic, plină de praf şi cu pânze de păianjeni în fiecare colţ. O aromă de cartofi prăjiţi venea în valuri pe casa scării aducându-ne aminte că ne e şi foame pe lângă faptul că nu avem încă cazare.

Ne uitam unii la ceilalţi contrariaţi. Unde am ajuns? Unde e apartamentul nostru? Unde e fosta galerie de artă? Numărul era bun, strada era bună, banii oricum îi dădusem prin virament la rezervare. Nedumeriţi l-am sunat pe proprietar care a zis că apare în câteva minute şi ne luminează întunericul… şi păianjenii care erau peste tot completez eu în gând. TO BE CONTINUED…

De final bancul cu şoferiţa blondă: 

O şoferiţă blondă aşteaptă culoarea verde a semaforului. De maşina ei se apropie un aurolac şi îi bate în geamul portierei: – Tanti, îmi dai şi mie o ţigară?

Blonda, speriată, îi dă tot pachetul numai să scape de aurolac. Semaforul se face verde, pleacă blonda, dă din nou de un semafor roşu şi opreşte. Acelaşi aurolac se apropie de maşină şi îi bate în geam: – Tanti, da’ îmi dai şi un foc?

Blonda îi dă bricheta de tot. Din nou verde, blonda pleacă, iar semafor roşu. Acelaşi aurolac se apropie de maşină şi îi bate în geam: -Tanti, dacă îmi dai un leu îţi spun cum să ieşi din sensul giratoriu.