Dubrovnik, cand Sansa alerga si Joffrey se insura. Road trip prin fosta Iugoslavie. Partea VIII.

Game of Trones a adus Dubrovnik-ului un plus de celebritate, în caz că mai avea nevoie. Cu o lună înainte de plecare mi-am dat seama vizionând o reclamă la TV că merg în oraşul în care s-au filmat scene din serialul din care nu văzusem nici un episod dar ştiam suficiente.

 Dubrovnik. Game of trones versus tărâmul rufelor întinse la uscat

Iată cunoştinţele pe care le aveam la momentul descinderii: un alt serial în care personajul lui Sean Ben moare prematur, mult sânge, mult sex, multe lupte, mulţi morţi pe episod, un pitic războinic, un puber blond cu probleme psihice şi o faţă ce solicită remodelare pe bază de pumni dimineaţa la prânz şi seara, o prinţesă blondă cu nasul pe sus şi cu animale de companie trei dragoni drăguţi pe post de frumoasele şi Jason Momoa în rolul bestiei pardon, soţului, the winter is coming şi nu în ultimul rând un domn John Snow care de obicei nu ştia nimic fapt pentru care l-au şi scos din serial prin omorâre şi internetul i-a organizat o pomană cu event pe facebook.

Din fericire nu eram singura infamă. Bodo doar părea că ştie puţin mai multe – adică cum îi cheamă pe numele de familie Lannister, Stark şi alte neamuri şi regate, dar tot infam era. La polul opus erau Irina şi Andrei care vizionaseră episod cu episod şi au ţinut să ne împărtăşească din cunoştinţele lor. Şi nu doar să ne împărtăşească ci ne-au şi plimbat de colo colo poate poate îşi dau seama unde s-a însurat Joffrey afurisitu, unde era ospăţul, pe unde alerga Sansa (o Gabriela Szabo a serialului? sau doar dorea să se menţină în formă), cum e cu House of Undying adică turnul Minčeta şi King’s Landing adică Fortul Lovrijenac etc. Când eram la masă la Fontana în prima seară chiar le trecuse prin cap să participe la un tur ghidat dar au renunţat pe parcurs la idee.

Revenind la Dubrovnik, această “Perlă a Adriaticii” cum l-a proclamat George Bernard Show, pot spune că e un fel de pasărea Phoenix. A renăscut de două ori din propria-i cenuşă. Prima dată după cutremurul din 1667 şi a doua oară după asediul sârbilor şi muntenegrenilor din 1991 – 1992.

Principala sa atracţie sunt zidurile medievale care se intind pe o lungime de 2km şi ajung în unele locuri până la 6 m grosime şi 22 m înălţime. Pe ele se circulă organizat, în sens unic, la un tarif de 100 kuna. Piperat dar merită. Biletul include şi intrarea la Fortul Lovrijenak – fortăreaţa din afara cetăţii. Ora perfectă de vizitat în sezonul turistic este prima oră. E mai răcoare (dacă se poate spune că la 28 de grade e răcoare) şi turiştii sunt mai puţini.

Dimineaţa pe la 08.30 eram călare pe situaţie. Şi căldura călare pe noi. Ne-am plimbat pe îndelete, am băut o cafea şi am făcut multe, mult prea multe poze. De aceea selecţia a durat mult, greu m-am hotărât pe care să le postez în articol.

Ziduri cu sens unic, din dreaptă nu venea nimeni deoarece nu fusese timp să facă cineva turul. Trecuse puţin timp de la deschidere iar turul durează între o oră şi două, funcţie de câte pauze de poze faci

În stânga, în schimb, se pot zări în depărtare turiştii înşiraţi pe ziduri

Marea Fântână a lui Onofrio, construită în anul 1438 de către arhitectul italian Onofrio della Cava. Există şi Mica Fântână a lui Onofrio dar nu am văzut-o / remarcat-o. Zice şi în ghid că de obicei trece neobservată

 Stradun, principala arteră a Dubrovnik-ului

 King’s Landing aka Fortul Lovrijenac. Deasupra intrării se află sloganul oraşului: “Libertatea nu trebuie vândută nici pentru tot aurul din lume”. Aici au loc unele dintre reprezentaţiile de teatru din timpul Festivalului din Dubrovnik (iulie – august). Când am trecut noi era o scenă pregătită şi reflectoare, păcat că era zi şi nu se juca nici o piesă. În trecut îndeplinea deopotrivă rolul de depozit pentru aurul din cetate şi centru militar.

Anno 1834, zidul nu omul 🙂

De-a lungul secolelor zidurile vechii cetăţi au asigurat apărarea oraşului

Ţigle noi

 Dubrovnik, St. Dominic Street

Urmele asediului din 1991 – 1992 sunt evidente, se poate observa cu uşurinţă contrastul dintre ţiglele vechi, originale, şi cele înlocuite recent.

 Planificare urbană. Obloanele tuturor ferestrelor din Dubrovnik sunt vopsite în aceeaşi nuanţă de verde, creând un tot unitar şi coerent

 Fortul Minčeta aka House of Undying. Cel mai înalt punct al zidurilor.

În fortul Lovrijenak am nimerit odată cu un grup de adoratori Game of Trones ghidaţi de un domn ce punea pasiune în meseria sa, probabil şi dânsul mare admirator al serialului. Adoratorii păreau mulţumiţi, semn că ghidul avea succes. Avea la dispoziţie un laptop pe care difuza scenele filmate în acea locaţie şi fotografii de dimensiuni mari, exemplificative.

Zidurile văzute din Fortăreaţa Lovrijenac. Fortul Bokar în centru.

Lovrijenac

Prânzul nu l-am servit în oraş. Am ales o tavernă drăguţă pe care o zărisem din autobuz, “Tavern Bonaca”, la câteva staţii depărtare de centru. Vroiam să folosim la maxim cele 30 kuna plătite pe abonamentul de 24 ore.  Până a şi venit respectivul mijloc de transport în comuni ni se lungiseră urechile de foame. Foarte rar circulă. Poate şi pentru că era duminică.

La umbră, în aşteptarea autobuzului

Taverna este lângă şosea şi am ales o masă cu vedere maximă ca să zărim autobuzul de departe, să nu aşteptăm în soare când puteam să beneficiem de umbra terasei. Intenţionam să mergem la cazare după ce ne potoleam stomacul. Planul a funcţionat.

În autobuz eu cu Bodo, plini de iniţiativă, am decis să mergem la supermarket în Mokošica să ne aprovizionăm pentru seară. De fapt magazinul nu era chiar aşa aproape cum credeam, ieşisem din Nova Mokošica, am trecut prin Rožat şi abia în Komolac am găsit un market. Nova Mokošica, Prijevor, Rožat şi Komolac sunt la fel ca Mokošica suburbii ale Dubrovnik-ului. Vila unde ne cazaserăm e în Prijevor, la trei sute de metri de o Mănăstire Franciscană veche de câteva sute de ani.

După 1.5km de asfalt fierbinte, în care ni se afundau tălpile, parcurşi în 20 minute şi la 40 grade (cod roşu de caniculă), bătuţi de soare pe peste tot când am dat de aer condiţionat ziceai că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Am găsit tot ce ne doream inclusiv magneţi de frigider, aceeaşi ca în cetate doar că la o treime din preţ. Deşi la acel moment (că a urmat şi întoarcerea)  am urât decizia cumpărăturilor de la market după ce ne-am văzut înapoi la cazare încă vii şi ne-am răcorit în piscină am revenit la sentimente mai bune. Şi la o întrebare. Ce o fi fost cu tricolorul croat din vârful dealului, vopsit pe câţiva metri pătraţi de stâncă? (am aflat în ziua următoare aşa că vă voi zice  în episodul ce va veni).

 Bombaaaaaa din Dubrovnik

Pe după-amiază, mai pe la 18.00, ne-am reîntors în centru tot cu autobuzul. S-a optat pentru o baie în mare pe lângă ziduri dar eu am ales să nu mai îmi introduc fizicul în saramură. Tocmai ce îmi spălasem părul şi preferam să mă păstrez curată şi plăcut uscată. Ne-am reîntors în cetate pentru o ultimă revedere, am mai plimbat Stradun-ul, ne-am cumpărat suveniruri şi mâncare de la fast-food-ul pe care îl ştiam prea bine. Nu ştiu când s-au apropiat de încheiere cele 24 ore ale abonamentului şi odată cu ele şederea noastră în Dubrovnik. Dis de dimineaţă urma să părăsim Croaţia cu direcţia Muntenegru, Parcul Naţional Durmitor.

 Pisica albă pisica neagră

 Nisip fin de Dubrovnik

Fortul Bokar

 Marea Fântână a lui Onofrio

 Dubrovnik Candy Crush

 Portul Vechi

 Dubrovnik, eu şi multe obloane verzi. O poză care îmi place mult. Pentru că e cu verde, evident.

Concluzia e uşor de intuit. Mi-a plăcut. E un oraş care impresionează şi un turist mult mai umblat decât mine. Dar dacă m-aţi întreba care îmi e obiectivul croat preferat v-aş răspunde de fiecare dată Zagreb, o capitală prietenoasă care mi s-a aşezat intrat la suflet.