Escalada la Herculane de 1 mai

Cea mai înălţătoare experienţă – la propriu dar şi la figurat.

2009 – Anul marilor decizii. Gândite mai mult sau mai puţin, imprevizibile sau nu, realizabile sau mai puţin, poţi să le spui oricum … au fost mari şi când erau mici. Pe categoria imprevizibile, negândite şi posibil realizabile se încadrează şi răspunsul (hotărârea) la întrebarea Luminiţei din viaţa mea: “De 1 mai vrei să mergi la escaladă la Herculane? Am găsit o tabără de escaladă, trebuie doar să ne înscriem. Ne asigură echipament, instructor. Chiar şi transport găsim. Hai, poate îţi depăşeşti condiţia de descăţărător ratat – capră neagră în mizerie, răul de înălţime…”. Ştie ea ce ştie, realizările mele în materie de descăţărare pe munte sunt notabile. Zici că tai ceapă tot traseul aşa cu spor plâng când e să descaţăr un bolovan mai belicos.

Herculane

Zis şi făcut. În câteva zile probam echipamentul, plăteam avansul, făceam bagajul şi plecam la drum. Lungă calea până la campusul din Herculane dar timpul trece repede când moţăi. Ne cazăm la cort. Încercasem noi două să găsim cazare la o căsuţă în camping dar prin telefon n-am avut success.

– Ne pare rău domnişoară, e concursu ăla Herculane Climbing Open şi sunt în campus pe puţin 80 de alpinişti.

– No, lasă că nu-i aşa rău. 80 de alpinişti… hmm. Interesant, zic în gândul meu.

O frică mai aveam eu, de vipere. Fapt pentru care am dormit cam stresată în prima noapte, verificând şi în stadiul oniric cortul – să fiu sigură că n-a pătruns în universul meu cu izopren şi sac de dormit vreo sasaitoare veninoasă. Dimineaţa eram aşa răvăşită încât numa’ bună de căţărat eram. Luminiţa evaluează tristă situaţia mea ravisantă şi se decide să-şi pună farmecele la bătaie. Nu ştiu cum l-a vrăjit pe nenea de la cazare că în juma de oră de la trezire deja găsise o căsuţă liberă, doar pentru noi două.

Herculane

Herculane

Prima zi, în care facem cunoştinţă cu restul grupului, o petrecem La Carieră. Majoritatea erau deja cursanţi, cu destule ore petrecute la sala de escaladă. Aveau cunoştinţele de bază sau şi mai mult. Foarte sigur este că toţi ştiau nodul opt şi erau entuziati în a experimenta pentru prima dată escalada pe stâncă. Printre ei ne trezim noi două flori fără nici o experienţă în afară de probarea echipamentului, dar dornice de a încerca direct senzaţiile la stâncă. Numa’ bine şi baftă ne dorim.

Experienţa la perete începe încurajator, cu un participant care îşi rupe piciorul. Scena s-a petrecut sub ochii mei, altfel nu-mi venea să cred cât de uşor este să îţi faci fărâme glezna. Când îl văd în suferinţă deja repet nodul opt mai rău ca Luceafărul la bacalaureat. Mult pomenitul nod n-avea nici o treabă cu accidentul, nu fusese cauza, dar simţeam nevoia să fac ceva. Învăţ să filez, nu e greu dar e o responsabilitate mare. Fac faţă cu brio. Apoi vine rândul meu să fac cunoştinţă cu peretele, pe care l-am iubit profund timp de multe minute. L-am şi ciufulit puţin că am nimerit şi nişte smocuri de iarbă când am deraiat în bălării, dar per total a fost perfect.

Herculane

Poza de mai sus, de fiecare dată când o privesc, îmi aduce aminte de unul din bancurile mele preferate: Un rocker face baie şi zice: “Aaaaaa, mă simt mai bine şi mai curat”. Se mai spală o dată şi aceeaşi reacţie. Se spală a treia oară şi zice: “Oooooo, uite că se vede şi tricoul cu Metallica'”. În spiritul bancului pot spune cu mâna pe inimă că după duşurile performate prestate în campusul din Herculane eram curată dar sulfuroasă, pielea mea emana mirosuri ciudatele. Dar am supravieţuit.

A doua zi am plecat spre kilometrul 20… cred. Deşi nu am reuşit să ating top-ul la traseu recunosc că încercarea zilei a fost rapelul, care m-a dovedit. Nu mi-am depăşit instinctul de supravieţuire de nici o culoare, lansarea în gol fiind imposibil de realizat oricât au insistat instructorul şi colegii. Nicu (instructorul) a dat dovadă de o aşa mare răbdare încât şi azi mă minunez. Până la urmă ca să nu fiu privată de minime cunoştinţe în ale rapelului am sfârşit în a face unul la siguranţă printre boscheţi.

Herculane

Rapel printre boscheţi

Herculane

Herculane

Nodul opt, grea încercare

Herculane

Căprioară prin pereţi – Escalada Herculane

Herculane

Herculane

Herculane

A treia zi am petrecut-o la Izvorul lui Munk  unde spre ruşinea mea doar mi-am admirat colegii. Mă cuprinsese aşa o mare lene încât era mult mai plăcut doar să îi observ pe dânşii. După o vreme în care Luminiţa îşi încearcă norocul şi reuşeşte să finalizeze (cred?!?) un traseu părăsim trupa şi ne îndreptăm înapoi spre Băile Herculane, să vedem şi noi mai bine oraşul. Urbea este veche în toate, dărăpănată dar frumoasă. Statuia lui Hercules străluce în soare, parcul este elegant, curat, verde şi în acea zi plin de membri MISA care meditau (pe guru nu l-am văzut), café-barul din parc are bere rece la meniu şi un miros ce mi-a adus aminte de zilele când chiuleam de la liceu şi jucam billiard în barul de lângă unitatea şcolară, librăria am găsit-o deschisă şi full de cărţi – lucru care m-a încântat la maxim (din ce îmi aduc aminte am cumpărat două cărţi ale lui Ernest Hemingway), per total am rămas cu o impresie frumoasă, luminoasă şi liniştită de oraş provincial.

Herculane

Herculane

În ultima zi înainte de a pleca spre casă corzile ne-au purtat pe la kilometrul 23, traseele Scorpion şi Fluturaşul de Stâncă. Dacă nu azi atunci când, dacă nu eu atunci cine. Cam aceasta a fost deviza mea, deşi la partea “atunci cine” aş putea răspunde cu numele a toţi colegii de tabără.

Am reuşit să dau de topul Fluturaşului cu destule eforturi. Mâinile şi picioarele prea scurte nu sunt un avantaj când prizele sunt inaaaaaalte, făcute parcă pentru cei de la 1.80m+. De nervi îmi aduc aminte ca la un moment dat am dat şi doi pumni în stâncă, iar apoi cu o smucitură ciudată am reuşit să trec hopul şi-am atins topul. Aud de jos felicitările, aplauzele şi o voce care spune: “Acum uită-te în spate şi vezi ce frumos se vede”. Mă uit în spatele meu, văd Valea Cernei în toată splendoarea ei, câteva vaci care o traversează liniştite, case în depărtare şi muuult hău în jos. Instantaneu uit de frumuseţi pe măsură ce mă cuprind frica şi răul de înălţime. Uit că sunt asigurată şi n-am ce păţi. “Vreau joooos!”. Ajunsă la poalele stâncii încep să plâng de frică şi emoţie.

Herculane

Fluturaşul de Stâncă

Herculane

Herculane

Herculane

Vreau la maaaamaaaa

Herculane

Fluturaşu’ urmăreşte Scorpionu’

Herculane

… şi îl ajunge

Herculane

Herculane

Lacrimi de emoţie

Herculane

Ce pot să spun mai mult? Colegii simpatici, instructorii super răbdători şi dornici să te înveţe. Tu să vrei. Momentul este unic şi prea rar întâlnit. Eşti singur cu stânca şi gândurile tale, coarda zbârnâie, carabiniera zăngăne când se loveşte de perete, magneziul se pulverizează în aer. Uiţi de probleme, de bucurii, de serviciu, de prieteni sau duşmani. Uiţi de tot. Simţurile ţi se ascut la maxim. Te gândeşti doar cum să atingi top-ul. A fost frumos. Cea mai înălţătoare experienţă.

4 thoughts on “Escalada la Herculane de 1 mai

  1. Zuzel, vrei sa repetam experinta inaltatoare? 😉

    P.S. Am rusit traseul ala, nu singur nu mi-a iesit datorita excesului de fund 😉

    1. Din neatentie. I-a scapat piciorul din priza si s-a lovit de perete. Am ramas cu gura cascata cat de rapid s-a intamplat totul.

Leave a Reply

Your email address will not be published.