Fundatura Ponorului, un vis frumos cand nu te alearga cainii. Hunedoara city break.

Când a ajuns atât de faimoasă Fundătura Ponorului nu ştiu dar sigur cadrele perfecte pe care le oferă pasionaţilor de fotografie au propulsat-o în topuri. Îmi stârnise interesul acum câţiva ani din pozele de pe contul de facebook al unor amici care sunt din zonă. Între timp, graţie online-ului care facilitează propagarea în masă, a devenit mult mai cunoscută. Are inclusiv pagină de facebook cu peste 8.500 urmăritori. Multe persoane fizice şi-ar dori atâţia followeri. Firesc, după sute de vizionări involuntare ale cadrelor reuşite din zonă, mi-am propus să mă înscriu cât de curând se poate în panoplia imortalizatorilor. Şi uite aşa Fundătura Ponorului a fost unul din motivele iniţierii excursiei de câteva zile în judeţul Hunedoara pe lângă Sarmizegetusa Regia şi izolatul sat de marmură Alun.

Numele locului este de fapt Lunca Ponorului şi se află în Parcul Național Grădiștea Muncelului – Cioclovina, în Munții Şureanu. Apelativul de Fundătura a venit de la localnici şi aşa s-a împământenit. Tot acestui loc i s-a mai spus şi Palma lui Dumnezeu graţie frumuseţii sale, deci încă ceva care recomandă la CV.

Ca să ajungi la startul traseului faci dreapta sau stânga (funcţie din ce direcţie vii) de pe E79 spre Ponor, urmează Ohaba Ponor şi la sfârşit Federi, toate sate din comuna Pui, judeţul Hunedoara. Drumul este asfaltat până în Federi.  

Din Federi la o primă bifurcaţie apare o săgeată ce indică direcţia spre dreaptă către Fundătura Ponorului, am bănuit noi că e direcţia pentru maşini. În aceeaşi direcţie merge şi un marcaj turistic, bandă roşie, dar acesta sigur nu duce în Fundătură. Ulterior excursiei am aflat ce traseu semnaliza banda roşie: Ohaba Ponor – Cheile Șura Mare – Peștera Ponorici – Peștera Cioclovina – Luncani – Boșorod, timp de parcurs 7-8 ore. 

Am continuat cu maşina încă 2 km la fler în direcţia indicată de săgeată deoarece părea că mai merge până când, după o curbă în ac de păr, am întâlnit o alta bifurcaţie largă cu maşini parcate stânga dreapta drumului. Maşinile aveau plăcuţe de înmatriculare din diferite judeţe, ceea ce indica că erau ale altor turişti care porniseră şi ei în căutarea raiului mioritic. Ne-am parcat şi noi în zonă, să fim în rândul lumii. 

Pe Hărţile Masivului Şureanu găseşti marcată Fundătura Ponorului şi pe unele dintre ele chiar apare o potecă ce pleacă din Federi dar nu există un marcaj turistic clasic, trebuie să mergi la fler eventual bazându-ţi direcţia şi pe google maps pus în modul de deplasare mers pe jos sau pe track-uri gps găsite pe net pe la alţi aventurieri generoşi cu informaţiile. 

Fix la intrarea în traseu ne-am întâlnit cu un amic din Braşov, Bogdan Balaban, care împreună cu familia mergea spre aceeaşi destinaţie ca noi. A fost de bun augur întâlnirea, trece timpul altfel când eşti la poveşti. Chiar dacă am mers mai încet deoarece fetiţa lui Bogdan e micuţă şi urcă încet şi cu pauze, de înaintat am înaintat încet şi sigur. Traseul urcă de la început pe uliţele întortocheate ale satului. Un câine ne-a luat în primire destul de repede dar s-a plictisit rapid de noi, nu a fost prea agresiv. Şi noi ne-am grăbit să îi părăsim raza vizuală ca să nu trezim interesul tuturor prietenilor săi din Federi şi din împrejurimi.

La un moment dat am făcut dreapta de pe un drum ce părea mai principal şi am început să urcăm pe o uliţă printre case la început apoi printr-o fâneaţă şi la sfârşit iar pe o ulicioară printre garduri până am dat într-un drum pietros, greu de parcurs mai ales pentru cea mică deoarece tot îi aluneca piciorul pe şi printre bolovani. Ne aflăm aproape de jumătatea traseului şi noi ne grăbeam destul de mult aşa că i-am părăsit cu părere de rău pe Bogdan şi familia sperând să ne revedem pe drumul de întoarcere. 

Fiind doar noi doi am început să urcăm mult mai rapid ultima pantă, pe coama golaşă. Soarele puternic ne bătea fix în moalele capului, nu era cel mai plăcut sentiment dar curând la sfârşitul urcuşului am intrat în pădure. Acolo am întâlnit şi un drum mult mai lat pe care am făcut dreapta şi am tot mers la umbră de codru des până la o altă intersecţie unde am făcut stânga şi am început coborârea spre Fundătura Ponorului. În intersecţie este şi o săgeată care arată direcţia, nu te poţi încurca.

Drumul tot coboară şi coboară prin pădure. Iar când ajungi la capătul pădurii şoc şi groază. Mă aşteptam să ieşim undeva deasupra şi să vedem minunăţia aia multifotografiata jos în vale, cu apă şerpuind, vitele păscând, iarba înmugurind, pământul aburind etc. Când colo, drumul şerpuieşte uşor printre dealuri, nu se vede nicăieri bijuteria ascunsă, raiul pe pământ, palma lui Dumnezeu şi cum i se mai spune. Undeva mai în vale se zăreau câţiva turişti pe drum şi două corturi într-o curte, deci mai aveam de mers până la dezvăluirea vizuală a destinaţiei. Am continuat cu moralul la pământ, mă plictisisem de drumul bolovănos, neprietenos cu tălpile mele chiar dacă se aflau în bocanci. Vezi, pozele alea de pe net nu te avertizează că ai ceva de tras până ajungi acolo. 

Pe marginea drumului, puţin înainte de dezvăluirea mult aşteptatei privelişti, am întâlnit o pancartă cu explicaţii binevenite referitoare la relieful carstic din Munţii Sureanu – asta ca să mai crească puţin tensiunea aşteptării. 

Ce sunt dolinele? Dolinele sunt mici depresiuni de formă circulară sau eliptică, cu diametre ce pot atinge până la 200-300m şi cu adâncimi de până la 50 – 60m. Se prezintă de obicei sub forma de pâlnie (cu pereţi înclinaţi la 30 – 60 grade) sau căldare (cu pereţi mai slab înclinaţi, la 10 – 30 grade). Dolinele iau naştere de obicei prin coroziune, adică prin acţiunea de dizolvare a apei infiltrate pe o reţea de fisuri, sau prin acţiunea de prăbuşire a tavanului unei peşteri. De cele mai multe ori dolinele nu apar izolate, ci grupate (fie sub formă de şiruri, fie sub formă de câmpuri) dând reliefului un aspect de strecurătoare.

Ok, bun. Deci urmează să vedem o dolină. Dar unde eeee? Nu mult după această exclamaţie, aproape de capătul drumului, când acesta cotea spre dreapta, am început să văd ce n-a văzut Parisul. Şi nu era urât. Dar nici ca în pozele de prezentare. 

După ce am făcut şi noi câteva zeci de poze din mai multe unghiuri, că doar pentru asta venisem, am mâncat ceva şi am declarat ziua închisă din punct de vedere explorare urmând să ne întoarcem la maşină pe acelaşi drum pe principiul că drumul ştiut e cel mai scurt. 

De la oboseală imaginaţia îmi era debordantă. Auzeam din ce în ce mai des foşnete prin boscheţi şi îmi închipuiam cum ne face bezele ursul de după tufiş. Ştiam că circulă în zonă stimabilul, chiar văzusem la ştiri la Pro Tv cu o săptămână înainte un reportaj cu ursul ce atacase o femeie din Ohaba Ponor. Doamna se afla cu vitele la păşune pe dealurile din zonă şi fusese mângâiată tandru de urs pe nepusă masă. Iar ca să ajute la moral văzusem la urcare o balegă care provenea sigur din fundul acelui mamifer omnivor cu nume de cod vaca de creastă. Părea justificată îngrijorarea mea.

Mânată de griji o luasem prima la vale, în vederea menţinerii ritmul alert. Sunt celebră pentru viteza prinsă în condiţii stresante, doar Usain Bolţ ce mă mai poate prinde dacă simt primejdia imaginară. Bodo era în spatele meu foşnind sub tălpile bocancilor frunzele uscate de pe jos. Ştiam că e acolo graţie acelor sunete. Din când în când se oprea ca să facă poze. Atunci se făcea linişte. Ei, liniştea aceea pe mine mă neliniştea. Mă simţeam protagonistă în Predator întrebându-mă dacă nu cumva l-a înhăţat “alienul”. Să mă-ntorc, să nu mă-ntorc?

La un moment dat am ales să nu o luăm prin fâneaţă de la dus şi să continuăm pe ulicioară în jos, am fi dat la sfârşit tot în drumul mai principal pe care urcasem şi mai scurtam puţin. La dus ocolisem acea porţiune deoarece începutul ei era plin de gunoaie, nu era mirific şi idilic. Se făcea că eram pe la mijlocul ulicioarei când am auzit un lătrat puternic. După anvergura sunetelor scoase câinele părea măreţ şi aproape. Deja mă trecuse un prim val de transpiraţii şi nu înaintasem decât câţiva metri. Bodo era primul, cu ochii în patru. Ulicioara era străjuită de ambele părţi de garduri înalte şi destul de solide, un câine nu le-ar fi putut sări uşor şi nici pe dedesubt nu părea să aibă pe unde să treacă. 

• Bodo: Mai, să ştii că e după gard câinele.
• Eu: E legat?
• Bodo: Nu ştiu, nu îmi dau seama că nu se mişcă.

…mai mergem câţiva metri cu toată gradina de morcovi în posterior…. 

• Bodo din nou: Nu e legat şi să ştii că se termină gardul. 
• Eu: &*^$%%@@$**^
• Eu din nou: Aşteaptă-mă că aproape am făcut pe mine de frică. 

Nu că ar fi fost departe, dar atât mi-a dat prin cap să spun. Dulăul era vizibil în toată splendoarea sa: imens şi blănos, un ciobănesc veritabil cu colţi ascultiti pe care nu se sfia să îi afişeze. Mi s-a părut că îi curgea şi o bală în colţul stâng al botului. Situaţia era fierbinte. Bodo trecuse prin dreptul locului liber din gard şi câinele rămăsese pe loc, nu înaintase. Doar lătra. M-am pregătit să trec şi eu când ce să vezi. Dulăul văzându-mă a luat-o din loc spre noi lătrând cu spor.

• Eu: Staaai că viiiinee. În tot acest timp fluturam din beţele de treking ameninţător, sperând să înfricoşez fiara. 
• Bodo: Dă-mi un băţ de la tine. 

Îi arunc băţul din goana calului (de fapt nu era goană, era un mers alert) şi o dau la vale. Nu trec două secunde şi:

• Bodo calm: Stai
• Eu: Ce naiba? Cum să stau?
• Bodo: Mi-am scăpat telefonul.
• Eu: Cum dracu? 

Mă întorc cu încetinitorul la timp ca să asist la o scenă pe care nu o voi uita curând. Câinele lătra ca apucatul cu balele zburând prin aer, aproape îi simţeam răsuflarea. Bodo se întoarce calm, se apleacă şi ia telefonul dintre frunze în timp ce flutură din băţul de treking. Bestia se sperie de gestul acela în care el se apleacă şi dă înapoi. Am înţeles că mulţi câini se sperie de acest gest, de obicei oamenii iau bolovani şi aruncă după ei şi dulăul din întâmplarea noastră a crezut că asta va face şi Bodo. În acest fel am scăpat nepedepsiţi de justiţia canină. 

• Eu: Cum ai scăpat telefonul? adresez întrebarea după ce mi-am recăpătat suflul şi mi-am adunat gândurile. 
• Bodo: Păi mi-ai dat băţul, telefonul era în aceeaşi mâna aşa că am luat băţul şi am dat drumul la telefon. Atât s-a putut în acel moment.

Printre râsete coborâm cu spor, ştiam că nu mai avem mult până la maşină şi asta ne dădea aripi. Ştiam şi că mai urmează şi dulăul de la fântână care ne lătrase la dus aşa că eram încă vigilenţi dar ce să vezi, bestia nu lipsea de la datorie. Am răsuflat uşuraţi şi am continuat agale, intraţi în mod de relaxare, nu ar fi trebuit să mai avem parte de incidente. Când, ce să vezi. La ultimele case doi câini vrednici şi nelegaţi, dornici să arate stăpânilor că merită să mănânce şi în acea seară au început să ne latre ca apucaţii şi mai să sară gardul să ne muşte. Iar facem gestul cu bolovanul luat de pe jos, cât să îi potolim puţin şi să le părăsim raza vizuală. Năduşiţi, prăfuiţi, stresaţi şi însetaţi am ajuns la maşină hotărâţi să părăsim cât de repede incinta. În lumina ultimelor evenimente se ştersese cu buretele aproape tot din ce fusese frumos în ziua aceea.

Revenind la Fundătura Ponorului, câteva concluzii la rece acum că febra evenimentelor s-a dus şi ştiu mai bine cu ce se mănâncă. Eu am înţeles că mulţi din cei ce au ajuns acolo spun că e ceva mirific idilic, deosebit şi nu foarte întâlnit. Nu pot să îi contrazic în privinţa ultimelor două argumente dar referitor la mirific idilic am ceva rezerve. Am ajuns la destinaţie transpiraţi, obosiţi, puţin înfometaţi şi eu şi cu ceva teamă de întâlnire cu Moş Martinez, după un traseu nu greu dar solicitant pentru genunchi din cauza bolovanilor puşi parcă fix în calea evoluţiei tale. Astfel partea cu mirificul idilicul nu prea am simţit-o. Iar la întoarcere câinii care ne-au alergat au spulberat orice aromă de idilic care ar fi existat. 

Să nu fiu cârcotaşă. Mi-a plăcut Lunca Ponorului şi sigur am fi putut să ne mai învârtim încă o oră două în zonă ca să vedem locul din alte unghiuri mult mai ofertante din punct de vedere fotogenie dar în deplinătatea facultăţilor mintale am decis că ne-am lămurit despre ce e vorba şi că mai bine plecăm ca să avem timp şi de altele. 

Nu m-aş mai întoarce pentru o excursie de câteva ore în care ajungi după-amiaza când evident nu primeşti ceea ce promite din pozele prea studiate de pe net. Merită dacă vrei să stai câteva zile şi să aprofundezi specificul rural, viaţa aceea frumoasă de la sat care vine fără multe chestii considerate indispensabile în epoca modernă (electricitate, apă curentă, canalizare). Dar vine şi cu dimineţi cu pământ aburind pe care îl mângâie discret lumina răsăritului sau cu ora albastră a înserării în care vitele se înşiruie fotogenic la vale spre adăposturi. Iar pe autorii acelor cadre superbe pe lângă felicitări sincere pentru reuşită îmi vine să îi întreb: Lăsaţi vrajeala şi ziceţi câţi câini v-au alergat până aţi făcut poza?