Ierusalim, oraşul a trei religii monoteiste.

Vineri 23.03.2017. O dimineaţă cu Tahini. Ne-am trezit devreme. Eram puţin bulversată de ora indicată funcţie de telefonul la care mă uitam. Cel care era în reţea spunea ceva, cel fără roaming spunea altceva, câteodată. Când era conectat la wi-fi cel fără roaming indica acelaşi lucru cu cel intrat în reţea. În principiu eram plus minus o oră. Pe de altă parte nu conta ce arăta telefonul. Soarele era sus pe cer, încerca să dea deoparte draperiile, iar pe sub uşă intra un miros de cafea care certifica faptul că servirea micului dejun era în toi. Foamea sau ideea că am o zi plină de obiective în faţă nu reuşesc să mă urnească cum reuşeşte mirosul de cafea. Pe repede înainte m-am pregătit, echipat etc. În câteva minute eram la sala de mese de la etajul 1.

Vederea micului dejun mi-a adus aminte de ţeapa de la Bologna. Din fericire acum situaţia se prezenta mult mai mâncabilă dar nu pentru o persoană care ar servi un sfert de porc la micul dejun în dimineţile flămânde. Sub formă de bufet suedez aveam la ofertă: salată de castraveţi, salată de morcovi, salată de salată, un fel de cremă de brânză, tahini (pastă de susan), unt, gem, ciocolată Finetti şi fructe.

În dreptul tahini-ului am zis să încerc să văd cu ce se mănâncă minunăţia luând o furculiţă plină. Instantaneu gură s-a făcut  pungă şi am înghiţit cu ghionturi că nu aveam cum să scap de nenorocire. La sfârşitul vizionării alegerea a fost simplă: jumătate de farfurie cremă de brânză, jumătate castraveţi. Pe la jumătatea consumării micului dejun am observat cu coada ochiului o oală plină cu ouă fierte ce levita prin sala de mese spre locul cu mâncare. Din zbor am înhăţat un produs avicol şi situaţia s-a îmbunătăţit simţitor.

Important 1: cafeaua a fost bună şi la discreţie!

Important 2. Era vineri dimineaţă, zi de lucru. În Bucureşti domnea codul portocaliu de vreme rea, cu multă zăpadă atât în viaţa reală cât şi pe facebook iar eu eram în concediu la 20 grade cu plus la 9 dimineaţa.

De la hostel am făcut la pas 15 de minute pe Str. Jaffa până la Oraşul Vechi, zonă pe care am vizitat-o în fiecare zi a şederii noastre şi care de fiecare dată ne-a oferit ceva de descoperit. Oraşul Vechi este împărţit în patru cartiere: creştin, armenesc, evreiesc şi musulman şi are, în timpurile noastre, 8 porţi de acces: 1. Poartă Nouă, 2. Poarta Damascului, 3. Poarta lui Irod, 4. Poarta Leilor, 5. Poarta de Aur (închisă), 6. Poarta Gunoaielor, 7. Poarta Sionului, 8. Poarta Jaffa.  Evident că ne-am propus să ajungem la fiecare. Veţi vedea pe măsură ce apar povestirile dacă am reuşit sau nu.

Am intrat pe Poarta Jaffa sau Poarta lui David. Aceasta a fost inaugurată în anul 1538, ca parte a reconstruirii zidurilor Orașului Vechi de către sultanul Suleiman Magnificul.

Primul pe ordinea de zi a celei de a doua zile petrecute în Israel a fost Turnul lui David, muzeul de istorie al Ierusalimului, deoarece se afla lângă poarta Jaffa pe care ne-am făcut intrarea triumfală în Oraşul Vechi. Şi dacă tot era în drum am zis hai să fie primul. Ce-i în mână nu-i minciună. Cu toate că documentarea excursiei a fost făcută în cele mai mici detalii când am ajuns la locul faptei mi-am dat seama că de fapt nu am un plan bine stabilit pe zile. Socoteala de acasă clar nu semăna cu cea din târg fapt pentru care m-am lăsat gaj providenţei.

Deoarece sunt un povestitor sincer recunosc că din acest simbol al Ierusalimului îmi aduc aminte de câteva ruine situate în centrul construcţiei, de steagurile albe cu steaua lui David ce fâlfâiau maiestuos deasupra tuturor, de o parte interioară cu aer condiţionat ce relata istoria poporului lui Israel şi bineînţeles de zidurile citadelei, ziduri pe care m-am plimbat bătută de soare fix în moalele capului. Poate din acest motiv am amintiri atât de vagi. E grea trecerea de la minus 5 grade la aproape 30 pe timpul zilei. Plus că suport greu căldura.

Wikipedia dixit: Turnul lui David este denumirea unei citadele care a servit de-a lungul veacurilor la apărarea cetății Ierusalimului. În sens restrâns ea se aplică minaretului fostei moschei construite de otomani în această fortăreață. 

Turnul lui David se ridică în apropierea Porții Jaffei, în punctul cel mai înalt al orașului vechi al Ierusalimului, desupra locului unde începe valea Ben Hinom (Ghey Ben Hinom) și izvorăște pârâul Nahal Tzolev. Poziția strategică a locului a fost motivul pentru care s-a ridicat aici o fortificație care avea menirea să apere cetatea dinspre apus. În cursul istoriei orașului citadela a jucat un rol central în apărare și a servit și ca centru administrativ și militar. În prezent Turnul lui David găzduiește Muzeul de istorie al Ierusalimului. În ciuda denumirii, care este târzie și evocă figura regelui biblic David, clădirea nu are legătură cu acesta.

Turnul Phasael, cel mai înalt turn al ansamblului, oferă vedere panoramică atât către partea veche cât şi către cea nouă a Ierusalimului. 

Îmi doream să îmi mai iau de o grijă fapt pentru care de la Turnul lui David am mers întins prin Cartierul Creştin către Biserica Sfântului Mormânt. Aceasta adăposteşte ultimile cinci opriri importante de pe Via Dolorosa, Drumul Crucii: locul unde a fost dezbrăcat Isus, locul unde a fost răstignit, locul în care a fost ridicată crucea – Golgota, piatra pe care a fost spălat Isus după ce L-au dat jos de pe cruce şi bineînţeles Mormântul Sfânt.

prin Cartierul Creştin

Intrarea în Biserica Sfântului Mormânt

Şi în acest caz, cu toată documentarea preliminară, la locul faptei nu prea am înţeles tot ce se întâmplă. Nişte doamne mângâiau o piatră jelindu-se de zor. Sigur era ceva important. Mult mai târziu am realizat că era de fapt piatra pe care a fost spălat Isus după ce L-au dat jos de pe cruce.

Pentru vizitarea interiorului Mormântului Sfânt am stat o oră şi un sfert la o coadă dezorganizată în care încerca să se infiltreze o ceată de credincioşi de origine rusă şi alţii. În faţa noastră un grup de americani naivi lăsau cucoanele din ţara lui Vladimir să se introducă cu neruşinare. Reperul rusesc a fost o tanti ce avea capul acoperit cu un batic albastru cu buline galbene. Doamna fusese lângă mine pe la început. Peste patruzeci de minute baticul cu buline era aproape de intrare dar, din fericire, fără şanse să mai avanseze. Spaţiul pe unde trecea coada se îngustase şi dăduse şi peste nişte domni cu spate masiv şi sigur de origine est europeană.

Biserica din Biserică, în această clădire se află Mormântul Sfânt. Coada a început cam de unde este băiatul cu tricou roşu în poză şi am dat roată clădirii până la intrarea care este aproximativ în centrul imaginii.

În timp ce îmi aşteptam rândul aproape de intrarea în Sfântul Mormânt în faţa mea s-a desfăşurat pe repede înainte o scenă ciudată în urma căreia parcă nu mai îmi venea să înaintez. Un preot cu gesturi zmucite făcea ordine bătând cu palmele în pereţii de piatră. Astfel îi atenţionă pe cei dinăuntru că trebuie să iasă. Din cămăruţa iese un domn şi imediat după el un altful care avea un mănunchi de lumânări aprinse. Preotul sare pe cel cu lumânările, îl împinge peste cel din faţă mai să-i dea foc şi stinge tot ce prinde în timp ce scotea nişte icnituri fioroase. Mai că nu mai îmi venea să intru dar mi-am călcat pe reţineri şi am păşit în interiorul celui mai important loc pentru creştinii din întreaga lume. Timpul maxim de stat în interiorul cămăruţei ce adăposteşte Mormântul Sfânt e de maxim 15 de secunde. Mi-a fost suficient. E o cameră mică în care încap 5-6 oameni, plină de icoane şi lumânări. Mormântul e în dreapta intrării.

Ieşiţi din cămăruţa am mai dat o roată în interiorul bisericii ocazie cu care am observat o altă coadă, de data aceasta organizată. La capătul ei se îngenunchea şi se mângâia o altă piatră pe numele ei Golgota, locul răstignirii Mântuitorului. Mare coincidenţa, Mormântul Sfânt şi Golgota la 3 metri unul de celălalt. Doar zic.

Coada la Golgota

Pauza de masă am luat-o central. Ştiam că e mai scump în zona turistică dar am decis că ne permitem o opulenţă, răsplată pentru turismul desăvârşit practicat, cu două obiective atinse până la masa de prânz. Răsfăţul a fost tradiţional, falafel cu de toate şi saorma cu de toate. Din cu de toate nu a lipsit humusul care a fost un curcubeu pe cerul gurii. Asemenea bunătate nu am mâncat niciodată – nu se compară cu nici un humus din comerţ găsit în România. Falafelul avea şi el un gust dumnezeiesc, că tot eram în zona sfântă. Cel încercat în România nu mi-a plăcut absolut deloc, fapt pentru care am luat cu reţinere o bucăţică din porţia lui Bodo. După aceea nu mă mai puteam opri.  Vorba aia, mănânci şi plângi. Mănânci. Apropos de plâns următorul pe listă a fost nimeni altul decât Zidul Plângerii, una dintre cele mai importante şi vizitate obiective din Ierusalim.

Ca să ajungi în zona Zidului Plângerii trebuie să treci printr-un control riguros de securitate, fix ca la aeroport. Bagajul se scanează în timp ce rulează pe bandă iar posesorul bagajului este invitat să treacă prin detectorul de metale.

Zidul în sine dar mai ales atmosfera din jurul lui sunt impresionante. O mulţime de oameni se roagă mângâindu-l, unii se mai şi dau cu capul de el. Bileţelele, incredibil de multe, sunt ticsite în fisurile zidului şi cele care dintr-un motiv sau altul nu îşi mai au locul în crăpături zboară peste tot. Am nimerit şi o zi în care din când în când mai dădea câte o rafală ce ridica vălătuci de praf şi de hârtiuţe. Bărbaţii se roagă în partea stângă şi femeile în partea dreaptă a zidului. Partea rezervată bărbaţilor este semnificativ mai mare. În documentările mele citisem că nu ai voie să pleci de la zid cu spatele la el dar nu am văzut pe mulţi făcând asta, de fapt în prima zi nu am văzut pe nimeni. Îmi puneam la îndoială memoria dar din fericire în ziua următoare, de Shabat, am remarcat credincioşii evrei, pe care e imposibil să nu îi remarci cu perciunii şi pălăriuţele lor, dând cu spatele în număr mare.  

Zidul Plângerii mai este cunoscut şi sub denumirea de Western Wall, Zidul de Apus. Este un vestigiu al zidului antic care înconjura curtea Templului iudeu din Ierusalim, și, după distrugerea acestuia este considerat principalul loc sacru al iudaismului. Vreme de secole a fost un loc de rugăciune și principalul loc de pelerinaj pentru evrei, cea mai veche menționare despre atașamentul evreilor față de zid datând din secolul al IV-lea.  (wikipedia dixit). Credincioşii vin în număr mare să se roage şi lasă bileţele cu rugăciuni în crăpăturile Zidului. Se scriu şi mesaje cu dorințe care se introduc şi ele în aceleaşi crăpături sperând că se vor realiza. Mai mult de un milion de mesaje sunt puse în zid anual.

Cu Zidul Plângerii am încheiat prima incursiune în oraşul vechi din care am ieşit pe o altă poartă – cea a cartierului evreiesc, Dung Gate (Poarta Gunoaielor). Poarta a fost construită în secolul 16. În anul 1952 a fost lărgită şi înălţată după ce Oraşul Vechi a intrat sub control Iordanian în 1948. Numele porţii se trage de la faptul că pe acolo se duceau gunoaiele către Valea Hinnom unde erau arse. Valea Hinnom este numele modern al văii care înconjoară oraşul vechi de la vest la sud. Aceasta se întâlneşte cu cealalata vale principală, Kidron, în apropierea colţului de sud est al oraşului. Prin Valea Kidron urma noi să trecem spre următoarea destinaţie, Grădina Ghetsemani, situată în afara zidurilor oraşului.

La ieşire, imediat după Dung Gate, am fost înconjuraţi de o ceată de domni cu perciuni şi pălăriuţe ce voiau să ne dea cu forţa brăţări din aţa roşie. Eu am scăpat uşor din asediu, probabil ajutată de privirea neprietenoasă. Bodo în schimb a fost înşfăcat fără drept de apel de un domn solid şi hotărât care într-o secundă i-a şi băgat brăţara pe mână şi apoi l-a apucat de cap legănându-l puternic stânga dreaptă în timp ce zicea Bless you, Bless you (Fii binecuvântat). Imediat după binecuvântare a cerut şi o mică donaţie dar noi am tăiat-o cu viteză de acolo lăsându-l doar cu binecuvântările.

Pe aceste scări am coborât spre Valea Kidron

Am mers o perioadă pe lângă zidul oraşului vechi şi apoi am traversat şoseaua coborând sute de trepte pietruite  în Valea Kidron, o zonă verde ce contrastează cu uscăciunea ce o înconjoară. Priveliştea este minunată, pe partea cealaltă a văii panoramic se înşiră, de la stânga la dreapta: Muntele Măslinilor, Biserica cu Mormântul Maicii Domnului, Grădina Ghetsemani şi Biserica Agoniei, Biserica Maria Magdalena cea cu turle aurii şi Cimitirul Evreiesc. În vale se remarcă mai multe monumente funerare fotogenice: Tomb of Absalom, Bnei Hazir Tomb şi Tomb of Zechariah.

Cimitirul Evreiesc

Kidron Valley, Bnei Hazir Tomb and Tomb of Zechariah

Tomb of Zechariah

Abshalom Tomb

Cimitirul Evreiesc

Dacă în dreapta te încântă Valea Kidron şi obiectivele mai sus menţionate cum întorci privirea în urmă şi în stânga nu ai cum să nu admiri zidul oraşului vechi după care se iţeşte cupola aurie a Muntelui Templului. La acel moment nu am remarcat dar ulterior, la documentarea pentru acest articol, mi-am dat seama că în partea dreaptă a cupolei se vede clar Poarta de Aur (Golden Gate) cea zidită.

Poarta de Aur este una dintre cele două porţi care asigură accesul în partea estică a oraşul, direct în Muntele Templului. Poarta a fost zidită în perioada medievală. Data construcţiei sale nu este sigură deoarece nu se permit săpături arheologice în zonă, dar se crede că este cea mai veche poartă a Ierusalimului. Se presupune că a fost ridicată ori în anii 520 după Hristos ori la sfârşitul secolului 7. A fost închisă de musulmani în 810, redeschisă în anul 1102 de către cruciați şi zidită din nou de Saladin după ce a recăpătat Ierusalimul în 1187. Sultanul Suleiman Magnificul a reconstruit-o împreună cu zidurile cetății, dar a zidit-o în 1541 și a rămas aşa de atunci. Cu toate că e posibil ca Suleiman să fi luat această decizie din motive de apărare în credinţa evreiască această poartă este cea prin care Mesia va intra în Ierusalim şi se sugerează că sultanul a închis-o ca să prevină intrarea acestuia. În plus otomanii au construit şi un cimitir în faţa porţii în convingerea că precursorul lui Mesia, Ilie, nu va putea trece şi astfel nici Mesia nu va veni. Partea cu Ilie vine din învăţătura islamică conforma căreia Ilie este preot sau kohen şi unui preot evreu nu îi este permis să intre într-un cimitir. Această a doua premisă cu intratul în cimitir nu este pe deplin corectă deoarece unui Kohen îi este permis să intre într-un cimitir în care sunt îngropați fie evrei, fie ne-evrei, atâta timp cât se respectă anumite legi sau Halakha cu privire la puritate. Complicată treabă, cert este că poarta e zidită şi eu nici nu m-am prins că acolo era de fapt Golden Gate.

Până la Grădina Ghetsemani am mai avut de trecut un hop, pe partea cealaltă a văii Kidron. Circulaţia era oprită deoarece se semnalase un pachet suspect şi o echipă de genişti verifica care-i treaba. Un sentiment de siguranţă m-a cuprins, mai că îmi venea să declar ziua închisă şi să fac cale-ntoarsă. Până la urmă am aşteptat şi după douăzeci de minute am avut voie să trecem. Din fericire s-a dovedit a fi o alarmă falsă dar cu toate asigurările geniştilor că everything îs ok am străbătut zona cu pricina cu viteza unui iepure alergat de ogari.

Grădina Ghetsemani cea liniştitoare. Plimbarea prin acel loc mi-a oferit o senzaţie de linişte de care nu prea am avut parte până acum în excursii. Să fie de vina lumina frumoasă ce învăluia măslinii, să fie de vina oboseala… cine poate şti. Cert este că Grădina Ghetsemani este locul pe care îl recomand, nu trebuie ratat atunci când vizitaţi Ierusalimul.

Gradina Ghetsemani

Bisericii Tuturor Naţiunilor, cunoscută şi sub denumirea de Biserica Agoniei

Grădina de pe Muntele Măslinilor este încadrată în actuala curte a Bisericii Tuturor Naţiunilor, cunoscută şi sub denumirea de Biserica Agoniei. În faţa altarului se află un alt mare bolovan, Piatra Agoniei, care era înconjurat şi el de credincioşi. Aceasta ar fi piatra pe care Iisus a stat şi S-a rugat pentru Sine, pentru Apostoli şi pentru întreaga lume în noaptea dinaintea Răstignirii. În această grădină Iisus a primit de la Iuda sărutul trădător şi a fost arestat.

Foarte aproape de Ghetsemani se află Biserica Sfântă Maria Magdalena, a ruşilor, cu turle aurii specific moscovite, construită de către ţarul Alexandru al III-lea în memoria mamei sale. A fost una din provocările zilei deoarece nu am văzut un indicator spre ea şi am făcut dreapta pe o stradă la ghici. Bineînţeles că nu a fost strada corectă dar am mai avut parte de ceva mişcare, în caz că nu făcusem suficientă. Am urcat susţinut muuuulte trepte, timp de 15 minute, până am ajuns cu mult deasupra turlelor aurii dar şi a cimitirului evreiesc pe care îl admirasem de departe când coboram în Valea Kidron. Am renunţat când ne-am dat seama că e mai simplu să ne întoarcem pe unde am urcat decât să orbecăim după un alt drum. Deoarece nu suntem genul care renunţă uşor am mai găsit un alt posibil drum spre biserica rusească. Drumul era de data aceasta fără scări dar cu o pantă la fel de susţinută, avansare stilul cu genunchii la piept. La un moment dat, cum urci, pe stânga şoselei străjuită stânga dreaptă de pereţi înalţi din piatră se află o poartă verde (parcă) şi un program. Biserica e deschisă două ore marţea şi două joia. Se făcea să fie vineri după-amiază când băteam la poarta-nchisa şi urma să părăsim Ierusalimul luni dimineaţa. Adio vizită.

La întoarcerea spre Oraşul Vechi am oprit şi la Biserica Mormântul Maicii Domnului. Biserica din piatră a adăpostit pentru scurt timp mormântul Fecioarei Maria în prezent existând doar teorii referitoare la ce s-a întâmplat cu trupul acesteia. Nu îmi aduc aminte mare lucru despre acest loc decât că am coborât suficiente trepte până la mormânt cât să mă întreb dacă nu ne îndreptăm spre centrul pământului. Pe măsură ce coboram atmosfera era din ce în ce mai închisă, aerul greu respirabil de la multele candele şi lumânări aprinse.

Intrarea în Biserica Mormântul Maicii Domnului

Fusese o zi încărcată. Nu îmi doream decât să mă odihnesc, să stau la o terasă, să mă hidratez şi să mă uit în gol spre cer. Iar în faţa mea se afla zidul Oraşului Vechi la care trebuia să ajung după ce urcam înapoi din Valea Kidron. Greu, era greu. Am intrat în oraş pe altă poartă, cea a Leilor, una din cele două care oferă acces în cartierul musulman. Poarta Leilor mai este cunoscută şi drept Poarta Oilor sau Poarta Sfântului Ştefan. De aici începe Drumul Crucii, Via Dolorosa – calea parcursă de Isus de la închisoare până la locul răstignirii. Drumul Crucii traversează de la vest cartierul musulman şi continuă în cel creştin, terminându-se în Biserica Sfântului Mormânt.

Se făcea că mergeam extenuaţi fix pe Via Dolorosa când am văzut o străduţă la stânga ce părea a da într-o intrare la Muntele Templului. Cum ar fi să vedem şi moscheea aurită înainte de a ne odihni cu adevărat? Ne uităm unul la celălalt şi zicem că putem să încercăm această abordare. Doar că la capătul străduţei mai mulţi soldaţi înarmaţi s-au pus în calea evoluţiei noastre categoric.

• Muslim?
• No, no muslim.
• Then you are not allowed to enter.

Atitudinea era corectă. Politicoasă şi corectă. Iar noi chiar eram nişte ignoranţi. Nu ai cum să intri aşa când îţi vine la Muntele Templului. Programul e restrictiv, câteva ore pe zi. Trebuie să îţi doreşti cu adevărat şi în plus să ai şi noroc în viaţă. Pe lângă că eram ignoranţi eram şi perseverenţi. Am mai încercat şi la următoarele două străduţe la stânga cu acelaşi rezultat. No muslim? Then you are not allowed to enter.

prin Cartierul Musulman

Am ieşit din oraş pe o altă poartă, cea a Damascului. Poarta Damasc a fost, alături de Jaffa, cea dintâi construită în intervalul 1535-1538 de către Suleiman Magnificul pe locul unei porţi antice existente din perioada romană. E cea mai maiestuoasă şi împodobită poartă a Oraşului Vechi, considerată exemplul cel mai valoros de arhitectură otomană din regiune. Se află la marginea bazarului arab din Orașul Vechi și în apropierea ei se desfășoară o activitate comercială intensă, fiind poarta cu cea mai mare aglomerație de oameni. Mi-a adus aminte de Istanbul şi de Podul Galata cu ai săi comercianţi.

Poarta Damascului

Relaxarea a venit la Hataklit Bar unde am beneficiat din plin de Happy Hour, cu greu ne-am dat plecaţi de acolo. În drum spre hostel am văzut un supermarket deschis dar l-am ignorat pe motiv că era departe de cazare şi că avem şi lângă noi unul non-stop. Doar că era seara de Shabat şi acel magazin era deschis non-stop doar 24/6. Citisem greşit programul. Am făcut cale-ntoarsă spre magazinul ignorat iniţial având noroc că l-am găsit deschis. Aprovizionarea a fost un proces greoi, etichetele în ebraică le înţelegeam precum un bebeluş cărţile de poveşti cu prea puţine poze. Am mers la bunul simţ dar cred că am luat şi ţeapă că am dat pe patru chifle cam cât ar fi fost un sfert de tir de pâine din aia proaspătă, de un leu.

La hostel eram înapoi aproape de orele 21, suficient de târziu cât să ratăm cu câteva minute reprezentantul Abraham Tours de la care voiam să achiziţionam o excursie către cetatea Massada şi Marea Moartă. Cu părere de rău aflăm, în plus, că duminică nu se ţin excursiile care ne interesau pe noi. Acest lucru nu era precizat pe site. Buza mi se umflase rău de tot dar nu aveam ce să facem. Oricum mai aveam multe de văzut în Ierusalim, sigur nu urma să ne plictisim.