Iezer, in cautarea triunghiului pierdut din Bahna Rusului. Prima parte. Cautari, rataciri, resemnare dar si o bucurie imensa

Urăsc dimineţile. Am făcut această afirmaţie des în postările mele, ştiu că mă repet şi posibil plictisesc, dar le urăsc în continuare. Chiar dacă urmează să plec pe munte a doua zi şi mă trezesc cu un scop mai relaxat decât acela de a merge la serviciu. Din fericire iubesc cafeaua de dimineaţă aşa că se compensează simţirile şi ajung la un zero până la urmă. Cea zilei de sâmbătă, 29 iunie 2014, nu a fost diferită în cuget şi simţiri. Totuşi plutea ceva în aerul din jurul meu, în afară de picăturile insesizabile. Plutea entuziasmul. Mergeam cu Asociaţia Montană Carpaţi la recunoaşterea traseului care parcurgea odată creasta vestică între Bahna Rusului şi Curmătura Oticului (marcaj Triunghi Roşu).

Speram ca la sfârşitul zilei o potecă să fie redescoperită, o cale de acces către muntele meu de suflet Iezerache să fie readusă în circuitul turistic. Beam cafeaua cu zâmbetul pe buze: “dacă ne iese pasenţa o să fie mult mai mulţi care vor ajunge să vadă frumuseţile Iezerului, să îl admire în toată splendoarea sa.”

Mă introdusesem în aşternuturi cu imaginea hărţii în faţa ochilor, îmi plimbasem visele pe curbe de nivel sinuoase pe Plaiul Rusului până sus în moţul Papaului. Pentru că tot am adus în discuţie toponime iată câteva cuvinte culese despre BAHNA RUSULUI că tot m-a fascinat denumirea. 660 m altitudine, 20 km de la Domneşti pe şosea locală, fost centru de interes forestier situat pe cursul superior al Râului Doamnei, la poalele culmii Păpău – Şeţu din Munţii Iezer; teritorial, face parte din cătunul Lunci, satul Slatina, comuna Nucşoara, fiind menţionată în indicatoarele traseelor şi sub denumirea de Poiana Rusului. Topicul ,,Bahna Rusului’ este legat de existenţa unor lunci în permanenţă umede pe cursul Râului Doamnei, amonte de aşezare, cea de la confluenţa Cernatului cu Râul Doamnei, purtând chiar numele de ,,Lunca înfundată” (669 m alt.).

Apă curgătoare pe numele din hartă Râuşorul

Până la găsirea căii de acces, trebuia să recuperăm maşinile. Un mic traseu până la autovehicule a fost binevenit, ne-am încălzit musculatura. După preluarea autovehiculelor a urmat o lungă hurducăială pe forestiere, cu opriri şi cugetări la intersecţii până gps-ul a zis stop, de aici pe jos.  Opririle au fost unele atât de lungi încât până şi oasele au simţit aerul rece al dimineţii de pădure, dârdâiam cu toate ţoalele pe mine.  Să nu credeţi că gps-ul a acţionat el chiar singur oricât s-ar vrea de deştept şi de precis. Înainte de a lua o decizie, pentru o vedere de ansamblu, a chestionat diverse persoane, lucrători la gater sau gestionari de turme de oi, adică ciobani. Am înţeles că dialogurile au fost memorabile, păcat că nu au fost înregistrate.

un câine ne-a ţinut companie o perioadă

Ca sa iasa frigul din oase am început cu un urcuş hotărât pe un forestier ce urma de la înălţime cursul unei ape frumos curgătoare şi cântătoare. Din păcate gps-ul a decis că nu ne e bine gâfâitori pe forestier şi ar fi cazul să o tăiem stânga prin pădure prin bălării. Şi ca să fie frumoasă viaţa am coborât tot ce urcasem şi mult în plus până la apa mai sus pomenită. Descinderea s-a făcut pe unele porţiuni abordând cu eleganţă stilul Tarzan. N-avea ce să ni se întâmple grav. Dacă accidental scăpam sau rupeam craca ne odihneam oasele sigur într-un ciot sau tufiş după noroc, n-ajungeam până la udătură. Scăpam de o baie neprogramată, cu vânătăi dar uscaţi.

După ce am atins cursul apei a urmat un urcuş egal în diferenţă de nivel cu coborârea de mai devreme dar din fericire fără figuri de stil a la Tarzan. Când nivelul energiei a atins pragul de jos s-a luat o pauză mai consistentă în care să şi ingurgităm şi altceva în afară de aer. Nu de alta dar aveam nevoie de forţă pentru ce urma. Din punctul de picninc viitorul nostru nu era previzibil iar gps-ul ne ajuta cu direcţia corectă ca după ce ar fi consumat două ocale de vin. Total dezorientat. Ce a urmat a fost un test de răbdare, pentru mine cel puţin. În ciuda eforturilor noastre triunghiul roşu nu s-a arătat. Măcar a fost frumos. 

Am mers mult în varii direcţii (stilul găină fără cap), am cercetat toţi copacii întâlniţi, am subţiat hărţile din dotare iar gps-ul abia a scăpat de întâlnirea cu pământul din cauză de necaz. Am păşit cu curiozitate pe forestiere înghiţite de muşchi, ce parcă păstrau trecutul intact, ducându-mă cu gândul la faptul că am putea fi primii după zeci de ani ce le calcă frunzele şi la Dosarele X, serial celebru în vremea copilăriei mele. Am mers prin bălării, uneori până la brâu, cu emoţie ca nu ştiam ce ascund. Ne-am întors de mai multe ori deoarece pădurea nu ne dădea nici o şansă de înaintare şi a trebuit să alegem o altă cale. Am râs, ne-am debusolat, am sperat şi ne-am resemnat şi nu în ultimul rând ne-am înfricoşat.

Poteca cu bălării

Eram în primul rând cu Felicia. Sporovăiam diverse când am ajuns la un punct ce se vroia / intuia a fi o intersecţie. În stânga pornea o încercare de potecă (odată sigur bine definită) iar în dreapta părea a fi un alt drum, mai larg dar plin de vegetaţie. Felicia a ales dreapta şi eu am urmat-o până la punctul în care boscheţii de lângă noi au început să se scuture bine, experienţă nerecomandată cardiacilor. Mi-a îngheţat sângele în vene. Hotărârea de a face stânga împrejur a fost uşor de luat, cel puţin până ajungeau şi restul lângă noi. Triunghiul roşu şi realizările memorabile trecuseră pe plan secund cu o naturaleţe pe care doar frica ţi-o dă – atunci când te face să îţi reconsideri priorităţile.

Gaşca a venit repejor şi din prima le-am istorisit păţania cu boscheţii mişcători. S-a constatat imposibilitatea avansării înainte pe motiv de bălării, drum din ce în ce mai nedefinit şi “ce mai căutăm noi aici că oricum nu ajungem nicăieri, e târziu şi unii (cu părere de rău) trebuie să se întoarcă acasă în seara asta”. De precizat că motivul întoarcerii în siguranţă spre localitatea de domiciliu determinase pe baza unor calcule bine facute (algoritmi, integrale, inclusiv poziţionarea soarelui) ca orele 15.00 să însemne oprirea căutărilor oriunde ne-am fi aflat în acel moment.

Întorşi la intesecţie s-a hotărât a începe descălecarea spre autovehicule cu o pauză de masă. Mie tare nu îmi venea a mânca ştiind că în stânga era o potecă neexplorată ce putea să ne ducă departe. Dar după recenta experienţă boschetar mişcătoare cu tot zvâcul din suflet şi din vibram n-aş fi plecat singură nici dacă rezerva Băncii Naţionale mă aştepta jos la Bahna Rusului în fiţuici mici de 10 şi 100 de lei ca să poată să mi se dea restul la aprozarul din Nucşoara. Din fericire nu eram singura neliniştită. Corina şi Sorin şi-au manifestat şi ei dorinţa de a explora fix ca în Star Strek. Mă simţeam ca un Picard cu păr. Engage băieţii mei. “Space: the final frontier. These are the voyages of the starship Enterprise. Its five-year mission: to explore strânge new worlds; to seek out new life and new civilisations; to boldly go where no man has gone before.”

Învoirea de aventurat pe potecă în necunoscut a fost de încă 10 minute pe ceas. La 10 minute trecute fix urma să executăm fără crâcnire o întoarcere la 180 grade şi în ritm alert să revenim la intersecţia cu mâncare şi colegi. Cum nu era vreme de pierdut ne-am năpustit pe potecuţă pe repede înainte. Intenţionam să parcurgem cât mai mult în timpul îngăduit. Pentru început, câteva sute de metri, am urmat curba de nivel apoi am început să urcăm. Panta nu era mare dar lua în altitudine binişor. Poteca era bine definită dar nu excludeam faptul că putea să fie bine definită de sălbăticiuni, nu neapărat de purtători de bocanci.

Se scursese timpul alocat când poteca a iesit într-un forestier ce părea a fi mai umblat decât toate locurile prin care trecusem în acea zi. În plus ieşisem şi la luminiş, în marginea unei poieni ce semăna mai degrabă a început de gol alpin. “Ştiu că au trecut cele 10 minute dar mai urc puţin să văd” am strigat peste umăr colegilor.

Viteza mea la deal era incredibilă, cea mai rapidă cursă din istoria mea de montaniard în condiţii meteo favorabile şi fără intruşi sălbatici. Resurse nebănuite ieşeau la iveală deoarece sufletul şi voinţa le spunea că am nevoie de ele. Sigur această viteză ar fi fost bătută la popoul gol dacă aş fi simţit în imediata vecinătate un Moş Martin sau dacă dădea cu Fulgerica dar acestea sunt alte capitole dătătoare de resurse nebănuite.

N-a trecut un minut şi am ajuns la primul bolovan mai mare. Din obişnuinţă / defect profesional mi-am îndreptat privirea scrutătoarea către dânsul şi Surprize Surprize. Pe el se contura un strat subţire de vopsea probabil tras cu mulţi de ani în urmă, un Triunghi Roşu. Corzile mele vocale au produs la câteva miimi de secundă după vizualizare şi conştientizare un ţipăt scurt… pentru început. Ţopăiam şi ţipam. “Triunghiuuuuu %^$#@!!$#&. L-am găsit, l-am găsit, l-am găsiiit”.  Amintirea momentului mă umple de veselie, încă îmi aud în urechi bucuria.

Corina şi Sorin au ajuns repede la locul în care bătătorisem pământul şi ce-a urmat nu mai ştiu cu exactitate. Momentul trebuia imortalizat aşa că am încercat mai multe selfie-uri până a ieşit unul mai de doamne ajută. Triunghiul bineînţeles că era mereu în mijloc. Noroc că în beatitudinea mea nu am uitat să iau punctul gps cum mă învăţase Florin, altfel nu ar fi fost bună ziua cu toate realizările ei. Dacă atunci habar n-aveam pe unde ne situăm acum pot spune că eram la începutul Plaiului Rusului. Dar în necunoştinţa noastră ne era bine. Ştiam că suntem lângă un Triunghi Roşu şi că suntem fericiţi şi că trecuseră multe minute peste cele 10 îngăduite.

Căutarea triunghiului pierdut a luat sfârşit

Selfie de recunoaştere

Drumul înapoi l-am parcurs sărind când pe un picior când pe celălalt ca în copilărie când băteam fără griji dealurile Sovejei. Abia când ne-am apropiat de grup am luat poziţia serioasă, de drepţi. Stabilisem că nu le zicem nimic pentru început, îi lăsăm dezamăgiţi şi când le-o intra mâncarea mai cu ghionturi să le dăm vestea.

Oamenii nu se dezminţeau în dezamăgirea lor de exploratori fără reuşită pe acea zi. Slană, cârnați, muştar, ceapă, pită, turtă dulce, ciocolată… mâncare de dietă. Am intrat cu naturaleţe în jocul lor că şi stomacul nostru cerea mâncare. Mă plimbam de la unul la altul căutând delicatesele. În acest timp le bagam sub ochi poza cu triunghiul. Unii nici n-au realizat importanţa momentului, mai mult s-au bucurat de ceapă, dar am trecut peste ignoranţă că altfel nu evoluăm. A trebuit să îi bag de două ori telefonul sub ochi lui Florin ca să îşi dea seama dând vina pe lipsa ochelarilor dar eu cred că era orbit de cele lumeşti cum ar fi îndestularea burdihanului.

Asociaţia Montană Carpaţi flămândă

După masă şi răsplată. În unanimitate s-a consimţit că se mai poate întârzia întoarcerea şi că toată lumea merită să vadă ceea ce a căutat cu perseverenţă toată ziua. Am ajuns repede înapoi la triunghiul buclucaş care a fost iar fotografiat având inclusiv onoarea de a apărea într-o poză de grup.

Hai, fiţi fericiţi! zise Felicia

Cu o părere fondată, văzuse la faţa locului ce urma să remarcheze, Florin îşi făcea griji. Era un traseu lung, în care tabăra se muta în fiecare zi, fără prea mult acces la civilizaţie. Întrebarea era dacă reuşim în săptămâna dedicată remarcărilor să ducem la capăt şi drumul până în creastă, deoarece voluntarii se înghesuie mai mult în week-end iar în timpul săptămânii nu prea sunt mulţi pictori la dispoziţie. Replica primita a fost memorabila. “Lasă Florine că pe ăla poţi să îl faci şi singur” a zis aceeasi Felicia. Avea toate bancurile la ea in acea zi.

La sugestia aceluiaşi îngrijorat întoarcerea spre maşini s-a făcut pe drumul forestier deoarece estima că triunghiul roşu îi urmează cursul, cel puţin pentru o perioadă. Era o mare curiozitate pe care nu o înţelegeam deşi studiasem hărţile acelea de le ştiam pe de rost. Traseul părea mutat cu bună credinţă şi ştiinţă faţă de locul lui iniţial de pe hartă. Dar nici acel triunghiu nu era foarte nou pictat, încă puţin şi ziceai că e din era Giocondei doar că nu surâdea de oriunde te-ai fi uitat la el.

Primul triunghi găsit la coborâre

100 de metri garduri

O vara intreaga m-a tinut padurea
Cu fata in iarba si cu gandul aiurea
Iar acum in toamna la plecare
Se tanguie ca ma rup din inima ei si o doare

Iezer recunoaştere Triunghi Roşu, Bahna Rusului – Păpău

 cu gândul aiurea

Coborârea a fost lunguţă şi frumoasă, cu multă pădure liniştitoare şi luminoasă, fără boscheţi mişcători. Trunghiul şters îşi făcea apariţia când simţeai că l-ai pierdut, vopsit pe copaci mult mai bătrâni decât el. Toată pădurea părea la vârsta senectuţii pe acea parte de versant, în contradicţie cu ce fusese după muchie. Deşi vigilenţi la un moment am pierdut marcajul într-o poiană plină de copaci căzuţi, unii de la furtună alţii din alte cauze.

Poiana cu pricina

Imediat după poiana cu doborâturi am nimerit în mijlocul unei porţiuni rupte parcă din filmul Lord of the rings

Behind the scenes. Andreea B. în “Hobbitu din Iezerache”, photographed by Floriana Boghez. Copacii seculari sunt de decor în Iezer Păpuşa… şi te aşteaptă să vii la remarcare săptămâna viitoare. Mesaj de pe facebook plin de îndemnuri muncitoreşti.

Hopa Mitică

Ne-am continuat coborârea când pe alte drumeaguri găsite când de-a dreptu prin pădurea acum din ce în ce mai tânără şi mai deasă. Plină de contradicţii, întinerea cu fiecare metru pierdut din diferenţa de nivel.

spre Bahna Rusului

La maşini am ajuns nesperat de bine ca şi încadrare în timp. După ce ne-am luat la revedere fiecare s-a dus pe drumul lui. Unii acasă pentru că a doua zi lucrau iar cei mai fericiţi, cu o luni zi de concediu, s-au întors la Cabana Bârlogul Lupilor. A doua zi urma abordarea inversă a recunoaşterii, de sus în jos, pentru a găsi triunghiul de sus din creastă până la punctul fixat de mine pe gps. Printrei cei fericiţi mă număram şi eu. Va urma.

Pozele au fost realizate de Corina, Felicia, Floriana, Sorin şi subsemnata.