Jepii Mici. Furtuna in Bucegi! La o sueta cu Fulgerica

It’s now or ever” in interpretarea magistrala a regelui ascultat la hotel Silva in Busteni. Infulec  tochitura uitandu-ma cu un ochi la fulgerele ce topaiau ilogic pe cer. Celalalt ochi era la carbonara din farfuria fetelor. Imi era frig si mancam. Eram prea obosita ca sa ma duc sa ma schimb de hainele ude. Am preferat sa tremur, sa sparg galbenusul oului, sa il amestec cu branza si mamaliguta aurie, sa inmoi bine carnatii si carnea prajita in sos si sa infulec. Langa aveam cartofi taranesti cu sunculita si cu ceapa. Ma felicit pentru alegerea facuta. Si nu, alegerea nu e tochitura.

Fata care a vazut fulgerotrasnetu dar din pacate nu si pe Thor 🙂

Gasca, hai la munte. Jepii mici – Caraiman – Babele – Padina – Cabana Omu – Valea Cerbului – Busteni. Rand pe rand se anunta doritori, rand pe rand se si retrag. Unii justificati unii mai putin. Alexandra, una dintre doritori imi trimite un mesaj: “Cica se anunta cod de grindina. Ne vedem week-end-ul viitor la Greenfest”. Cine-o crede in prognoze nu stiu. Intrebare: De cate ori nu s-a intamplat nimic atunci cand au anuntat coduri galbene, portocalii, ROGVAIV, etc…  in afara faptului ca mi-am ros eu unghiile de nervi? Raspuns: 80% din cazuri. Q. E. D.

Caldura inabusitoare ne insoteste din Busteni prin padure spre Caraiman. Atmosfera e apasatoare si umiditatea maxima. Un huruit ceresc constant si nu neaparat incurajator ne-mpinge spre culmile … terorii … pe unii dintre noi. Fulgerele nu le vedeam ca eram in padure dar auzeam tunetele. Hai ca parca se aud  pe partea cealalta a masivului…  ajungem la Caraiman si vedem noi de acolo. Transpir de parca as fi un burete imbibat cu apa pe care trebuie doar sa apesi putin sa dea in spume. Luam altitudine. Se vede cu ochiul liber. Mai, dar eu chiar nu mai imi aduc aminte nimic nimic. Ca doar am mai fost pe aici acum, aaaa 10-12 ani??

Cabana Caraiman, prin 2000 si-umpic

Trecem de primele lanturi pe stanci. Inca putin si ajungem in gol alpin. Ploaia incepe brusc. Picaturi mari ne uda pana la piele. Le vad cum cad pe pamant. Particule minuscule de noroi se ridica in slow motion la locul impactului. Hai ca poate se opreste. Sigur e o ploaie scurta de vara. Bine ca ne-a prins cand inca suntem in padure. Stam sub copac pana se termina si apoi ne continuam drumul pana la cabana Caraiman. Varii ganduri imi trec prin minte dar parca nu le-as impartasi. Noroc cu Alexa care pune punctul pe i, tinand cont ca e abia 11-12 ziua. Haha, cum ar fi sa ne auzi si pe la 17.30 spunand “sigur e o ploaie de vara, astea nu tin mult”.

Dupa jumatate de ora tot acolo eram. Ploaia era si ea din ce in ce mai intensa. Fulgerele si tunetele la fel. Plec putin mai sus pe poteca poate gasesc un loc si mai ferit. Nu il gasesc, in schimb vad o gasca de 5-6 tineri care se adaposteau la o umbrela. Clipesc des si ma intorc. Incep sa bomban ceva despre intoarcere dar sunt singura. Nu ne decidem in privinta directiei. Ceilalti doresc sa continuam. Fulgerele din ce in ce mai dese nu prea ma inspira dar singura n-as face pasul. Am plecat patru pai ramanem patru. Da’ la cum bubuie… doamne feri – poate nici patru nu ramanem. Ma bantuie senzatie de neputinta traita de mai multe ori, printre ultimele dati in Buila Vanturarita cand am trecut intr-o zi nu neaparat senina pe langa crucea inchinata unui grup de 4 persoane care au murit fulgerati.

Fata Irinei se lumineaza brusc. O bubuitura puternica imi da impresia ca acu’ acu’ se crapa cerul si iese un “ceva” pe care probabil nu as vrea sa il vad vreodata. Ceva-ul asta tine de imaginatia fiecaruia, iar a mea la acele momente era bogata rau . Nu bate vantul dar totusi la cinci metri de noi se clatina brusc un copac. Iarba se framanta parca ar fi in malaxor. In acel moment am realizat ca e posibil sa nu se termine asa repede ploaia. Nu imi doream repetarea trairii unui fulgerotrasnet prea curand asa ca nu prea mai impartaseam ideea grupului de a continua in speranta ca se opreste ploaia. Prin natura mea sunt o plangacioasa si o prapastioasa, dar cateodata mai iau si decizii bune. Asta a fost una dintre ele.

Un vartej halucinant imi cucereste mintea, parca sunt un Raskolnikov ce coboara scarile incoltit de ganduri. Ma uit la restul trupei. Irina cauta adapost sub un copac aflat in vale. Oare cum crede ea ca rezista acolo? Privirea mi se ridica spre cer. Brazii sunt inalti, unii chiar foarte inalti, foarte batrani si foaaarte uscati. Atrag fulgerele clar. Ce cautam aici? Irina cauta in continuare sa coboare la bradul din vale, de sub poteca. Pe Alexa nu o vad, am lasat-o mai in spate – nu vroia sa paraseasca copacul ce ne oferise adapost. Andi fumeaza o tigara desi se lasase de 6 luni. Probabil today is a special day.

Patru baieti coboara in trap. In spatele lor se lasa o cortina de picaturi mari, prin care nu se vede nimic in spate. Ca si cum lumea s-ar separa in doua iar dupa picaturi nu stii ce te asteapta. Coboara in trap, aluneca pe noroi dar se tin bine, respect pentru genunchii lor. Imi inspira incredere in pofida adidasilor alunecaciosi. Ma duc la ei si ii intreb, direct – fara nici o prezentare.  Am ochii in lacrimi, ca sigur ploaia nu e sarata. Ma smiorcai precum un pui de pisica parasit in tomberon.

• Nu-i asa ca putem sa ne intoarcem cu voi? Unii  dintre noi avem oaresce probleme de coborare si v-am fi taaaare recunoscatori daca ne ajutati.
• Da bineinteles, va ajutam fara probleme.
• Ma intorc spre grup – hai, coboram. Veniti?

Gata! Pana aici! Ma intorc! Hai, ce faceti? Se uita unii la altii. Nu sunt hotarati. Daca e doar o ploaie de vara care trece? Hai, ne asteapta baietii. In timpul deliberarilor prin ploaia deasa ne fixau patru perechi de ochi. Parca ne stiam de o suta de ani si era datoria lor sa ne astepte – RESPECT! Intre timp, intru usurarea deciziei cerul ne mai da cado’un fulgerotrasnet, de control, sa nu gresim directia. Bineee, ne intoarcem.

In fuga, mancand pamantul, ajung inapoi la ultimele lanturi. Ma tin cu indarjire de ele. Mana mea e uda si plina de noroi. Aluneca pe perete, care si el e ud si plin de noroi. In minte, pe retina si pe timpan am trasnetul de mai devreme. Nu ma hotarasc deloc pe unde sa cobor. Daca alunec nu imi va fi bine. Cobor in stilul pompieristic care m-a consacrat – taras pe partea dorsala. In fata mea la prindere sta unul din noii mei prieteni, care ma apuca cu o mana parca de fier. Ma dor pe rand si nu neaparat in aceasta ordine bicepsul, tricepsul, deltoidul, flexorul si orice alt muschi pe care nici nu stiam ca il am. Cinstita sa fiu – fesierii au fost cei mai nenorociti. Nu mai zic de turul pantalonilor. Uit de aceste probleme minore la gandul ca ar putea sa mai dea un fulgerica cand sunt pe perete expus agatata de lanturi. Pozitia mea deja seamana a invitatie.

Zona cu lanturi intr-o zi frumoasa de vara, alta excursie

In spatele meu mai e cineva. Se impiedica la doi pasi. Tocmai era sa cada in cap, nu vazuse o radacina de copac. Si era ditamai cracanu. Ciudat, parca nu ar avea siguranta in picioare. Il banui ca o fi baut ceva, prea se impleticeste. Ii arat poteca buna la o intersectie si incerc sa vorbesc cu el. Raspunde cu un delay puternic.  Are o fata inspaimantata. Clar nu e de la bautura. Aia te relaxeaza. Cel putin asa stiu eu, ca mi-a ciripit o pasarica – doar nu din proprie experienta. Cand isi recapata graiul imi spune: “Am ajuns pana in golul alpin si acolo au inceput fulgerele, trasnetele. Nu mai era de continuat, doar daca vroiai ca acesta sa iti fie ultimul drum!”

Coboram grabiti. Ploaia patrunde prin crengile copacilor. Oricum suntem uzi. Nu ne intereseaza altceva decat sa punem piciorul cum trebuie, sa nu alunecam. Jepii Mici mi se par greu de coborat oricum, d-apai pe ploaie. Sunt ultima. Am de trecut cateva scari de metal. Fulgerica baga shpan exact cand pasesc pe ele. Gandesc (culmea, inca mai pot): ‘jdemii de volti sa treaca prin mine, o fi bine? Hai Andreio, misca-te cu talent ca nu-i moment de zabovit. Doar daca vrei sa simti fiorul.

Am ajuns inapoi la baza traseului, de unde plecasem cu doua – trei ore in urma. Fulgerele dau impresia ca se opresc la picioarele noastre. Zgomotul tunetelor e inspaimantator. In departare Muntii Baiului se infatiseaza in straie albe de iarna. Tinand cont de anotimp zapada n-are cum sa fie, doar daca n-au migrat polii in doru’ lelii. E grindina Alexandrei clar.

La revedere baieti! Multumim mult! Week-end placut si… Stanca Uscata! Plini de recunostinta ne despartim de salvatorii nostri. Am sentimentul ca o sa ii mai intalnesc. Simt ca le sunt datoare cu o bere. Nu au vrut-o atunci, poate altadata o sa fie mai cu folos, cand le-o fi setea mai mare si soarele arzator pe cer. Apropos de prima impresie, daca ma luam dupa incaltari nu le acordam prea multa incredere. Adidasi pe Jepii Mici? Cam la risc. Cine ar fi banuit ca le place escalada?

Hai sa mancam ceva ca sunt lihnita. Ar merge o tochitura!