Jurnal de martie 2020. Si de pandemie.

06 martie – Bucureşti Adjud. În week-end am reuşit să ajung la părinţi prima dată după Crăciun. Drumul până la Adjud a fost simpatic, coleg de drum copilot fiindu-mi un căţel simpatic şi expresiv pe nume Tombi de la tomberon. Eu mă gândisem şi la Ţombi ca provenienţă, câinele lui Tic din Cireşarii, dar stăpâna mi-a zis că tomberonul i-a fost naş. După ce i-am aflat povestea salvării nu pot spune decât că la început a fost un suflet norocos şi acum în plus e şi iubit. 

Pe drum m-am hlizit vizionând diferite meme-uri cu coronavirus. Toată istoria asta cu virusul chinezesc îmi părea mult prea departe ca să fie adevărată deşi apăruseră şi la noi câteva cazuri. Cel mai tare m-a distrat un meme cu Giro d’Italia. Cine ar fi conceput atunci anularea Îl Giro?

07 martie – Soveja. Sâmbătă mama avea treabă la Soveja aşa că am decis să o însoţesc. Deşi din păcate bunicii nu mai sunt, o revedere cu locurile copilăriei nu strică. Întoarcerea la rădăcini consider că e benefică chiar dacă pe termen scurt poate provoca nostalgie sau chiar tristeţe. Prima oprire a fost la biserica din vârful Dealului Bisericii, deoarece era Pomenirea Morţilor şi obiceiul trebuia respectat acesta fiind unul din motivele pentru care se făcuse deplasarea.

Eu am intrat puţin în biserică, restul timpului l-am petrecut în cimitir printre morminte aducându-mi aminte de bunici, de străbunica şi de alte rude care mi-au făcut copilăria frumoasă şi pe care evident că timpul i-a luat. Mi-am amintit şi de cât de fericită şi curioasă eram când căutam în geanta cu care se întorcea bunica de la biserică să văd ce mi-a adus: ciocolată, bomboane, prăjituri (nucile erau preferatele mele), eugenii, biscuiţi? Orice primeam era bun că doar era căpătat şi mai ales era surpriză. 

Cât stăteam afară, mă încălzeam la soare şi pozam floricele am ascultat şi slujba deoarece era dată pe difuzoare. Tot la difuzoare a fost dată şi predica care m-a făcut să vorbesc singură atunci şi multe zile după, când îmi aminteam, dar nu vreau să intru prea mult în detalii si eventuale polemici. Pot spune doar că s-a vorbit despre importanţa credinţei şi a venitului în continuare la biserică, a respectării obiceiurilor mai ales a celor de genul sărutatul icoanelor, împărtăşanie etc în contextul virusului care abia apăruse pe meleagurile noastre. Atunci nu era considerat un pericol dar din fericire între timp s-au luat măsuri. Nu de alta dar la Soveja majoritatea celor care vin la biserică şi respectă toate obiceiurile este în grupa de risc din punct de vedere vârstă.  

După biserică am ajuns la casele bunicilor unde furia şi neputinţa ce mă cuprinsese după ascultarea predicii s-a transformat în nostalgie. Prima oprire: “Uite, e neschimbată casa“. Radioul era în continuare pe Antena Satelor cu muzica populară în surdină, “Glasul țării…de la țară”, şi parcă mă aşteptam să apară bunicii de peste vale de la grădină. A doua oprire a fost nostalgică spre tristă deoarece totul era înecat în buruieni şi uitare. Se vedea că au trecut mult mai mulţi ani de când locul a fost părăsit. Nu am intrat în casă, am stat pe prispă la soare şi am mâncat un sandviş. Nu prea intra dar îmi era şi foame în acelaşi timp. 

Ultima oprire a fost la sora tatei. Când am deschis uşa şi i-am văzut aşezaţi la măsuţa mică şi rotundă, pe scăunele mici făcute parcă pentru pitici iar m-au năpădit amintirile. Mă vedeam împreună cu fratele, mamaia (adică bunica) şi bunica (adică străbunica) servind cina după o zi lungă de vară în care fiecare făcuse ce ştia mai bine: nepoţii cu joacă şi bunicile cu munca. Cel mai mult îmi plăceau mămăliga făcută la plită care era tăiată cu aţă, caşcavalul afumat băgat în mămăligă din care îl scoteam fâşii lungi întinse de la fierbinţeală cărora le ziceam telefoane (cei care au prins telefonul fix cu fir ştiu la ce mă refer) şi cartofii prăjiţi în tigaie dar să fie moi nu crocanţi… şi bineînţeles laptele lăsat la încălzit pe plită în ceaunul în care se făcuse mămăliga ca să se înmoaie coaja răscoaptă rămasă pe pereţii acestuia. Masterchef. Şi mai erau cornuleţele cu gem identice făcute de mamaia cu minuţiozitate la milimetru, de parcă pe masă aveam un cornuleţ, să îi zicem cornuleţul primordial, şi câteva zeci de clone a acestuia. Dar să îmi revin că nu despre amintiri din copilărie este acest jurnal.

08 martie – Adjud Bucureşti. A fost o zi urâtă, a plouat în rafale puternice mai tot drumul, ştergătoarele abia făceau faţă. Eu sigur nu m-aş fi descurcat să conduc pe o astfel de vreme.  Când s-a întunecat erau momente, secunde, în care vedeai doar valurile de pe parbriz şi luminile maşinilor ce veneau din faţă. Sigur m-aş fi panicat. Cel mai tare era Tombi care atunci când maşina trecea peste o baltă iar de dedesubt se auzeau sunete dubioase deoarece apa bătea în podea ridica capul şi se uită întrebător la mine. Probabil mă credea vinovată pentru bruiajul sonor. Din fericire nu a vrut să mă pedepsească, nevinovată fiind. De la Metro Voluntari m-a preluat Andrei, fratele. Pe drumul spre casă am discutat, pe lângă impresiile de la Adjud, evident despre coronavirus. În Italia erau peste 2.500 cazuri pe zi şi numărul total al morţilor depăşise 10.000. Părea că situaţia se împute dar încă era departe. 

09 – 11 martie. Ultimele zile la serviciu şi o bruscă aducere la realitate. Zilele de luni şi marţi au trecut repede printre multitudinea de sarcini de la serviciu. Şi miercuri tot la fel de repede s-a strecurat doar că a fost condimentată de o trimitere inopinantă acasă după o şedinţă în care am fost puşi la curent cu paşii pe care îi avem de urmat ca să avem parte de o izolare cât mai sigură. Se recomandă să mergem la cumpărături o dată pe săptămână în rest să nu ieşim din casă decât dacă e imperios necesar, e bine să avem bani cash dacă cumva pică sistemul şi nu mai funcționează cardurile etc. Oare nu cumva se exagerează? Fiori reci mă treceau pe şira spinării în acelaşi timp cu o stare de transpiraţie bruscă.

Am ajuns acasă şi mi se părea că orice este infectat: uşa de la intrare în bloc, casa scării, clanţa, cheile, poşeta, telefonul totul. Mi-am spălat părul în duşmănie, să moară covidul. Dacă cumva s-a ataşat cumva vreo nenorocită de microparticulă de bogata mea podoabă capilară?

Liniştită, complet dezinfectată şi golită de gânduri negative m-am aşezat la birou în faţa laptopului deschis gata să încep o nouă postare pe blog. Aveam planuri de viitor în privinţa calendarului postărilor, eram plină de avânt. Să vezi cum scriu eu câte un text pe săptămână ca să ajung la zi. În toată această detaşare, în care mă simţeam din ce în ce mai stăpână pe situaţie, am auzit o pocnitură şi am simţit cum se zgâlţâie scaunul sub mine dar nu am dat atenţie. Chiar m-am dus să îmi iau o bere fără alcool din frigider, să meargă mai bine scrierea.

Scriam şi ştergeam, mă uitam la poze ca sa imi aduc mai bine aminte anumite momente şi iar scriam şi iar corectam când deodată aud o pârâitură mult mai puternică decât prima şi simt cum mă duc spre stânga. Biroul cu laptopul păreau că rămân pe locul lor, deci sigur cutremur nu era. În mâna stângă aveam paharul cu bere pe care m-am străduit să îl ţin la verticală pe perioada căderii în timp ce cu dreapta încercam să mă prind de birou. Doar cu două degete am reuşit să mă prind şi astfel să amortizez puţin aselenizarea. Trebuia filmată cu încetinitorul faza, a fost ca în desenele animate regizate de Walt Disney.

La sfârşit scena arăta în halul următor: eram culcată pe parchet pe partea stângă cu tot cu scaun, cu antebraţul stâng perpendicular pe sol şi paharul încă în aer cu jumătate din conţinut încă în el. Capul reuşisem din fericire şi pe el să îl ţin în aer nu doar paharul, aşa că daunele au fost minore. Mâna dreaptă se bălăngănea în aer încercând să regăsească biroul pe care îl pierduse la momentul contactului cu solul. Lustra la care mă uitam admirativ în timp ce zăceam la orizontală nu se mişca confirmându-mi faptul că nu avusese loc o mişcare a plăcilor tectonice în regiunea Vrancea care să se resimtă în capitală. Nu ştiam ce m-a lovit. Noroc cu mânerul rupt al scaunului care mă împingea sub coaste şi m-a mobilizat să mă ridic că altfel aş mai fi contemplat puţin gravitatea prezentului din acea poziţie.

Readusă la poziţie verticală nu am putut decât să constat că fusesem martor şi participant activ la ultimele momente ale credinciosului meu scaun ce fusese folosit intens timp de 10 ani şi nu dăduse nici un semn de slăbiciune până în ultima lui zi de servire. 

12 martie. Panică, panică. Deşi nu vreau, recunosc că m-a cuprins panica. La 08:21 dimineaţa eram deja în Auchan trăgând de coş până la raionul cu cosmetice şi produse de igienă personală. Toată noaptea mă perpelisem: ce mă fac eu fără apă de gură şi pastă de dinţi? Am luat ultimele 3 sticle de Listerine verde de pe raft iar faptul că erau ultimele mi-a accentuat şi mai mult panica. “Când vin data viitoare să mai îmi iau, sper să găsesc” mi-am zis în gând. Dacă la Listerine ştiam ce fac, că am nevoie deoarece consum o cantitate mare într-o perioadă scurtă de timp, cred că odată ajunsă în zona de săpunuri mi-am pierdut discernământul. Acasă am constatat că îmi achiziţionasem 5 bucăţi săpun solid. 5. Măcar erau diferite, să nu mă plictisesc. 

13 martie. Work from home şi o plimbare de primăvară. E ciudat să munceşti de acasă. E bine şi rău în acelaşi timp. Îmi place că nu mai trebuie să mă trezesc la 6 dimineaţa, şi că nu mai pierd timpul pe drum două ore dus întors. Îmi place că am lumină naturală, că am geam pe care pot să îl deschid ca să aerisesc camera şi că pot să las televizorul pe Rock tv. Îmi lipsesc colegii. Câteodată. Mai ales în cazul conflictelor când tot mai bine e să discuţi faţă în faţă decât la telefon. Suntem firi războinice la departamentul trade marketing.

Pe lângă work from home e ciudat şi să fiu acasă ziua în timpul săptămânii. Aud sunete cu care nu sunt obişnuita, care mă scot din ritm: oamenii care ridică gunoiul, femeia de serviciu care dă cu mopul pe hol şi loveşte uşa, vecinul care îşi scoate câinele (obez probabil pentru că respiră greu, îl aud prin uşă), copiii care se dau cu bicicletele şi ţipă din tot bojocii din te miri ce etc. Vecinii dacă nu gătesc tocăniţe şi nu prăjesc ceapă la 10 dimineaţa se ceartă. Sau se ceartă în timp ce prăjesc ceapă, naiba ştie. Alţii fumează în baie şi tot fumul ajunge la mine prin gura de aerisire. Au dispărut în schimb cei care fumau iarbă, or fi plecat la ţară. Aş putea continua dar mi-e teamă că ar fi prea lung jurnalul şi nu o să mai citiţi în continuare. Bine că nu am avut parte și de muzică de bormașină.

În afară de revelaţii am avut parte de o zi de vineri 13 cu soare, primăvară, 10 kilometri parcurşi la pas şi multe poze cu pisici şi copaci înfloriţi, ultimele momente de libertate de mişcare înainte de ordonanţele ce au îngrădit-o mai întâi cu recomandare şi apoi doar cu declaraţie pe proprie răspundere. 

14 martie. Amintirile mă chinuiesc. Cu 4 ani în urmă eram pentru prima dată în Bologna și în Italia. Mi-a plăcut foarte mult orașul și mă gândeam că poate mă voi întoarce acolo, nu curând dar era într-un plan cu desfășurare până la pensie și după. Într-un viitor mult mai apropiat, cum ar fi 1 mai 2020, planul era să merg împreună cu Bodo într-o minivacanța la Roma și eram foarte de entuziasmată. Abia așteptam să văd Colosseumul, Vaticanul, Fontana di Trevi, toate locurile încărcate de istorie pe care capitala Italiei le punea generoasă la dispoziție. Știu sigur că am mai spus în alte postări că visul meu în copilărie era să devin arheolog.

Biletele de avion fuseseră cumpărate în decembrie 2019 la promoția Tarom, cazarea fusese căutată cu minuțiozitate câteva zile și antamată pe booking (din fericire cu anulare gratuită) din ianuarie 2020 iar în ziua de 16 februarie achizitionasem cu plata în avans biletele de intrare la Vatican, Catedrala Sf. Petru și Colosseum. Pe 16 februarie în Italia erau 3 cazuri de coronavirus, nici o grijă nu plutea în bula mea de excursionistă fericită că poate să beneficieze de un week-end prelungit grație unei zile libere primite de la stat. 

Între timp, după cum istoria consemnează, situația s-a agravat până la închiderea completă a Italiei. Evident excursia s-a anulat. Eu o anulasem în gând cu mult înaintea lui Bodo care încă mai zicea să așteptăm să vedem ce se mai întâmplă până în aprilie, că mai avem timp. Pe 14 martie eram la faza de pregătire a recuperării investiției, sunasem la Tarom să văd dacă primesc banii înapoi și studiasem condițiile de pe site-ul de unde luasem biletele de intrare la obiective. În momentul publicării acestei scrieri pot spune că mai am de recuperat doar biletele de intrare la Vatican și Capela Sixtină, 70 de euro pentru ambele persoane. Ceea ce e mult mai bine decât speram.

15 martie. Participanții la Masterchef sunt mici copii. La mine în complex vecinii fac mâncare la greu. Miroase atât de bine încât ți se face foame chiar dacă tocmai ai mâncat. Aseară au făcut grătar pe balcon, acum cred că pregătesc o tocăniță. O fi bine în izolare?

16 martie. Mi-au murit lăudătorii. Aseară mi-am spălat părul și apoi l-am îngrijit cu toate balsamurile și măștile din dotare așa cum îmi este obiceiul. Îmi stă atât de bine în dimineață asta, păcat că nu mă vede nimeni :). #wfh. 

Între timp s-a dat ordonanță de închidere a tot ce se poate, de mâine întră în vigoare. Constat cu amărăciune că s-au închis saloanele cosmetice printre altele. Țara arde și baba se piaptănă… sau nu se mai piaptănă. Ce mă fac ce mă fac? Că de tuns singură nu mă voi tunde iar de vopsit nici atât, nici măcar la rădăcini. Și nici nu pot păcăli pe nimeni să facă asta că dacă nu îmi place rezultatul și îl voi mânca? 

Până la redeschiderea saloanelor cosmetice iată ce coadă era la Lidl. 

17 martie. Sláinte la toate lumea. Am sărbătorit St. Patrick’s Day de acasă cu cel mai mic butoi de bere din lume (doză de Guinness) și cu un Slainte virtual. Gândind că în aceste momente de izolare e necesar să îmi păstrez umorul că altfel o iau razna am încercat să ciocnesc cu mine în oglindă până s-a încălzit Guinness-ul în pahar de la prea multe cadre trase. Nu mă lasă wordpress să încarc filmulețul în această postare dar puteți da click pe acest link de pe facebook, l-am publicat acolo.

Ciprian Muntele a postat un filmuleț pe facebook cu textul “Noi ne plângem de urșii gunoieri de la Brașov dar în Spania, de unde e filmarea, lucrurile sunt mai nasoale.” N-am mai râs de multă vreme atât de bine. Era să mai rup un scaun. Pentru momentul în care filmulețul nu o să mai existe pe internet îl descriu: e vorba de un omuleț îmbrăcat într-un costum de dinozaur T-Rex ce duce gunoiul în pas alergător.

18 martie. Colete aveeeem, colete aveeem. Azi a venit curierul. De mai multe ori. Primul a fost cu bunătăți pentru podoabă mea capilară. După panica cu presupusa criză de apă de gură cosmeticele pentru par erau următoarele pe lista mea cu produse de strictă necesitate. Nu l-am lăsat să urce că să fac mișcare și să mai iau o gură de aer. Am stat și la povești cu domnul. Mi-a zis că până pe vineri crede că o să mai fie aglomerat că după: De unde bani doamnă? Se termină banii la oameni. Al doilea colet a fost cel cu miere, 6 borcănele cu bunătăți aurii și dulci, numai bune să îmi îndulcească cafeaua în fiecare dimineață. De obicei cumpăr miere de la Auchan dar la antepenultima incursiune în magazin ultimul borcan de pe raft îmi fusese luat din față de o pensionară sprintenă. De atunci Auchan nu și-a refăcut stocul de miere, rafturile erau mereu goale, așa că am ajuns la comandă online. După testare pot spune că mierea comandată e mai bună decât cea din hypermarket.

19 martie. Revelație. Tot online-ul e plin de filmulețe cu italieni ce cânta la balcoane. Ia să îi filmez pe vecinii mei când fac mici pe balcon. Rup internetul pe genunchi.

20 martie. Necesitate. Cred că mă apuc de yoga. Am înțeles că e 2 în 1, bună și pentru psihic și pentru fizic.

21 martie. Nelămurire. Ce caută oare mașina de poliție în complex? De câteva zile o tot văd, cam în jurul prânzului de fiecare dată, se oprește în față scării dă un semnal sonor scurt și apoi pleacă? Salută pe cineva? M-am lămurit întrând pe pagina de facebook a comunității complexului: avem în bloc un izolat pe care îl verifică autoritățile zilnic, să nu părăsească incinta.

22 martie. Provocările de pe facebook. Observ că se poartă provocările cu poze din timpuri demult sau mai puțin demult trecute. Vă las să admirați în poza de mai jos o compoziție ce conține o fetiță cu fundițe și cu un ochi vânat ținând în mâna Abecedarul cu ocazia serbării de la sfârșitul clasei întâi. Ce recită din păcate nu îmi aduc aminte. Iar dacă sunteți curioși să aflați cum m-am căpătat cu ochiul vânat iată povestea pe scurt: se făcea că eram la Soveja, alergam după o găină (cred) și nu am văzut un buștean care se punea în calea evoluției mele. Am plonjat spectaculos peste obstacol cu ochiul într-un bolovan. Bolovanul nu a supraviețuit. 

24 martie. Ziua cu o altă ordonanță ce a provocat alte cozi imense la Auchan și Lidl pe care am ieșit să le admir în timp ce dădeam o tură de complex. Pe seară ne-a vizitat complexul mașina poliției cu tot cu girofare aprinse și boxe date la maxim din care ieșea îndemnul “Cetățeni, stați în casă.”  

25 martie. Hotărâre. După ce trece nenorocitu ăsta de covidiu eu ajung la Roma orice ar fi. Chit că merg pe jos ca badea Cârțan. Am pus fix Fontana di Trevi ca destinație, să fiu precisă. Google maps estimează că aș face 278 de ore pe jos în care sunt incluse și orele cu feribotul. Bine că nu a pus înot în loc de feribot, că se prelungea pe o perioadă nedeterminată excursia, cum ne place nouă să zicem în contextul situației actuale.

27 martie. Banc de sezon: După ce Chuck Norris a fost expus la Covid-19 virusul a intrat 14 zile în carantină.

28 martie. Zoom. Prima întâlnire online cu gașca, altfel de saturday night fever.

29 martie. Cred că în curând învăț să fac ciorbă că m-am săturat de uscături. Până una alta am realizat o mâncare de fasole sănătoasă. “Sănătoasă” e epitetul atunci când nu pot să spun că am facut un fel de mancare bun de te lingi pe degete.  

30 martie. Calatorii virtuale. Deoarece aveam fasole din belșug în această dimineață am călătorit virtual în Marea Britanie prin indermediu unui mic dejun englezesc. Încă de la prima vizită la Londra m-am îndrăgostit iremediabil de acest fel de mâncare pe care l-am descris cum am putut eu mai bine într-o postare “Boabe de fasole mari şi aurii, ciuperci, două bucăţi de cârnat, felii subţiri de şuncă perpelită uşor cât să se încovoaie în farfurie, o roşie, toate asortate cu un ou ochi cu gălbenuşul puţin moale ce abia aşteaptă să fie spart de feliile de pâine prăjită. English Breakfast. Ceva mai bun nu există pentru un haplea matinal. I looove England, that’s for sure. Cel puţin la micul dejun.”

31 martie. Totul va fi bine. Vecinul de vizavi aşa crede. Eu nu ştiu ce să zic.