Mi-am obişnuit cititorii cu postări lungi în care detaliez de-a fir a păr, cu sare şi piper, ce mi s-a întâmplat. Totuşi mai există şi ieşiri în care nu se întâmplă nimic notabil. În aceste cazuri ce ar fi de făcut? Să scriu, să nu scriu? De obicei prefer să nu vadă lumina internetului acele momente pentru că ochi de fotograf nu am, cuvinte prea puţine… ar fi alte poze în rândul milioanelor de poze realizate de amatori.
Tocmai ce m-am întors din Fundata. Am petrecut un week-end exact cum descriam mai sus, nimic notabil. M-am plimbat pe uliţele satului la pas cu toamna sub razele aurii ale soarelui de noiembrie. Pe drumuri de ţară străjuite câteodată de arbori înalţi aproape părăsiţi de frunze într-un joc de lumini şi umbre m-am bucurat de linişte. Plămânii mi-au fost recunoscători pentru aerul reavăn ce i-a umplut, picioarele pentru kilometrii parcurşi iar ochii şi sufletul pentru cele văzute. Voi lăsa pozele de amator să vorbească în locul meu, doar le voi aduce comentarii acolo unde îmi aduc aminte.
La pas cu toamna prin Fundata
Încă de la plecare pe un picior de gard am văzut vopsit un omuleţ roşu – călător cu rucsacul în spate. Citisem despre nişte trasee ecoturistice ce se intenţionează a se contura în zonă dar nu ştiam că deja se lucrează la ele. E de bun augur iniţiativa, o aştept finalizată împreună cu harta şi pliantele de prezentare. Mai fusesem în Fundata, m-am mai plimbat pe drumurile şerpuite de acolo dar parcă omuleţul acela dă alt sens, alt scop, unei plimbări. Te face să vrei mai mult, să vezi unde duce. Plus că şi figurina e mult mai drăguţă decât o bandă, să zicem.
Traseu ecoturistic. Informaţii la doamna 🙂
Un punct roşu şters a însoţit pentru o perioadă omuleţii. Din cercetările şi deducţiile logice pe care am încercat să le fac tind să cred că e vorba de un traseu vechi, retras din circulaţie, a cărui finalitate e în Munţii Bucegi, Poiana Guţanu. Sunt doar speculaţii deşi am studiat câteva cărţi şi am spicuit o monografie două.
Când am ajuns aproape de crucea ce semnaliza că ne apropiem de o mănăstire eram într-o stare meditativă prea puţin cunoscută mie pornind de la celebra afirmaţie “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” a lui Lucian Blaga în poezia “Sufletul Satului”. Noroc că am ieşit repede din transă. Băi, dar acum serios. O fi frumos dar eu n-aş putea să trăiesc aici. Poate doar aşa, dacă ar fi să scriu o carte. Ceea ce nu e cazul.
Veşnicia s-a născut la sat… cu tot cu parabolică. Şi semeaţa creastă a Pietrei Craiului pe fundal.
“Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”
Până la acel moment drumul urca domol şi aţâţa imaginaţia, tot domol. Abia aşteptam să ajung în vârful dealului să văd dincolo. Dar ce a fost să fie nu a fost pe placul meu – Complexul Cheile Grădiştei, integrare în peisaj fix ca nuca-n perete.
pe partea cealaltă… Bucegii
Vând porci. Nu vreau nimic, doar mă laud 🙂
Omuleţul roşu s-a reunit pentru o perioadă cu prietenul său albastru, un alt traseu ecoturistic
În vârful gardului un cocoş semeţ se arată
Drumul urcă şi coboară până la înălţimea maximă de 1360m făcând din Fundata comuna aflată la cea mai mare altitudine din România.
La pas cu toamna prin Fundata
Lumină. Umbre. Toamnă. Uliţă.
Ard copacii
Pastorală
şi omuleţul verde
Natură vie. Pisică cu Bucegii pe fundal.
Nori pufoşi ţineau de cald Bucegilor
Pozele se opresc brusc din cauza deciziei de a părăsi şoseaua în favoarea unei scurtături, un drumeag marcat cu semn de traseu mountain bike. Uliţa strâmtă cobora printre curţi îngrădite cu câte unu doi câini isterici înăuntru. Unul dintre ei, care părea şi cel mai isteric şi cu ochi roşii doritori de sânge, mi-a dat fiori de la început. Noroc că era după gard, deşi la ce avânt avea mare teamă îmi era că poate să îl sară. Îi zic lu’ Bodo:
- Mai ştii bancul acela, când se termină gardul?
- Da da, chiar la el mă gândeam.
(Un beţiv zăcea într-un şanţ, beat mort. Un altul trece pe lângă el ţinându-se de gard şi râde. Cel din groapă zice: Râzi tu, râzi dar mai încolo se termină gardul.)
Nu o să vă vină să credeţi (fix ca în tabloide) dar gardul s-a terminat. Cu o mare gaură sub el săpată de jigodia afurisită, un câine ce îşi lua mult prea în serios postul. Prin care gaură a şi ieşit spumegând. Nu ştiam pe unde să ne apărăm mai întâi. Se învârtea în jurul nostru ţopăind când pe stânga când pe dreapta, sărind garduri sau trecând pe dedesubt. Înaintam încet sperând că îndepărtându-ne de domiciliul dânsului o să scăpăm. Speranţa moare ultima se zice iar a noastră era cât pe ce să dea ortul popii. Am decis să ne întoarcem. Bodo s-a prefăcut că ia o piatră şi câinele s-a prefăcut şi el că pleacă. Pentru a se întoarce mai iute şi mai fioros pe altă parte.
Eu am luat-o cu rapiditate înapoi, mult mai rapid decât restul sperând că nu voi fi bănuită de laşitate. Văzusem pe o parte a drumului aruncate scânduri dintr-un gard şi mă duceam direct spre ele. Am înşfăcat una cu o viteză care ar fi făcut-o invidioasă pe Xena, prinţesa războinică, şi am început să o rotesc în aer. Bodo era cu spatele la mine încercând să sperie iar câinele cu nişte pietre, că îi mai ieşise schema. Numai că javra mă văzuse deja mestecând aerul cu parul şi fugea cu scântei încântându-l pe Bodo de reuşita sa (imaginară). Fix ca în zicala aia “În spatele unui bărbat de succes e o femeie puternică”.
Cu toate schemele de Xena câinele s-a speriat şi de mine de nu a mai putut. S-a întors pe altă parte. Dar eu eram alta, mă schimbasem. Nu mai îmi era frică. Mă enervasem. Ajunsesem la stadiul în care eram ori eu ori el. Ecaterina Teodoroiu, varianta pastorală. Norocul lui cu fetele, care îmi ziceau să îl las că îl întărât mai rău. I-a trecut glontele pe lângă ureche, altceva nu mai am de zis.
La sfârşitul unei zile pline, un marcaj la fel de sfârşit
După un mic dejun copios a doua zi ne-am plimbat pe un alt drumeag, dar nu mult pentru că s-a dovedit a fi fix acela cu câinele isteric. Incredibil cât am fi scurtat dacă nu întâlneam turbata maimuţă. Cel mai deştept cedează primul şi am vrut să ne păstrăm impresia că suntem mai deştepţi decât câinele. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
Ce bine m-am simtit cand am recunoscut peisajul in unele poze! Dar inca am sentimentul ca acolo e un labirint si trebuie sa ma intorc sa-l dezleg cu harta in mana 🙂
daaa, harta o astept si eu 🙂
Mmmm… zici că n-ai ochi de fotograf?
Fotografiile tale m-au dus exact acolo unde trebuie: în magia din Culoarul Rucăr-Bran – care e de vis în orice anotimp îi calci pragul!
P.S. Am şi eu o întâmplare cu un câine „pus pe fapte mari”, dar în Şirnea, iarna. Noi am făcut atunci rapid cale întoarsă…. şi el tot lătra. Aaa, stai!, şi astă iarnă ne-au lătrat câinii în Şirnea, când voiam să mergem la Monumentul Eroilor, din vârful dealului. Eu una mă panichez repede la „vocea” lor.
Multumesc pentru aprecieri dar totusi sa stii ca la frumusete mai mult aport are toamna decat ochiul meu de fotograf 🙂