La revedere Lefkada draga! Atunci cand foamea dezumanizeaza! Travelling in style cu duba, intoarcerea.

N-a fost uşoară ultima seară petrecută în Lefkada. În aer pluteau tristeţea şi melancolia. Noroc că nu trebuia să ne trezim devreme ca la dus că sigur unora le-ar fi trecut gânduri de emigrat la greci. Drumul de întoarcere fusese plănuit în două zile, cu înnoptat pe drum. Mai trebuia să găsim cazare, ceea ce nu a fost chiar uşor dar s-a realizat prin bunăvoinţa a doi voluntari. Aportul meu a fost considerabil, după ce le-am depistat posibila participare i-am cicălit până au început într-adevăr căutarea.

Traseul urmat a fost Sivota – Capitala insulei, oraşul cu acelaşi nume, Lefkada (pe care nu am reuşit să îl vizităm) – vizita ruinelor Castelului Agia Mavra (sau Santa Maura) – Ioannina – Salonic – Nea Apollonia (cazare) – Kavala – Komotini – Makaza – Momchilgrad – Dimitrovgrad – masă la restaurantul de tirişti – Veliko Tarnovo – Bucureşti

Travelling in style cu duba. O ultimă întoarcere din jdemii de mişcări

După Sivota unde s-a derulat o ultimă achiziţie de magneţei a urmat pauză mai lungă de culturalizare la Castelul Agia Mavra. Castelul  a fost construit în secolul XIV şi a avut un rol important în protecţia oraşului şi a locuitorilor săi tocmai prin amplasarea strategică pe singura cale de acces terestră. Bineînţeles că dacă abordarea atacatorilor ar fi fost navală se schimbau datele poveştii. Din păcate ghid nu am avut să ne mai explice câte ceva aşa că ne-am plimbat printre ruine şi am făcut câteva poze. Din vârful dealului ne-am luat la revedere de la frumoasa Lefkada şi duşi am fost. Aveam cale lungă de parcurs.

Podul de intrare pe insulă se ridică pentru a face loc de trecere vaselor

Ca şi la dus opririle scurte, de tufiş, au fost dese deoarece sincronizarea nu s-a întâmplat a fi niciodată punctul nostru forte. Şi chiar au fost de tufiş în unele cazuri. În plus, foamea şi indecizia în alegerea unui loc de mâncat a intensificat tensiunea din maşină până la extrem. Cât pe ce să se aplice karata în incintă. Foamea dezumanizează, asta-i clar.

Nervii erau întinşi precum corzile unei chitare bine acordate. Uitându-mă înapoi e evident că a fost cea mai înţeleaptă decizie împărţirea drumului de întoarcere pe două zile cu pauză de somn. Dacă îl lăsam dintr-una sigur ieşea cu sânge. Probabil 8 zile e maximum pe care îl putem petrece împreună. Iar când mă gândesc că din aceste 8 zile aproape 40 de ore le-am petrecut închişi în câţiva metri pătraţi de dubă deja văd câteva aure prin pozele noastre de excursionişti. Nu la toţi, să fim corecţi.

Aproape de apus am ajuns în Salonic pe care voiam să îl vizităm neapărat înainte de a merge la cazare. Din păcate nu ne-a ieşit din prima vizită deoarece locurile de parcare erau şi rare şi greu de găsit. Iar duba noastră nu avea nici în cele mai frumoase vise ale ei volumul unui MINI Cooper de exemplu. Cea mai tare încercare “şoferistică” a fost intrarea în parcarea subterană, unde dubiţa noastră având pe spate nişte becuri proeminente ca ochii la melc mai să se înţepenească în barele ce atârnau din tavan.

încet, încet, înceeeet că nu atinge

“Umbrellas” – sculptura de pe malul marii realizată de Georgios Zoggolopoulos. Are o înâlţime de 13 metri. Se vedea frumos.

Mi-a plăcut mult Salonicul cu al său apus pe faleza – bulevardul Nikis. Din greşeală am nimerit momentul perfect pentru o plimbare. Turnul Alb, simbolul oraşului, l-am văzut doar din mers deoarece eram la limită cu timpul. Am înţeles că adăposteşte în interior un muzeu foarte dotat în exponate iar din vârful lui te poţi bucura de o privelişte faină, de ansamblu. În zilele bune se vede şi Olimpul, muntele zeilor.

Turnul Alb, construit în secolul al 15-lea, are o înălţime de 33,90 metri

Alexander The Great

Încotro?

Salonic (Thessaloniki), situat de-a lungul golfului Thermaic, este al doilea oraş ca mărime din Grecia şi capitala regiunii Macedonia.

Ne facem prieteni peste tot. De data aceasta un câine ce aştepta cuminte la semafor.

După cum spuneam mai sus, foamea dezumanizează. Venise rândul meu. În loc să îmi însoţesc colegii, care reveniseră la uman după ce se ghiftuiseră la penultima oprire şi aveau chef de plimbare, am preferat să revin şi eu la forma umană care m-a consacrat cu un gyros delicios şi plin de calorii.

La revedere Salonic s-a spus mult prea repede dar nu aveam încotro. Mai aveam încă 60km până la cazarea (hotel Voutsas) din Nea Apollonia, localitate care s-a dovedit a fi mai în câmp de cât credeam. Accesul se face pe un drum neluminat în mare parte ce te poartă printr-o sălbăticie cu miros de baltă. Ajunşi la locul faptei cred că ar fi fost fain dacă ne făcea cineva poze din afară, eram de arătat nepoţilor.

Dubiţa rula cu viteză mică deoarece căutam cazarea. Din ea multe perechi de ochi scrutau întunericul. Îi simţeam din ce în ce mai beliţi pe măsură ce avansăm spre inima satului şi admiram tinerii pensionari ce se veseleau pe la cârciumi sau le părăseau rezemându-se în bastoane. Animaţie era şi la discoteca din sat dar şi acolo părea că se închide, închidere pe care nu ne-o doream sub nici o formă. După toată alergătura de peste zi, dezumanizarea şi gyros-urile savurate cert era că somnul nu ar fi intrat decât dacă înainte serveam ceva lichid cu mult hamei. Abia aşteptam să găsim hotelul, mi se părea că nu se mai termină căutarea. Minunea s-a întâmplat în jur de orele 22.30 destul de târziu pentru gazdele noastre care s-au dovedit la fel de tinere ca pensionarii de la cârciumă.

La hotel cel mai dramatic era faptul că Grigore nu reuşea să se înţeleagă cu gazdele decât prin semne doamnele necunoscând decât limba maternă, greacă. Persoana cu care se înţelesese până la acel moment era plecată din localitate şi ne lăsase pe mâinile celor două bunicuţe. Din fericire internetul şi google translate ne-au salvat de la un somn confortabil în dubiţă. Cât am aşteptat să ne găsească camerele, cheile etc n-am stat pe uscat. Ospitaliere gazdele ne-au lăsat în salon cu două platouri pline cu fursecuri şi un six-pack de bere. Trai frate.

Înainte de culcare am băgat o plimbare, unii dintre noi şi ultima mâncare a zilei, prin staţiunea de pe malul lacului. Staţiune ce mi-a adus aminte de Băile Herculane sau Olăneşti. Nu i-ar fi stricat puţin suflu tineresc.

Eram atât de obosită, abia aşteptam somnul de voie ca pensionarii şi cu pensionarii. Camerele erau îngrozitor de reci – ziceai că locuieşti în peşteră. Bătrânii suferă oricum de frig, nu ştiu cum se descurcau săracii de ei, că mie tare greu mi-a fost. Am dârdâit şi prin somn deşi îmbrăcasem aproape jumătate din bagaj, mai mult decât purtasem tot concediul la un loc. Iar gresia de pe jos mă ducea cu gândul la spital.

Dimineaţa a început îngrozitor de devreme, cam pe la 7, ţinând cont de orele de trezire adoptate în zilele precedente. Cu toate acestea când am făcut ochi şi am ieşit afară din peşteră crezând că sunt printre primii nu mică mi-a fost mirarea văzând curtea şi etajele hotelului suprapopulate. Ceilalţi locatari, care se treziseră odată cu găinile deoarece se şi culcaseră odată cu ele, îşi încălzeau oasele vechi la soare. Şi mulţi mai erau. Săracii de ei se uitau la noi cu aceeaşi mirare pe care şi noi le-o adresam. Nu cred că e cazul să vă povestesc că toţi ochii au fost pe noi cât timp ne-am învârtit pe acolo, eram o pată de culoare în decorul hotelului Voutsas.

Andrei a fost oprit la ieşire de unul dintre ei şi întrebat de unde suntem. “România” a răspuns zâmbind. Aaaa, România. Da da, România. Şi murmurul s-a dus din cameră în cameră, de la etaj la etaj. România, România, România… Oprirea peste noapte la geriatrici nu putea decât să ne aducă zâmbetul pe buze. Prezenţa noastră scădea media de vârstă drastic, înainte fiind cam pe la 70 de ani. Să fi intenţionat şi nu găseam cazare atât de memorabilă pentru ultima noapte de concediu.

În ritm alert a urmat îmbrăcarea şi la drum. Nu tu cafea, nu tu mâncare. Aerul rece al dimineţii intra precum cuţitul în brânză în oasele deja răcite după noaptea petrecută în peşteră. Roua dimineţii curgea lin pe geamurile dubiţei. Ochii ne erau pe jumătate închişi şi capetele se bălăngăneau alene funcţie de starea carosabilului. Atmosfera era liniştită dar parcă totuşi prevestea ceva. Şi nu era de bine. Cafeaaa! Vrem cafeaaa! Foamea se vânduse în acea dimineaţă pe câteva boabe de cafea.

Iar dacă foamea o mai poţi păcăli dorinţa de cafea nu prea. Când protestele începeau a se înteţi şi era evident că dacă nu se dădea curs cererilor urma ceva revoluţie duba s-a oprit în trombă la prima cârciumă din prima localitate întâlnită. A fost cea mai bună cafea. Servită pe marginea drumului cu fundul pe o bordură şi admirând roţile imense ale unui tractor. Cea mai bună cafea servită într-un sat grecesc uitat de lume. Îmi pare tare rău că nu îmi aduc aminte numele localităţii.

Dimineţi cu vedere la tractor

Cafeaua dintr-un sat grecesc uitat de lume

Prietenul din benzinărie

Vama Grecia – Bulgaria

Restul zilei s-a derulat între aceleaşi zbateri omeneşti cu finalizare în dezumanizare. Ultima masă a fost servită la un restaurant de tirişti, ca să vă daţi seama gravitatea situaţiei. Până la urmă şi dragostea trece prin stomac. Bucureştiul l-am atins cu puţin înainte de miezul nopţii. Ne-am luat la revedere unii de la alţii cu aceleaşi priviri hămesite. Unii s-au dus spre casă alţii spre primul restaurant ştiut. A fost un concediu frumos. Şi plin de pauze, aşa cum stă bine unui concediu pe cinste.