Leaota, Cioara si Vanatoarea de mistreti. Pac, pac!

Oooh, Leaota! Tu Leaota! Minunată culme! Când voi ajunge pe tine oare? A treia încercare o fi cu noroc? Că asta povestită mai jos a dat cu virgulă, a tras dreapta spre Vârful Cioara. Doamne ajută să nu ajung într-o adaptare la Loto 6 din 49, gen DOAR a sasea-i norocoasă. Măcar sunt perseverentă. Sau joc la noroc.

Dis de dimineaţa pe lângă Dâmboviţa. Munţomanului îi stă bine matinal, dar doar când pleacă spre înălţimi!

Rătăcim prin Dragoslavele pe străduţe înguste dar nu mult. Forestierul urcă lento în serpentine ruginite de atâta toamnă. Auriul roşiatic contrastează cu albul pietros al drumului. Desfătare pentru ochi. Mare pictor toamna, mare pictor. Nu-i voi rata următoarea expoziţie. Din loc în loc copacii îşi uneau cupolele. Mă simţeam ca-ntr-un tunel în care din când în când picură cu frunze şi miroase a reavăn şi a bine.  Cu licăriri aurii şi vesele în ochii încântaţi ajungem în Şaua Prislop. Acolo, mare ramificaţie de trasee mare.

• Vârful Vârtoapele – Piatra Dragoslavelor, Fundul Neagului, Cabana Frasin – pe punct albastru
• Cheile Gimbavului (La Fierărie) – tot pe punct albastru
• Schitul Muntele Mogoş, Casa dintre Ape, Canton Andolia – cruce galbenă; de la canton dacă ţii drumul pe Plaiul Andoliei poţi ajunge tocmai pe Curmătura Fiarelor, eheheee. Vise.
• Plaiul Scoruşului – Muntele Albescu – Lacul Domniţei – Culmea Leaota pe bandă galbenă

Şaua Prislop

Calea noastră este cea a benzii galbene ce urmăreşte pentru început curba de nivel, tivind frumos Plaiul Scoruşului. Un sunet sec îmi deranjează reveria. Sună a puşcoci. Hmmm, trăiască counter strike-ul. Fire în the hole, fire în the hole. Totuşi în afară de pocnitura rătăcită nu se aude / vede nimic. Halucinaţii n-am avut ştiu sigur, mormăi în sinea mea.

Mi se confirmă deplina sănătate mintală imediat cum dăm colţul. Un nene posesor de puşca de vânătoare sprijină o camionetă. Cică e vânătoare de mistreţi, au permis, au de toate. Ne roagă să pauzăm vreo 20 de minute să nu speriem prada. Nu de gura lui ci de frica unui glonte rătăcit stăm pe loc. Ca să nu ne plictisim face pe entertainer-ul. Ne arată muniţia, armele, ne spune ceva poveşti vânătoreşti. Nu-l ascult, mă irită vocea dânsului nu ştiu de ce. Şi nici de faţa lui nu-mi place prea mult, nu inspiră încredere.

Minutele trec greu. Intrasem târziu în traseu şi pauza neprogramată nu poate decât să ne dea planurile peste cap. Ne ajunge timpul oare? Imaginaţia zburdă nestingherită. Mă vedeam alergând spre Leaota alergată de o hoardă de mistreţi în spume la rândul ei alergată de o hoardă de vânători furioşi cu tot cu câini, gloanţe trecându-mi pe la ureche. Nu trageţi în ăla albastru, vă rog eu. E cuminte, nu grohăie. Şi nici mistreţ nu e, pare a fi biped.

Se dă liber la plecare. Perspectiva nu încânta. Drumul meu cel unduitor prieten cu curba de nivel decide să o ia la stânga, direcţia în sus. Şi dăi şi urcă ca la pash’opt. Ca să ne încurajăm din când în când pe pietre mai apar picături de sânge şi la un moment dat unde era ceva noroi şi urmele mistreţului împuşcat. Săracul. Îmi e milă de el. Dar îmi e şi frică. Dacă iese acum rănit şi furios de după un boschet? Transpir din abundenţă şi nu mai ştiu de ce. Urcuşul pieptiş, căldura soarelui ce-şi face loc printre nori sau frica?

Plaiul Scoruşului

Urme mistreţ

Toamna şi Piatra Dragoslavelor (Vîrtoapele)

Din păcate pentru grohăitorul sângerând viaţa s-a sfârşit într-o alică. La sfârşitul poienii, în pădure, dăm de gaşca de vânători. Sunt în jur de 15 dacă nu şi mai mulţi. Ne întâmpină cu glume nu de cel mai bun  gust, cel putin aşa le-a văzut fricoasa de mine. Umbla vorba că se plimbă ursul dezlegat prin pădure, tocmai ce l-au alungat câinii (se auzeau nişte lătraturi pe fundal). Să avem grijă, mai ales domnişoarele. Mah, şi aşa sunt prost dispusă.  Simt că mi se umflă jugulara. “Hai, mai spune trei cuvinte, atât te rog.” Spectacolul oferit mi se pare grotesc. O grămadă de bărbaţi cu mult sânge-n cozoroc (poate şi de la armele din dotare) mănâncă cu multă poftă. La câţiva metri de masă copioasă zace mistreţul proaspăt ucis. Mă distanţez, doamne feri să scap vreo remarcă. Nu de alta dar puşca e la ei.

Sub lumina ultimelor evenimente tura continuă. Mai cu o aluzie la un mistreţ, mai cu nişte paşi auziţi prin tufişuri, mai cu urletele vânătorilor ce alergau victimele. Urcăm cu spor. Pasajele la orizontală (rare ce-i drept) alternează cu urcătoarele. Desimea coniferelor lasă rar vederii minunăţiile din jur. Reuşesc totuşi să mă încânt cu o belvedere spre Iezerache. Oricâtă strângere de corason îmi dă mersul prin păduri dese de răşinoase ingrată aş fi să nu recunosc cât de mult mă bucur de miros. Inhalez de fiecare dată ca şi cum ar fi ultima gură de aer la care aş avea dreptul, aşa mult îmi place. Bojocii mei, nişte nesătui.

Iezer Păpuşa, partea dinspre Dâmboviţa (Vârful Păpuşa si Găinaţul Mare)

După aproximativ o oră pădurea îşi dă obştescul sfârşit într-o poiană largă, deluroasă, ce îmi aduce vag aminte de Windows Desktop. Diferenţa este că nenea Bill Gates nu agreează desktoapele cu stâne şi parcă are cerul mai azuriu. În poiană cum intrăm pe stânga dăm de amprenta unui lac, Lacul Verde, acum secat. Harta pe care o aveam indica Lacul Domniţei ca şi cum ar fi pe linia traseului dar de fapt pentru acesta trebuie să te abaţi, de la stână se urcă deluşorul din dreapta. Cum nu mă informasem bine am ratat la mustaţă.

Din când în când aruncăm ocheade în spate. Perspective cum numa’n vis visezi prindem spre Bucegi şi Piatra Craiului. Se dezvăluie încet, puţin masochist pentru un nerăbdător.  Spinarea golaşă a muntelui Albescu ne poartă pe lângă o stână tip hotel, construcţie aproape de finalizare. Nu departe de ea găsim şi o stână tip stână “Stâna de sub Cioara” (1660 m) cu mulţi ani în statul de plată spre deosebire de prima dar şi cu mirosurile aferente. Acestea mi-au rămas în nas încă vreo două culmi urcate dar n-a fost bai.

Lacul Verde

Masivul Piatra Craiului, versantul dinspre Culoarul Rucăr-Bran

Creasta Cocoşului

Urmează o mică porţiune de pădure, un urcuş înviorător la nivelul vocabularului prin jnepeniş şi şaua decisivă. Acolo,  la 1793 metri, hotărâm soarta traseului nostru. Părăsim banda galbenă şi vom saluta Leaota de pe Vârful Cioara (1856m). Ne pare rău dar orele sunt târzii şi nu ne permit. Ca să mă simt şi mai prost la orizont vis-à-vis de Culmea Leaotei se întinde maiestuos iubitul Iezer-Papusa. Partea dinspre Dâmboviţa (Vârful Păpuşa) îmi face cu ochiul. Şi acolo am o restanţă – Găinaţul Mare. Bine măcar că am ajuns pe Cioara.

Culmea şi vârful Leaota

Piatra Craiului

Incotro? Leaota sau Cioara?

Cioara să fie! Adjudecat!

Piatra Craiului pe fundal. În prim plan Muntele Albescu

Bolovanul zâmbitor. Crucea roşie ne poartă spre Vf. Cioara iar de acolo continuă coborârea pe Muntele Iuda până în Dragoslavele

Frânturi din lumea celor care nu cuvântă

Central piramida Leaota (2133m). Stânga Muntele Râiosul, mijloc Muntele Vâja, dreapta Răteiul (2018m)

Vârful Cioara (1856m) si multi puricei bipezi

Piatra Dragoslavelor (M. Prislopului) pe fundal de Iezer – Păpuşa

Unghiuri. Fotograful si personajele altui fotograf

Îmi aduce aminte de The Crow. Tot o pasăre neagră e…

Bucegii. Scara, Omu, Bucura, Obârşia, Coştila

Soarele tomnatic ne mângâie cu căldură atunci când nu bate vântul. Perspectivele îndeamnă la reverie. Piatra Dragoslavelor şi Iezer Păpuşa, Culmea Leaotei, Bucegii, Piatra Craiului. Trag cadre după cadre, încerc să identific vârfuri, culmi, şei şi văi dar cel mai mult mă bucur de frumuseţile pentru care am urcat atât. Mă simt unul dintre cei mai norocoşi dintre pământeni. Creierul mi s-a golit de cele lumeşti, plămânii s-au ozonat, sufletul şi ochii s-au desfătat, lângă mine am oameni cu care aş mai merge de multe ori de-acum încolo pe munte şi nu numai. Ce-aş putea să-mi doresc mai mult?

Returul a avut loc pe acelaşi traseu. Calm, cald, auriu, prietenos. Vă las cu cateva instantanee şi cu credinţa că nu contează destinaţia, ci călătoria în sine! Leaota, hear I come. Again and again!

Mămăruţe!

Inima toamnei

Stâna de sub Cioara (1660 m)

A game of shadow! Umbre senine, citat din Teo

Draperie aurie

Toamnă în lumina amurgului

Plaiul Scoruşului şi Muntele Prislopului

Mai jos câteva cuvinte despre Leaota, pe care le-am luat din cartea “Leaota şi Valea Dâmboviţei”, autor I. Ştefănescu (1967)

“Aria geografică a Masivului Leaota este delimitată la vest de apa Dâmboviţei, care îl separă de Iezer-Păpuşa; la nord se întinde culoarul Rucăr-Bran, cu drumul naţional şi Măgurile Branului, care îl separă de Piatra Craiului.

Limită de răsărit este marcată prin Valea Brăteiului. Ea are pe stânga culmea sud-vestică a Bucegilor, numită Culmea Strunga, începînd cu Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă, culmea prezintă un relief cu suprafeţe acoperite de păşuni alpine şi pante domoale, datorite structurii lor din şist cristalin. Brăteiul se varsă în Ialomiţa ceva mai jos. El este străjuit ele cetatea de piatră calcaroasă a Muntelui Lespezi, ale cărui culmi joase dinspre sud sînt despărţite de Ialomiţa.

Spre sud, Masivul Leaota păstrează caracteristica generală a Carpaţilor şi face trecerea spre zona subcarpatică prin culmi şi piscuri prelungi şi treptat mai joase.

Ca altitudine, zona alpina propriu-zisă este slab reprezentată în Leaota, însă vecinătatea apropiată a Bucegilor, Pietrei Craiului şi a Masivului Iezer-Păpuşa conferă peisajului grandoare şi monumentalitate, specifică marilor înălţimi.

Intens fragmentat, relieful Leaotei se prezintă ca o însumare de plaiuri alpine cu suprafeţe de nivelare aidoma unor poduri suspendate, fără forme îndrăzneţe. Spinările sale sînt largi şi rotunjite, cu povîrnişuri moderat înclinate. Ne frapează asemănarea morfologică a culmilor sale, toate acoperite cu păşuni care favorizează în sezonul cald o intensă activitate pastorală.”