si sa continuam cu continuarea. Londra partea 2

E roz Luminoaso. Zburăm cu un avion roz. De când visam asta. Strâng din ochi şi păşesc cu dreptul în mijlocul de locomoţie. Găsim locuri in spate, trei doar pentru noi două. Mă aşez pe cel de lângă geam pe principiul că e mai bine noaptea, că oricum nu se vede nimic. Momentul decolării îmi place ca de fiecare dată. Dă fluturi în stomac. Fluturii de obicei sunt frumoşi.

Partea în care se caută culoarul de zbor nu e preferata mea plus că se pare că existau ceva probleme cu presurizarea. Păcăneau urechile mai rău că petardele în noapte dintre ani. Ne stabilizăm într-un final şi încep să mă gândesc la sensul vieţii, curiozitatea referitoare la ce îmi rezervă vitorul devine maximă, chestii din astea zilnice. Aşteptăm să se dea drumul la servit bunătăţi în avion mai ceva ca pe jizăz. Foamea, setea, pofta … erau la cote maxime. Mai ales setea. Luminoasa îşi propusese să nu mă lase pe uscat şi să îmi ia ceva hamei la doză doar doar îmi va trece frica. Stewarzii cu bunătăţile se apropiau încet, mult prea încet. Iar la momentul comenzii ca prin minune au început turbulenţele:

• Cred că vreau ceva mai tare, fură primele mele cuvinte. Clar au programat-o pe asta cu turbulenţa ca să le fac vânzare.
• Luminoaso se clatină rău autocarul ăsta. Mai iau puţin Jager să zic că e de la mine. Şi uite aşa cu fiecare zdruncinătură resimţită Jagermeister-ului i-au crescut vânzările aeriene.

Mă simt din ce în ce mai bine. Vreau să scriu dar caietul cu notiţe e departe, undeva în fundul rucsacului care la rândul lui e în compartimentul de bagaje. Luminiţa din viaţa mea doarme cu sentimentul datoriei împlinite pe faţă. Înainte de asta îmi aprinsese lumina de citit a cărei rază mă făcea să mă simt ca la teatru în luminile rampei, actor în rolul principal. Mă separam metafizic de restul participanţilor la zbor. Caut ceva hârtie pe care să îmi împărtăşesc impresiile şi în disperare de cauză o găsesc sub forma pungii pe care o foloseşti în caz că te păleşte răul. Metafizic nu? Nu-i problemă atâta timp cât există suportul material. Gândurile mi se înşiră ca mărgelele pe aţă. În plus nu mai îmi e urât să mă uit pe geam.

 „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” –  îndemnul lăsat de Ion Heliade Rădulescu

Când te taie inspiraţia scrii pe orice, chiar şi pe pungă

Suntem deasupra unui oraş foarte mare dar totuşi nu mă simt mică. Senzaţia e după cum ziceam mai sus de din ce în ce mai bine. Metropola seamănă cu un glob auriu, plin de viaţă. Şoselele care o străbat par a fi vene aurii ce pulsează. Uitându-mă în urmă una din ele era sigur Champ Elysee-ul şi podoaba pe deasupra căreia zburam era Parisul. Îmi promit solemn să îl vizitez cât de curând în speranţa că acest curând se va lega neapărat de o zi de 8 iulie şi de Père Lachaise.

Aterizăm. Câţiva vecini sună compatrioţii. Cât e scorul la pauză? România îşi juca şansele cu Grecia. Sunt moartă de somn că obosită e puţin spus. Simt că mă scurg printre dalele aeroportului din Luton. O urmez pe Luminoasa ca un câine credincios. Mai mult decât atât oricum nu pot face. Pierdem timp preţios dumirindu-ne de unde şi ce autobuz trebuie să luăm până în Londra. Eu bineînţeles că nu mă informasem o boabă asupra mijloacelor de transport. Eram mai aeriană faţă de cum fusesem cu o oră înainte.

Green Line cu numărul 757 ne este salvarea. 15 lire dus întors şi valabil 3 luni, ultima zi fiind 14 februarie 2014. Romantic nu? Doar că sentimentele mele la acel moment numai romantice nu erau. Colega prea mult menţionată mai sus îmi promite că mă lasă pe mine să dorm în autobus. La prima curbă deja era majoretă în galeria lui Moş Ene. Aţipesc şi eu cu intermitenţe. Nu de alta dar suntem într-o ţară străină, la aproape 50 kilometri de destinaţie şi trebuie să coborâm la o staţie numită Marble Arch. În Londra. Cât de precise putem să fim?

Din când în când fruntea mi se izbeşte de geam. Tiii ce chestie. Au şi ăştia găuri în asfalt. Londra e din ce în ce mai aproape. O simt. Autobuzul străbate străduţe înguste străjuite stânga dreapta de case cochete cu câteva etaje. Îmi place. M-aş muta aici şi mâine.

Marble Arch. O trezesc pe Luminoasa din mers. Hai. Coborâm. Pupături de bună vedere în staţie. Tot din goana calului ni se înmânează grijuliu câte un Oyster Card de căciulă şi ascensionăm într-un autobuz roşu şi pe două nivele aşa cum sunt marea majoritate pe acolo. Nu că n-ar fi unul din simboalele londoneze.

Fetele sporovăiesc în bucătărie. Le aud prin vis. În sfârşit îmi permit să fiu relaxată. Adorm cu gândul departe, nejustificat de tare departe. Încerc să îmi explic de ce dar… poate nu înţeleg tot ce nu s-a spus. Şi oricum nu prea mai contează, mâine voi vedea una din cele şapte minuni ale lumii, Stonehenge.