Madrid (Primul zbor cu avionul) – part 2

Incurajată de vorbele Cristinei mă trezesc în dimineaţa zilei de 10 iunie 2010, iau geanta şi alerg spre primul zbor cu avionul. Nici nu ziceai că în câteva ore voi experimenta fiorii zborului aşa bine dormisem. Eram mai fresh decât un fresh de portocale. Am conştientizat că plec spre Madrid abia în momentul părăsirii domiciliului. Stăteam ca omu liniştită în hol, aşezată pe scaun şi mă încălţam la adidaşi. Sună telefonul. O voce cristalină îmi spune:

“Zuzu, să îmi iei şi mie două pachete de Pall Mall Slim unu portocaliu şi unu o altă culoare (nedefinită).” Îmi zic. Stai aşa că nu-i aşa. Eu în câteva ore deliverez ţigări în Spania? M-a trecut fiorul prin stomac, am înghiţit în sec, l-am tras pe Boris de coadă şi am ieşit pe uşă. Hasta la vista Boris. I’ll be back, stai liniştit.

Îmi dădusem de cu seară întâlnire cu Ina la metrou la Universitate. Normal că am ratat ieşirea de la Metrou, o luasem pe drumu spre Que Pasa. Oare de ce mă simt precum câinele lu’ Pavlov? Răbdătoare din fire şi bună cunoscătoare ale eternului feminin varianta “zuzix” Ina a aşteptat la ieşirea de la metrou (cea bună). Atentă la detalii deja cumpărase cartele de reatebeu din ăla de începe cu 7, expres cred. 

În aeroport începusem cu adevărat să fiu stresată, nu mai credeam în internet, check-in online. Stai să vezi că nu mă lasa ăştia să intru. Ino eu mă duc.  Dar mai stai că mai e timp. Nu, nu eu mă duc că dacă e ceva să fiu sigură că e bine. Mă simţeam singură şi a nimănui. Făceam cu mâna Inei uitându-mă la geanta care trecea prin radarul ăla şi mă întrebam în sinea mea ce caut eu acolo şi cu câtă cremă am voie la mine. A urmat o chestie unde verificau acte. Vag îmi aduc aminte că am zâmbit unui domn chelios şi ziceam da da. Apoi am trecut printr-un coridor plin cu chestii lucitoare şi mirositoare (mi-am dat seama mai târziu că era duty-free).

Pe tot parcursul trecerii mele spre poarta de îmbarcare am mers în spatele unui grup de soldaţi americani îmbrăcaţi în uniforme cu model camuflaj. Mă uitam la ei şi mă gândeam la femeile care apreciază bărbaţii în uniformă. Nu ştiu dacă le apreciam sau nu. Uniformele adică.

Am ajuns la poarta de îmbarcare cu aproximativ o oră înainte. Timp suficient în a sta la poveşti cu prietenul care îmi dă ultimele instrucţiuni privind zborul, cum să mă comport prin aeroport etc. La un moment dat îi zic stai că a venit un nene, cică trebuie să ne îmbarcăm. Îmbulzeală, căldură când ieşim afară, un autobuz ce merge spre pistă, un avion alb cu portocaliu şi zic: chiar e frumos portocaliul ăsta! Iar se rupe filmu.

La secvenţa următoare sunt deja în avion şi aleg scaunul de la geam (oare ce a fost în capu meu?), al doilea rând de scaune. Am zis să nu fiu chiar în faţa stewarzilor. Se aşează lângă mine o doamnă mai în vârstă şi fiul ei. Salut şi încep să scriu sms-uri. Relatez cum stau eu la coada avionului, la geam. Mi s-a părut mie ceva ciudat la aranjamentul scaunelor. Cel mai ciudat este că la decolare totuşi mergeam cu faţa nu cu spatele. Culmea, şi pilotul ieşea din cabina din faţa mea. Eram în faţa avionului nu în spate. Mă întreb unde mă uitam când m-am urcat.

Am auzit eu relatări care de care mai pitoreşti vis-a-vis de mersul cu avionul. Mulţi spuneau că jalea e la decolare când de la viteza de deplasare mare intri în scaun. Călită fiind de la o călătorie efectuată cu o săptămână înainte (maşina în care mă aflam aproape atingea supersonica pe un drum european navigând printre alţi participanţi la trafic. Nu contează de unde veneau, faţă, spate, lateral … şi din cer puteau să pice) decolarea a fost cumva o “felie de tort”. A, ia uite ce frumos nu mai sunt pe pământ. Aoleo, nu mai sunt pe pământ. Primul zbor cu avionul chiar se întâmpla.

Doamna din dreapta (nume de cod “colega”) era şi dânsa la primul zbor cu avionul mititica. Nu ştiam pe cine să compătimesc prima. Hai totuşi pe mine că sunt mai tinerică. Ia uite câta-i viaţa am înainte. Vedeam cum se înclină avionul pe-o aripă în timp ce se aşeză comod pe culoarul de zbor. Hait să-nnebunesc că iar mi s-a aşezat un gol în stomac la momentu scrierii. Colega făcea a a aaaaaaa, eu mă uitam la ea şi apoi mă uitam la pământ cum se apropia de noi şi … mi-am scos Rebusul. Ce-o fi o fi, asta e. Am avut şi zile mai rele.

Prin panica ei colega nu mă încuraja deloc, dar mai grav era altceva. În spatele nostru călătorea “liniştită” o familie clasică: mama, tata şi doi minunaţi copii. Care în minunăţia lor loveau sacadat cu picioarele în scaunele noastre. Nu mai ştiam de la ce se trage zbuciumul. O fi turbulenţe sau o fi de la îngeraşii ăia mici din spate. Pe lângă că se agitau mai rău decât mixerul mai şi glăsuiau cristalin: maaaamiii maaaamiii mi-e frică. Doamnă făceţi-i să tacă vă rog eu frumos că mă băga-n boale şi n-am distonocalmu la mine…

Îndrăznesc să mă uit pe geam să văd şi eu ceva. Dedesubt era marea. Superb. Anesteziată de atâta frumuseţe închid ochii şi hotărăsc că nu mă mai uit cel puţin o oră jumătate în nici o direcţie. Poate poate o apărea şi pamantul. Vorbele Cristinei m-au însoţit mereu:

  • cristina (6/9/2010 1:08:01 AM): picând de la 10000 de metri
  • cristina (6/9/2010 1:08:08 AM): în mijlocul Mediteranei
  • cristina (6/9/2010 1:08:15 AM): ce şanse ai ?

Vocea pilotului îmi zguduie universul deja traumatizat. Am uitat să precizez că şi pilotul şi stewarzii erau spanioli. Întâi ne vorbeau în limba lor şi apoi în engleză. Nu înţelegeam prea bine în orice ar fi vorbit. Dar cu speranţă în corason înţeleg (prost) că în 15 minute ajungem la Madrid. Răsuflu uşurată. Degeaba. Era vorba de 45 de minute.

Intrasem într-un fel de transă în care dacă mi se zicea că mai am de zburat 2 zile şi apoi văd zidul chinezesc de pe lună spuneam că nu-i problemă, să mergem. Da’ întâi vreau la budă. În acest timp colega din dreapta intrase şi ea într-un altfel de transă, care mai mult aducea a filmele cu Emanuelle în care nu vezi mare lucru dar simţi dorinţa… a a aaaaaa.. (mă trezesc…) Doamnă ce se întâmplă???? Ce se aude????? A a aaaaaaaaa… aterizaaaam… asta e trapa… Iar se taie filmu.

Eu trăgând de geantă şi uitându-mă la nişte străini care aşteptau, zgomotul unui aparat foto, faţa zâmbitoare a Luminiţei şi una din primele declaraţii (coerente printre injurii) pe tărâm spaniol: “Mă întorc cu microbuzul”

Întru ilustrarea stării de spirit:

Dupa primul zbor cu avionul

2 thoughts on “Madrid (Primul zbor cu avionul) – part 2

Leave a Reply

Your email address will not be published.