Magura Codlei, Everestul Persanilor. Bonus – Cetatea Neagra.

Viaţa privită doar în alb şi negru mi se pare tăioasă, fără speranţe şi fără viitor. Ca o partidă de şah la care intuieşti mişcarea adversarului şi e evident că partidă se va termina cu un mat pentru o parte sau şi mai trist cu o remiză. Totul depinde de mutări.

Au fost momente în care alb negrul cuiva m-a rănit deoarece nu i-am înţeles incapacitatea de a vedea gri-ul când el există acolo între cele două non-culori, infinite nuanţe pe care le percepem funcţie de disponibilitatea sau dorinţa noastră. C-aşa-i în tenis. Şi aşa e şi-n viaţă. Dar ce să fac dacă mie nu mi-a plăcut niciodată jocul de şah deşi îi ştiu mutările şi regulile de bază. Introducerea nu are mare legătură cu cuprinsul dar pot zice că a fost cu efecte cromatice tura. Nuanţele mele de gri pot fi oricând puse în evidenţă de alte culori atent alese funcţie de circumstanţe şi inspiraţia fotografului.

E dis de dimineaţă şi nu prea. Omleta are aromă de cafea. Din neatenţie am scăpat aproape un sfert de cană peste ea. Cerul e în multe nuanţe de gri şi din când în când mai sfârnâie câte o lacrimă. Nu mă impresionează situaţia lacrimogeno-noroasă sub care mă aflu. Măgura cea ispititoare mă aşteaptă şi nimic nu mă opreşte să o cuceresc. Prea am văzut ţuguiul acesta de peste tot. Ţugui =  Măgură = Formă de relief, aproape conică, ce se ridică deasupra reliefului înconjurător.

Din Piatra Craiului în poziţia şpagat printre lacrimi şi suspine pricinuite de stânci ce se dau inaccesibile mai rău ca o domnişoară la prima întâlnire, din Iezer Păpuşa ferice că am pus bocancul iar pe spinarea muntelui meu de suflet, din Bucegi de pe treptele Malaieştiului şi nu numai (dar acolo m-a încercat cea mai mare melancolie aşa că menţionez locaţia să fiu sigură că nu uit), din Leaota în timp ce mă uitam cu jind la marea piramidă (NA – vf. Leaota) sigură fiind că nu o voi atinge nici la acea tură, din Postăvarul în timp ce lunecam pe doage de lemn iuhei (să îmi vină cele mai grozave idei), din Piatra Mare în timp ce mă ţineam de indicatorul de pe vârf bătută de adieri napraznice fiind, din toate colţurile impunătoarea Măgură mă urmărea.

Dat fiind cele relatate cu patos mai sus duminică mă situam “fix aproximativ pe lângă” centrul oraşului Codlea pozând de zor Biserica Evanghelică. Cu o mică pauză la magazinul cu semn de Loto Prono pentru îmbunătăţirea rezervelor de calorii avântul continuă.

Traseu: Codlea (565m) – bifurcaţie trasee – Cetatea Neagră (ruine) – bifurcaţie trasee – Vf. Măgura Codlei (1292m) – Codlea (565m)

Începem în cel mai patriotic mod posibil cu trei culori cunosc pe lume roşu, galben şi albastru, format triunghiular în acest caz. Triada se separă rapid după câteva sute de metri galbenul îndreptându-se spre dreapta către Pădurea Codlei şi Complexul turistic Codlea. Celelalte două culori primare leagă prieteşug o bună parte din drum. Pentru început, de încălzire, se hotărăsc să ne poarte paşii în urcare lină pe un drum mocirlos până sus în deal unde servim o pauză de privelişte. Codlea, Braşovul, Postăvarul cu ceva siluetă înceţoşată de Ciucas în spate şi un baban Bucegi în dreapta, toate stau cuminţi sub ameninţarea ploii ce parcă ar veni parcă ar mai sta.

Biserica evanghelică fortificată din Codlea

Trei culori cunosc pe lume

Postăvarul

Odată cu intrarea în pădurea de foioase urcuşul devine mai pronunţat, prilej de repaus şi aduceri aminte. Mai ştii că ţi-am arătat poza aia monocromă cu frunzele? Ai văzut ce bine a ieşit aia cu biserica de mai devreme da? Ia să mai încercăm. Şi dai şi încearcă toate setările din aparat până când am constatat că tura noastră dăduse de fapt în mai mult odihnă şi tratament decât urcare şi sudoare aşa că luăm dealul în piept. Entuziasmul luării în altitudine ne-a ţinut până la primul gol “alpin” când a urmat aproape juma’ de oră de aclimatizare în diverse monocromii.

Ipostază aburitoare

Arădeanca

Iarna e ca toamna

Cărămiziu

Verzuliu

Policromie

Verzuliu iar

Full color

Cărămiziu

Portocaliu

Conştienţi că timpul nu are multă răbdare şi în cazul nostru, nu doar în romanul lui Preda, o luăm din loc. Drumul “potecă” ne poartă lin, pe curbă de nivel, până sub Măgură. Acolo marcajele se despart, triunghiul albastru îndrumă paşii spre Cetatea Neagră iar cel roşu spre marele guguloi al Perşanilor. Pentru început preferăm culorile reci şi luăm calea ruinelor. Din păcate bifurcaţia nu este marcată de un indicator turistic şi e posibil dacă eşti mai visător să o iei pe alt drum dar … te prinzi până la urmă. Sau poate citeşti jurnalul acesta plin de detalii, unele pe lângă subiect dar savuroase de altfel, şi pleci informat la drum. Măgura Codlei devine deja neimportantă atunci când afli că viaţa e mai faină în monocromii şi nuanţe de gri.

Revenind la ruinele noastre, ajungem la locul faptei după ce străbatem un drum forestier lin, traversăm o poiană de unde se văd fain Bucegii şi încă 15 – 20 minute prin pădure. Pentru noi s-au costumat, aveau o cuşmă groasă şi noroasă. Atenţie la neatenţie. Ajunşi în poiana mai devreme menţionată urcăm ţinând dreapta, oarecum pe lângă lizieră, şi apoi se belesc bine ochii în căutare de marcaj.

Coştila ascunsă sub un nor. Din poiana cu pricina.

Drumul triunghiului albastru este verde…

sau alta nuanţă funcţie de subiect şi viziunea artistului

Aproape de cetate apare din senin un marcaj nemenţionat pe hartă – punct roşu. Proaspăt făcut. Ce să fie, ce să fie? Punctul înseamnă după cunoştinţele mele traseu stil circuit aşa că dacă s-ar respecta convenţia ar fi un rotocol între vârful Măgura Codlei şi Cetatea Neagră. Ne îmboldeşte puţin curiozitatea, mai că ne-am întoarce pe acolo. Deocamdată we are enjoying the view. Suntem într-o porţiune mai cheală ce ne revelează ochilor Piatră Mică a Craiului, Păpuşa Iezerului, Munţii Ţaga şi zona cu poieni, drumuri şi case împrăştiate aparţinând satului Holbav.

Zboară puiule, zboară!

Prinţesa ruinelor (subtilitate pe faţă, în nuante de oranj)

The sky is over

Străjerii cetăţii, oameni de vază… cu sange albastru

Piatra Craiului

Păpuşa Iezerului

Ruinele Cetăţii Negre

“Pe latura sudică a Măgurii Codlei (la altitudinea de 913 m), în vecinătatea Drumului Saşilor azi părăsit, a fost zidită de cavalerii teutoni Cetatea Neagră (sec. XIII). (Lungimea de 100 m şi lăţimea de 12-55 m). Arsă în 1335 deoarece devenise centru de rezistenţa împotriva regalităţii, din cetate au rămas doar ruine.” (extras din Mihai Albota, Simona Fesci – Munţii Persani – Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980)

Proeminenţa Măgurii Codlei, al cărei versant calcaros, luminat de soare la prânz, a fost denumit de localnici ,,Piatra de la Amiază”.

Repede, repede. Să prindem soarele

Întoarcerea ne-o dorim plină de adrenalină aşa că încercăm traseul necunoscut marcat cu punctul roşu. Ne confirmă bănuielile, duce spre vârful Măgura Codlei dar pe creastă. Îţi vine să râzi când auzi de creastă pe măgură? Mie mi-a venit până la prima “săritoare”. Simţeam, deşi era doar în imaginaţia mea, că îmi alunecă vibramul pe calcar şi am decis că siguranţa primează. Descinderea prin târâre pe partea dorsală a fost inevitabilă. Şi ce pantaloni noi aveam…

Pe punctul roşu tot la vale. Deocamdată

Zidul plângerii

Copacul roşcat şi bolnav

Poza preferată. Fain a curs vopseaua pe copac

de-a v-aţi ascunsa

Calcar

Măgura Codlei de la belvedere. Multe poze s-au mai făcut acolo.

Piatra Mică a Craiului

Visând la Iezerache

I’m blue (da ba dee da ba die)

Înapoi in poiană. Mai multă vizibilitate, cerul s-a mai luminat

Bucegii. Răspunde la a lor chemare

Codlea printre crăci

Loc de popas înainte de atacul final

În lumina evenimentelor târâtoare punctul roşu s-a lăsat pentru altă incursiune, după ce am trecut de un minunat loc de belvedere şi de multe poze. Revenim la triunghiul albastru, mai prietenos şi la intersecţia cea atât de bine semnalizată pe care dacă eram singură o ratam cu brio. Începe o urcare în forţă. Mai tăiem poteca când se poate. Sepentinele sunt dese şi parcă nu am urmări îndeaproape fiecare ac de păr. În aproximativ 45 minute ajungem în poiana presărată cu stânci, sus în vârful dealului, Everestul Perşanilor, Magura Codlei.

Vreme de stat şi admirat. Nu e senin ca să nu zic că bate vântul rău, e nor şi parcă ar sta să plouă. Totuşi ochii şi sufletul mi se desfată cu frumuseţi şi se împacă cu ideea că fotografiile bune ies pe vreme rea. Uitându-mă la ele zic că n-a fost suficient de rea dar merge.

Piramida Leaotei domină pe fundal

Păpuşa Iezerului timidă se ascunde sub un nor şi ea

Fagaraşul nu se vede

Bucegii

De la atâta “modeling” mi se lipiseră degetele de tablă încât am crezut că le mai dezlipesc cu ranga.

Dar cine are unghii roşii? Arădeanca are.

“Ne aflăm pe cunoscuta şi impunătoarea Magura Codlei (1 292 m), cel mai înalt vârf al Perşanilor. Pe vreme senină, de aici, putem admira fermecătoarea privelişte ce ni se înfăţişează. Fără a avea vizibilitate în toate direcţiile, către nord şi vest privirile fiindu-ne oprite de coroanele copacilor aflaţi pe creastă, putem observa în toată splendoarea lor, într-un semitur de orizont Ciucaşul, Ţara Bârsei, Postăvarul şi Piatră Mare, Bucegii cu vârfurile Coştila şi Omu, silueta plină de semeţie a Pietrei Craiului, Munţii Ţaga şi extremităţile estice ale Munţilor Făgăraş.”(extras din Mihai Albota, Simona Fesci – Munţii Persani – Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980)

Am mai fi stat la poze şi poveşti pe vârf dar după cum ziceam, timpul nu prea mai avea răbdare cu arta noastră fotografică. Seara se lăsa cu repeziciune. Astrul zilei îşi căuta culcuş după Bucegi dar din când în când, lăsat de nori îşi arunca câte o rază spre Ţara Bârsei. Coborârea e plină de planuri, din care nu lipsesc Leaota, Lotrului cu Prejba şi partea brăneană a Bucegilor. Numa’ să dea primăvară şi o dăm serios la deal, nu că până acum n-am fi făcut asta. Din când în când îmi aduc aminte cum picioarele scurte sunt o investiţie pe termen lung dar nu atunci când trebuie să sari copacii din potecă.

 Citat din Eugen: “Pe vremuri, pentru deplasări rapide se folosea mătura.” 

Mătura fiind în service… am încercat pana am reuşit.

Ţara Bârsei

Apusul Bucegilor

În Codlea am ajuns la crepuscul. Câteva instantanee luate din fugă calului la nişte “ziduri” şi pe armăsari că se filmează. Acasă după câteva zile ce să vezi sau mai degrabă cum să simţi crudul adevăr. Şoc şi groază. Zidurile făceau parte din aceeaşi Biserică Evanghelică fotografiată de dimineaţă. Odată cu roua am văzut faţada sud-estică şi am trecut pe lângă partea sudică în drumul spre fericire iar seara la întoarcere am admirat monumentul din partea nordică.

Tura mult visată s-a sfârşit normal cu o baie fierbinte. Vă aşteptaţi să zic cu o bere rece? Şi eu la fel dar ce să faci când te citeşte mama. În aşternuturi mă răsfăţ cu vise monocrome şi zâmbăreţe, până dimineaţă. La serviciu mi-aş fi dorit în schimb să văd precum Karpov sau Kasparov, în alb şi negru şi cu mai multe mutări înainte. Noroc că după 5 zile muntele îmi schimbă dorinţa. Chiar, unde va fi următoarea tură?

“Biserica evanghelică fortificată din Codlea, clădită iniţial în stil romanic (sec. XIII) şi reconstruită ulterior în stil gotic (sec. XVI), este unică biserică din Ţara Bârsei fără turn. Fortificaţia care o înconjură, considerată cea mai mare din regiune, a început la 1342 şi a continuat până în sec. XV. Cetatea are două rânduri de ziduri cu cămări pentru adăpostirea alimentelor şi asediaţilor şi turnuri pătrate întreţinute odinioară de bresle (Turnul Ţesătorilor era cel mai mare). Unele case ţărăneşti, de pe stradă Nouă şi strada Măgurii din Codlea, au fost incluse ca monumente arhitectonice datorită stilului lor reprezentativ pentru o anumită epocă şi regiune.” (extras din Mihai Albota, Simona Fesci – Munţii Persani – Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980)