Satul Masca din Munţii Teno este de fapt un cătun cu câteva case din piatră pierdute pe coastele muntelui Teno, cu mai puţin de 100 de locuitori, ce gravitează parcă în jurul unui pinten stâncos. Este unul dintre cele mai frumoase cătune de pe insule, dacă nu cel mai frumos. Frumuseţea îi este dată de panoramele oferite, de măreţia care te înconjoară.
Te simţi minuscul în imensitatea muntelui cu vedere la imensitatea oceanului. Şi dacă nu te simţi astfel atunci nu eşti decât un infatuat. Starea de micime o capeţi gradual, pe măsură ce te apropii de Masca. De o parte a şoselei ai un perete stâncos, de cealaltă se vede oceanul în depărtare. Iar între ocean şi masina în care te afli este un mare hău de care te despart parapeţii şi priceperea şoferului. Şoseaua este îngustă, încap cu greu două maşini normale. Când vine câte un autocar s-a terminat jucăria. Noroc că din când în când sunt refugii pe margine în care unul dintre cei doi participanţi la trafic se poate retrage pentru a-l lăsa pe celălalt să treacă.
Pe lângă refugii din când în când pe şosea sunt amenajate şi puncte de belvedere (miradores) care mereu sunt pline de maşini şi turişti care pozează tot ce prind. Am făcut şi noi parte din această sectă, la două miradoare sigur am oprit dacă nu la trei. Peisajele mi-au tăiat respiraţia la propriu, răul şi frica de înălţime nu m-au lăsat să mă apropii prea mult de margine.
Acolo jos se află Masca
O altă amintire de neuitat legată de pitorescul drum spre Masca sunt serpentinele în ac de păr, multe la număr. La urcare, când ajungeai aproape de cot, vedeai că şoseaua se termină brusc şi botul maşinii se îndreaptă spre cer precum avionul la decolare. Asta a fost partea care m-a înfiorat cel mai tare.
Ajunşi la destinaţie ne-am învârtit de câteva ori ca blondă-n giratoriu deoarece nu am găsit din prima loc de parcare. Cu puţină perseverenţă şi noroc ne-a ieşit la a treia încercare.
Satul Masca din Munţii Teno este de fapt un cătun cu câteva case din piatră pierdute pe coastele muntelui Teno, cu mai puţin de 100 de locuitori, ce gravitează parcă în jurul unui pinten stâncos.
Cătunul are trei străzi mari şi late, toate în pantă accentuată, străjuite de căsuţe cu curţi pline de flori, boscheţi şi alte ierburi frumos mirositoare. Ne-am oprit la un restaurant cochet aşezat mai departe de forfota turistică şi probabil unul din puţinele deschise din cele care erau marcate pe google maps: Restaurante El Guanche – comida casera.
De pe meniu am citit povestea restaurantului, cel mai vechi din Masca, deschis pentru prima dată în anul 1972. De atunci a clădirea a schimbat câţiva proprietari, a trecut printr-un incediu care a ras-o din temelii, a fost refăcută şi mărită. În acest moment este o afacere de familie. Restaurantul are locuri la interior, două terase, o curticică cu multe jucării, un hamac şi nu în ultimul rând o toaletă cu vedere la natură.
Toaletă cu vedere la natură
Tortilla El Guanche. “Cu mai mult de 40 de ani în urmă Mască a devenit faimoasă în afacerile turistice nu doar datorită peisajelor incredibile ci şi acestui vechi restaurant şi a sa unică Tortilla. Când mirosul de făină de porumb prăjită amestecată cu ceapă, ouă și oregano pleacă din bucătăria noastră urcând pe deal, orice indicații către paradisul nostru ascuns sunt inutile. Această rețetă veche a convins toţi oaspeții noștri până în ziua de azi. Tortilla este însoțită de sos iute de chilli numit Mojo.”
Am comandat şi noi câte o tortilla mult lăudată, ne-a făcut publicitatea. Nu m-a dat pe spate, mai mult mi-a plăcut marketingul, povestea scrisă pe meniu care ne-a determinat să scoatem banii din buzunar.
Recapitulând concediul cu ocazia scrierii îmi confirm ceea ce am zis şi atunci când s-a terminat: momentele petrecute la El Guanche sunt cea mai tare amintire din Tenerife. Să stai la terasă la umbra palmierului cu o privelişte uluitoare în faţa ochilor în timp ce bei o limonadă şi mănânci o plăcintă deoarece te-a făcut marketingul în creierii munţilor nu trăieşti în fiecare zi. Am avut noroc şi de o zi frumoasă, cu soarele sus pe cer şi cu nori puţini, cât să animeze orizontul din poze. Nu aş mai fi plecat mai ales că ştiam ce urmează. Ne întorceam pe acelaşi drum (prăpăstii, serpentine, senzaţii de decolare), dar nu am avut încotro.
Plimbare lejeră prin Masca. Nici nu e pantă când te uiţi în faţă.
Următorul obiectiv a fost Acantilados de Los Gigantes (Faleza Uriaşilor), alt monument natural al insulei, o coastă stâncoasă abruptă care se termină brusc în valurile Atlanticului. Pentru giganţi ne-am oprit doar jumătate de oră în portul staţiunii Acantilados de Los Gigantes cât am mers până la Playa de los Guyos, o plajă mică cu nisip negru ce oferă un unghi de vedere pitoresc către stâncile spălate de ocean.
Los Gigantes
Lipită de Acantilados este staţiunea Puerto de Santiago unde se află Cueva la Vaca, una din piscinele naturale ale insulei. Şi acolo am staţionat doar cât le-am văzut, nimic mai mult.
Pe drumul parcurs până la piscina naturală m-am minunat de contrastul dintre negrul rocilor vulcanice şi albul spumei oceanului
Apa se frământă în permanenţă printre rocile vulcanice. Probabil acolo te simţi ca într-un jacuzzi dar mai pe natural aşa…
Într-un moment de bunătate cerească norii s-au dat la o parte şi am avut norocul să îl vedem pe Padre Teide chiar el, cu chelia încă acoperită de zăpadă (dreapta sus).
Staţiunile Acantilados de Los Gigantes şi Puerto de Santiago pe fundal de Los Gigantes
Ziua am încheiat-o în El Medano pe malul Atlanticului la o terasă cu specific pescăresc. El Medano este un orășel din sud în apropiere de aeroportul Reina Sofia. Numele lui înseamnă Dună şi doar ce te uiţi la plajă şi îţi dai seama de ce i se spune aşa. Este preferat de iubitorii sporturilor acvatice (surferi, windsurferi etc) graţie vânturilor puternice ce bat în zonă. Oraşul este străjuit de o fostă formaţiune vulcanică, Montana Roja (Muntele Roşu), un con vulcanic cu statut de rezervaţie naturală. Culoarea roşie se datorează procesului de oxidare.
