Motive sa te intorci in Londra. Tower Bridge, The Black Friar Pub si altele. Partea 5 si ultima.

Snatch quote

• Avi: Eighty-six carats.
• Rosebud: Where?
• Avi: London.
• Rosebud: London?
• Avi: London.
• Avi’s Colleague: London?
• Avi: Yes, London. You know: fish, chips, cup ‘o tea, bad food, worse weather, Mary fucking Poppins… LONDON.

În realitate Londra e mai mult, dar rezumatul lui Avi e bun, suculent şi concentrat. Depinde de scopul călătoriei (business or pleasure), de preocupările umane, eventual frivole, pe care le ai şi intenţionezi să ţi le manifeşti, de ce ai făcut cu o seară înainte, dacă eşti sau nu meteosensibil, de orientarea în spaţiu pe care o posezi etc.

Cu gândurile rămase încă în cotloanele lui The Hawley Arms greu m-am dezlipit de saltea. Nu prea îmi păsa că e ultima dimineaţă londoneză, am învăţat că e bine să te şi răsfeţi din când în când mai ales dacă eşti în concediu. Scriam mai demult, într-un jurnal de Madrid, că e mai mult decât evident că nu sunt un turist de profesie. În plus se vedea că nu era Alexandra cu noi să ne organize iar “entuziasmul” Luminoasei numai aripi nu dădea.

• Hai încă o cafea şi apoi ieşim, zise Luminoasa
• Stai să se termine serialul, pare interesant, zic eu. De unde până unde am prins eu drag de seriale englezeşti la prima oră a dimineţii nu ştiu.

Ne înfrângem pornirile de gospodine leneşe şi păşim cu tupeu în plină toamnă londoneză. Holland Park cu toamna lui încerca să ne încânte privirile dar aveam prea puţini ochi pentru el. Preferăm autobuzul. Ne postăm într-o staţie cu harta în mână. Şi ne benoclăm, şi ne benoclăm. Şi calculăm rute, şi încercăm să ne aducem aminte indicaţiile Alexandrei şi citim traseele autobuzelor. Şi iar calculăm şi studiem harta. Lămurite fiind decidem să o luăm pe jos. E cel mai sigur.

Am mers pe Kensington High Street şi apoi Kensington Road până după Royal Albert Hall când am intrat în Hyde Park şi am lăsat anotimpul ruginiu şi preafrumos cromatic să ne bucure privirea, că tot se străduia de dimineaţă să ni se bage în cale. Era atât de toamnă şi afară şi în sufletul nostru încât o discuţie ca între fete şi prietene vechi, mai ales, a curs firesc precum cădeau frunzele din copac. Păşeam pe covorul auriu şi foşnitor, umed pe alocuri, şi vorbeam câte-n lună şi în stele dar mai ales câte pe pământ… că erau câteva şi ne afectau existenţa la acel moment. În ultimul moment ne-am dat seama că ne-am rătăcit puţin pe alei şi era cât pe ce să ratăm defilarea băieţeilor în uniformă. Şi dăi şi aleargă în direcţia intuită ca fiind corectă ceea ce din fericire a şi fost.

Royal Albert Hall – sală de concerte deschisă oficial în anul 1871, dedicată de către regina Victoria prinţului consort Albert

Albert Memorial

Hyde Park

Schimbarea garzii la palatul Buckingham

Parada a fost impresionantă cât am văzut din ea dar n-aş putea spune că s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Poate şi din cauza veşmintelor gri şi posace pe care le purtau, uniforma de toamnă, sper să ajung şi vara când sunt la costumaţia roşie care i-a consacrat. Poate şi din cauză că e foarte multă lume, deşi noi am fost într-o zi de luni şi în extrasezon. Noroc că turiştii din faţa noastră aveau cefe fotogenice. În concluzie am bifat un obiectiv “Schimbarea gărzii la palatul Buckingham” dar încântarea n-a fost nici pe departe maximă.

Defilarea terminată ne-am îndreptat către următorul obiectiv: London Eye, care mă înfiora în nevolnicia mea. În ziua de dinainte doar ce privisem capsulele transparente şi mă luase cu ameţeală în timp ce spuneam răspicat că nu le voi călca pragul. Până la roata învârtitoare am optat pentru mersul pe jos, e sigur, face piciorul frumos şi mai amână inevitabilul. Plus că ştiam traseul, ne instruise bine Alexandra. St. James Park, “The household Cavalry Museum” cu Horse Guards Parade la fel de impresionant, Whitehall cu o ocheadă către Downing Street no 10 dar iar nu mi-a făcut bezele Tony Blair din uşă… pierderea lui ce să zic mai mult… Marele Ben, Big Ben şi Westminster Bridge, una după alta le vedeam şi recunoşteam de ziceai că m-am născut acolo şi în copilărie mă trăgeam de şireturi cu regina în recreaţia mare. Acestea fiind zise am ajuns mai repede decât speram lângă roată şi cabinele sale transparente.

 The household Cavalry Museum

Horse Guards Parade

Marele Ben

Londra are multe multe de oferit şi ştie să îşi vândă potenţialul turistic extrem de bine aşa că am avut de ales între mai multe pachete. Preferinţele şi raţiunile de cost ne-au îndemnat către o tură în London Eye + o croazieră de 40 minute pe Tamisa (London Eye River Cruise). Dacă doreai un alt pachet de două puteai asorta învârteala din London Eye cu o vizită ceruită la Madame Tussauds sau subacvatică la Sea Life London Aquarium sau plină de senzaţii la The London Dungeon. Sau puteai să le iei pe toate cinci dacă te ţinea buzunarul ceea ce nu era cazul nostru.

La temniţă şi experienţele underground am renunţat după prima întâlnire cu şobolanul prietenos de la intrare, viaţa subacvatică nu m-a pasionat prea mult ca să îmi doresc întâlnirea cu un rechin sau alt mostru marin de la Sea Life plus că nu ştiu dacă v-am menţionat că sunt o claustrofobă la început de drum. Poate poate la Madame Tussauds aş fi cedat pentru o poză cât se poate de naturală cu Brad Pitt la pătrăţelele goale dar infamul era în costum şi pereche de ceară cu vrăjitoarea aia de Angelina aşa că am zis că până la urmă… trebuie să am pentru ce să mă întorc la Londra, nu-i aşa… să fie băiatul single să nu fiu catalogată drept Andreea, dezbinătoarea de căsnicii că nu face bine la reputaţie.

Revenind la mult pomenitele cabine transparente în afară de primele minute în care am avut niscai emoţii excursia m-a impresionat mai spre deloc. Cred că plictiseala este invers proporţională cu viteza de rotaţie. Dacă roata îşi înteţea viteza din motive independente de tehnologie şi mai mult dependente de factori externi ce prevestesc o apocalipsă iminentă “Fantastic four” type (filmul acela stupid dar relaxant pentru minte) sigur amintirea ar fi fost mult mai plină de adrenalină.

Dar să îi dăm Cezarului ce e al Cezarului. London Eye, în ciuda plictiselii mele de turist ignorant şi atipic, este în continuare cea mai populară destinaţie turistică plătită din UK cu peste 3.5 milioane vizitatori anuali, cea mai înaltă rotitoare din Europa, simbol al Londrei aşa cum Turnul Eiffel este al Parisului.

 şobolănaşul de la The London Dungeon

London Eye – “Fantastic four” type

Îmi place mult la înălţime. Încă o poză reuşită marca Luminoasa…

Westminster Palace văzut din London Eye

Capsulă transparentă din London Eye

După cum spuneam, îmi place mult la înălţime. Se simte entuziasmul

Old County Hall

Croaziera pe Tamisa a fost în aceeaşi linie de entuziasm cu aventura din London Eye. Diferenţa a fost făcută de gradele în minus, în roată eram într-o capsulă închisă iar pe vapor ne băteau vântoasele lui noiembrie din toate direcţiile. În rest a fost drăguţ, am admirat podurile pe sub care treceam şi clădirile / monumentele istorice din lateral, fiecare minuţios descrise de către ghid. Să spun că nu am reţinut mai nimic? M-aş face de ruşine mai mult decât e cazul. Dar aşa şi este.

Pe de altă parte cred că e de înţeles. Ca turist într-o ditamai metropolă oricât de multe ai vrea să vezi şi să reţii e cam imposibil să îţi şi reuşească totul din prima. Aşa că vă rog să consultaţi mai jos trei ilustraţii foarte reuşite, care concluzionează întreaga croazieră pe Tamisa. Încă o precizare – nu vă lăsaţi păcăliţi de pozele frumoase de pe net, e destul de posibil să vă luaţi ţeapă şi să nimeriţi Tamisa într-o zi aşa de supărată şi nămoloasă încât să vi să pară că în viaţa ei n-a fost clară şi albastră, ca în cărţile poştale.

 

Turnul Londrei

Tower Bridge

City Hall

Cele două obiective îndeplinite şi noi hămesite am decis să ne îndestulăm stomacul. Ne-am îndreptat spre locul în care mai mâncasem, restaurantul Sherlock Holmes. Mediul şi meniul ne plăcuseră prea mult la precedenta vizită. Din păcate la a doua vizită doar mediul mi-a plăcut, mâncarea a picat greu ca o ghiulea deşi se prezenta foarte apetisant sub forma de ditamai carnatii. Am servit jumătate şi mai aveam puţin până mă rostogoleam pe scări sub formă de balon.

Homemade Steak & Mushroom in Ale Pie with mashed potatoes and seasonal vegetables (ce am servit în prima zi)

Sausage & Mashed Potato, served in a large Yorkshire pudding – moartea ficatului, în traducere liberă

Moralul era aproape de nivelul mării (laitmotivul zilei), cheful lipsea, întunericul punea stăpânire pe oraş. Din fericire Londra are resurse destule, poate să trezească oricând interesul şi să uimească şi cel mai apatic turist cu frumuseţile ei. Care pentru mine, în acea zi, au fost podurile şi înainte de ele Turnul Londrei. Nu l-am vizitat din lipsă de timp dar pot zice că pe dinafară arată trăsnet, giugiuc de monument ce iaste el. Iar podeţele, minunăţii luminate la care te uiţi minute în şir fără să te saturi. Tower Bridge e bineînţeles cel mai fasonat dintre ele, la set de promoţie cu Tower of London. Cu toate că bătea vântul în rafale puternice ne-am plimbat pe pod dus întors hipnotizate de luminile ce îl decorau şi semnalizau în acelaşi timp.

 Tower Bridge

The Black Friar Pub

Seara s-a încheiat prieteneşte la o masă veselă şi friguroasă la terasa lui The Black Friar Pub, one of the most iconic pub în Britain după cum se autointitulează. N-am reuşit să găsim locuri înăuntru dar ce am văzut în câteva minute în interior mi-a plăcut: atmosferă de pub ca la mama ei acasă, oh ce viaţă frumoasă aş putea avea acolo, oh ce clipe, oh ce ore am petrece, oh ce de istorii s-ar spune între acei pereţi, oh ce de poveşti ar asculta personajele fără viaţă cioplite în lemn sau zugrăvite artistic pe pereţi. Până la urmă motive de întors trebuie să fie cât mai multe şi acesta e unul dintre ele. Nici exteriorul nu e de neglijat, ba aş putea zice că este memorabil – o locaţie clădită cumva în jurul unui în colţ (amprenta la sol îmi pare a unui triunghi isoscel ascuţit rău), lungă şi îngustă ca un vagon de tren. Mă repet, ştiu, dar mi-a plăcut, mi-a plăcut mult The Black Friar Pub împotriva gradelor în minus de afară ce strângeau rău la reuma(n)tism.

În asentimentul minunăţiei arhitecturale ascuţite menţionată în rândurile de mai sus capitala Marii Britanii este oraşul pe care l-aş revedea iar şi iar. Chiar dacă ar trebui să mai suport un drum cu avionul în care să îmi scriu impresiile pe punga utilă doar când îţi e rău din cauză că nu găsesc caietul de notiţe. Chiar dacă e umedă şi rece şi m-ar durea genunchii din fiecare articulatie ca pe ultimul pensionar bolnav de reumatism. Chiar dacă dimineţile sunt atât de îngheţate încât fac experienţele revelioanelor la minus multe grade şi la mulţi metri altitudine some kind of felie de tort servită la ecuator. Chiar dacă multe. Motive?

• English breakfast, ceva mai bun de dimineaţă n-am mâncat în viaţa mea. Poate pentru că sunt şi unul din cei mai mari mâncăi matinali. Şi sarmale să am la micul dejun, nu mă deranjează. Poate pentru că dragostea trece prin stomac…
• Camden. Cel mai tare cartier ever. Peştele nostru comunist ce trona mândru pe mileu la un loc cu Chinese food, Mexican and whatever… rock, hippie, classic music… cărţi, lenjerie, bijuterii, artă, dantelă. Un mare harcea parcea talmeş balmeş dar fain. Şi barul preferat al lui Amy Winehouse printre altele. Iar după Camden vine Soho.
• Podurile. Faine ziua şi superbe noaptea. Cu Tower Bridge şef de tarla.
• Sherlock Holmes şi tot ce reprezintă el.
• The Black Friar Pub şi bineînţeles conceptul de pub, ispită în faţa căreia cedez mereu fără să vreau. “The wallet and the liver hate me now”
• Gardaaaaa şi băieţii în uniformă
• Oamenii. Atât de relaxaţi încât am avut impresia că nu există probleme pe lumea asta şi Londra e un fel de pământ al făgăduinţei
• Autobuzele supraetajate roşii şi cabinele telefonice, la fel de roşii – pete de culoare în cenuşiul cotidian

Mai departe va scrie-n carte. La revedere Londra. Să ne reîntâlnim cu bine şi cât mai curând. Până atunci iubesc avionul, iubesc avionul, iubesc avionul…