Muntenegru, bine te-am gasit. Road trip prin fosta Iugoslavie. Ziua 9.

A noua zi a road trip-ului de la Dubova la Calafat, cu o “mică” trecere prin ţările din fosta Iugoslavie, am petrecut-o cu fizicu-n trei ţări: Croaţia, Bosnia Herţegovina şi Muntenegru. Cu toate că Bosniei am acordat cel mai puţin timp pe acele meleaguri am avut parte de cea mai interesantă experienţă a zilei care, cumulată cu cea trăită cu câteva zile înainte, ne-a format o părere nu prea bună despre locuitorii acestei ţări – cel puţin cei care muncesc aproape de graniţă.

Parcursul zilei a fost Rozat (Dubrovnik) – Muzeul Războiului de Independenţă Croat (Muntele Srd) – Vama Bosnia Herţegovina – Trebinje – Nikšić – Žabljak – Ivan Do Camping (Parcul Naţional Durmitor). Startul s-a dat în stilul caracteristic, cu Andrei încercând să introducă toate bagajele în maşină astfel încât să mai fie loc şi de pasageri. Ca de obicei i-a ieşit, chiar am constatat că devine din ce în ce mai priceput şi mai rapid aşa că şi pe viitor tot el a fost declarat răspunzător de îndeplinirea corvoadei.

Până pe platoul muntelui Srd am ajuns strângând din “mânere” pe o şosea îngustă, plină de serpentine şi cu hău într-o parte. Regretam la un moment dat alegerea dar dacă însăşi harta lui google ne-a dus pe acolo noi să nu ne supunem? Şi în plus hăul dintr-o parte nu era chiar urât când aveai parte de albastrul Adriaticii, acoperişurile portocalii şi zidurile Dubrovnikului.

Scriam în a opta povestire:  Ce o fi fost cu tricolorul croat din vârful dealului, vopsit pe câţiva metri pătraţi de stâncă? (am aflat în ziua următoare aşa că vă voi zice  în episodul ce va veni). După mai mult de doi ani a venit şi episodul următor. Stânca situată la o înălţime de 422m deasupra izvorului râului Ombla, pe care este pictat steagul croat, se cheamă Golubov Kamen şi este graniţa între Croaţia şi Bosnia Herţegovina. 

La începutul războiului de independenţa Golubov Kamen a devenit un bastion al forţelor sârbe din care controlau toată zona Rijeka făcând imposibilă deplasarea pe singurul drum către Dubrovnik. Zona a fost recucerită în a doua jumătate a anului 1992. Steagul croat pictat acolo marchează recucerirea zonei.

Răspunsul l-am primit la vizitarea Muzeul Războiului de Independenţă Croat situat pe platoul muntelui Srd, în cadrul Fortului imperial. Muzeul prin diversele sale exponate ilustrează cu explicaţii şi informaţii scene din Dubrovnik în timpul războiului din 1991-1995. Războiul de Independență al Croației s-a desfășurat din 1991 până în 1995 între guvernul croat și forțele sârbe. Sârbii au înființat Republica Sârbă Krajina, o entitate politică (nerecunoscută) și și-au declarat secesiunea față de restul Croației.

Fortul Imperial a fost construit între anii 1806 şi 1812 pe perioada în care Dubrovnikul se afla sub administraţie franceză, fiind dedicat lui Napoleon Întâi. În timpul războiului de independenţă această fortăreaţă a devenit un simbol al rezistenţei, al apărării eroice a oraşului Dubrovnik.  

După muzeu au urmat aproximativ 20 kilometri, parcurşi în mare parte cu viteza melcului şchiop din cauză de coadă, până la intrarea în Bosnia Herţegovina ţară botezată de Irina Bihoria într-un moment de inspiraţie violentă pornind de la prescurtarea numelui ţării ce apare pe plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor.

În vamă am fost luaţi tare de oficialul aflat la ghişeu care imediat ne-a găsit o neregulă. De fapt cred că doar uitându-se la faţa noastră şi-a dat seama unde poate să ne prindă pe picior greşit. După ce ne-a studiat actele de identitate preţ de câteva secunde a solicitat actele maşinii trecând direct la Cartea Verde şi exclamând AHA. Aha am zis şi noi din maşină încercând să aflăm care e problema. N-a durat mult până am aflat ce greşisem. Poliţa pe care o aveam nu oferea acoperire în Bihoria. Preciza în josul unei pagini că dacă dorim să tranzităm una din ţările marcate cu X pe care asigurarea Carte Verde nu o acoperea trebuia să plătim o primă suplimentară. Evident că niciunul dintre noi nu avusese curiozitatea să citească poliţa de asigurare din scoarţă în scoarţă înainte.

Ca soluţie la situaţia în care ne aflam vameşul ne-a dat galant trei variante:

• Varianta 1: puteam plăti prima suplimentară
• Varianta 2: puteam face cale-ntoarsă şi ocoli zona
• Varianta 3: puteam să transformăm asigurarea în câteva pachete de cafea pe care să le dăm şefului lui şi să mergem pe burtă.

Naturaleţea cu care ne-a sugerat “prima de cafea” ne-a uimit până aproape de stadiul gura căscată, dându-ne seama că nu eram primii şi sigur nici ultimii neatenţi care urmau să le hrănească dependenţa de “cofeină”. Bihorieni spagari… În urma analizei variantelor am ajuns la următoarele concluzii:

• concluzie v1: prima suplimentară nu era mică şi noi aveam de parcurs doar 50 kilometri, oricât de minunată ar fi fost Bihoria nu merita investiţia.
• concluzie v2: să ocolim zona nu ne doream deoarece coada în cealaltă direcţie era mult mai mare decât cea la care deja aşteptasem, o ştiam deoarece trecusem pe lângă ea. Pe asta miza şi vameşul când ne arăta zâmbitor varianta ocolitoare
• concluzie v3: deşi contravenea principiilor aceasta a fost câştigătoarea optând pentru “pachetele de cafea a câte 5 euro per capita” şi duşi am fost.

Mi-ar fi plăcut să vizităm Trebinje, auzisem cuvinte de laudă la adresa localităţii bosniace, dar ilegalitatea ne-a dat aripi. Dacă se gândeau poliţiştii Bihoriei să ne oprească pentru cine ştie ce şi ne căutau iar la Cartea Verde? Dacă ăştia din interiorul ţării beau mai multă cafea decât ăia de la vamă? Până nu am ajuns pe tărâm asigurat, adică Muntenegru, nu am oprit chiar dacă ne crăpa vezica. N-am citit poliţa, nu aveam dreptul.

Slansko Jezero (Lacul Sărat), un lac artificial situat la 617 m deasupra nivelului mării presărat cu nenumărate insuliţe, aflat înainte de Nikšić.

Dacă mă întrebai despre Muntenegru înainte de a-mi face documentarea referitoare la Parcul Naţional Durmitor şi alte atracţii turistice singurul lucru pe care îl ştiam era că are în anumite zone montane drumuri înguste şi periculoase, deoarece în 2013 un autocar plin cu români se prăbuşise într-un defileu şi accidentul a fost puternic mediatizat. Din cauza acestei amintiri când am ajuns în prima zonă cu serpentine mă aşteptam ca după orice curbă mai serioasă în ac de păr să se ivească un hău enorm care să ne înghită. În afară de serpentinele în sine, care au fost într-o zonă împădurită şi deloc spectaculoasă, singura amintire de pe acea porţiune de drum este reacţia unuia dintre noi la vederea a două indicatoare succesive, unul triunghi alb cu margini roşii pe care era desenată o căprioară şi unul cu semnul de serpentine şi 4km. “Ia uite, 4 kilometri de căprioare”. Nu a fost să fie, nici hău nici căprioare.

Nu căutasem pe net poze cu Žabljak deoarece îmi doream să fie o surpriză. Ştiam doar că e un oraş – staţiune cochet, centrul turismului montan de vară şi de iarnă din Muntenegru, aflat la intrarea în Parcul Naţional Durmitor. Sporturile ce se pot practica în zonă sunt: schiul (zăpadă există aproximativ 120 de zile pe an), raftingul pe râul Tara (canionul cu o adâncime de 1300 metri este considerat al doilea cel mai adânc din lume şi se află pe lista UNESCO), drumeţiile şi alpinismul. Un fel de Sinaia dar la alt nivel. În plus faţă de Perla Carpaţilor, graţie reliefului dar şi al autorităţilor care au înţeles importanţa unei infrastructuri corecte, Žabljak îşi face o intrare de neuitat, cu maiestuosul Parc Naţional Durmitor pe fundal în stânga şi în faţă o şosea bine asfaltată care te lasă să admiri înălţimile nezdruncinat.

Cu restul găştii urma să ne reunim aproximativ în centrul staţiunii. De acolo luam împreună drumul spre munte, încă doi trei kilometri până la campingul Ivan Do. Era punctul în care urma să ne petrecem legate patru nopţi, urmau mai mult de două dimineţi în care nu trebuia să strângem bagajele. Campingul se află la doi trei kilometri de staţiune în apropierea Lacului Negru, Crno jezero, cu vedere la impresionantele şi fotogenicele masive Savin Kuk (2313m) şi Meded (2170m), la o altitudine de 1470m, şi oferă turiştilor contra unui tarif modic practicat pe zi acces la apă potabilă, duşuri cu apă caldă, locuri pentru spălat vase şi toalete. În partea centrală se află un foişor cu mese şi bănci de care m-am ataşat la prima vedere deoarece avea un acoperiş zdravăn sub care te puteai adăposti în caz de vicisitudini.  

Savin Kuk (2313m) în stânga după brazi şi Meded (2170m)

Oricât am încercat să îl influenţez pe Bodo arătându-i drăgălăşeniile de viluţe ce abia aşteptau să fie ocupate n-am avut succes. Acoperiş pentru următoarele patru nopţi urma să îmi fie un cort portocaliu într-o singură foaie şi pat o saltea gonflabilă, confortabilă n-am ce zice. Cei care îmi citesc povestirile ştiu că problema mea nu sunt condiţiile minime, care oricum în cazul Ivan Do erau super ok comparativ cu multe din campingurile de la noi. Mie pe munte cel mai mult mi-e frică de fulgere şi de urs, dar mai mult de fulgere spuneam într-o postare mai veche. Colac peste pupăză nici n-am întins bine şandramaua că a şi a început o ploaie torenţială care a intrat prin unica foaie producând o mică băltuţă pe sub salteluţă. Din păcate nici băltuţa nu l-a impresionat pe Bodo, pe principiul “mai avem până plutim”. Remember adevărata vijelie trăită în Vama Veche în care era să ne ia marea cu tot cu cort. Mai aveam până atingeam acel nivel.  

Păi nu ne place nouă la cort… 

Şi afară plouă plouă… noroc cu foişorul

Ploaia s-a potolit până la lăsarea întunericului. Din când în când în depărtare un fulgerica lumina cerul precum artificiile petrecerea de revelion. Noroc că am adormit repede. După un somn profund, fără vise, a doua zi eram proaspătă ca un prunc, pregătită pentru multiplele aventuri ce nu au ezitat să apară. Dar despre ele în episodul următor, care sper să nu fie peste încă doi ani.