Muntii Latoritei. Chei, lacuri de acumulare, salbaticie si momente de ratacire

De poveste Dumbrava Minunata cu ale sale Piramide, pacat ca o parasim asa repede. Alta ne era tinta si anume muntii Latoritei. Trecem prin defileul Oltului, admiram Cozia cu al sau releu apoi cotim stanga spre Voineasa. Asfaltul tiveste frumos lacul de acumulare Bradisor. Cu pasi repezi, sau mai degraba anvelope incinse, ne indreptam spre comuna Malaia, satul Ciungetu (altitudine 650 metri). Acolo dibuim in frigul amurgului si oboselii pricinuita de un drum lung acoperisul nostru pentru  urmatoarele trei nopti – vila Remmar. Asta daca ne iesea pasenta si ne intorceam in fiecare noapte acasa. Poate dormim o noapte in padure, mai stii?

Tura programata pentru prima zi era o incursiune in niste munti de care, sincer marturisesc, nu auzisem cu cateva saptamani inainte de a-i lua la picior. Urma sa vedem Valea si Cheile Latoritei, Lacurile de acumulare Petrimanu (1130 m) si Galbenu (1304 m), Iezerul Latoritei si cascada Moara Dracilor.

Balauring in Muntii Latoritei

Toate bune si frumoase. Vremea superba. Sa pornim la drum cu introducerea si anume cateva cuvinte despre  “arhicunoscutii” Munti ai Latoritei. Delimitati in principal hidrografic de vecinii sai (Lotrului, Parang si Capatanii) prin interventia Lotrului si afluentului sau de directa dreapta Latorita culmea principala de peste 30 kilometri lungime se intinde intre cele doua curgatoare cu L initiala. Banui ca e lesne de ghicit de unde si-au luat numele.

Cu temele la purtator si ochii carpiti de somn ma infiintez la apelul matinal. Meditez in slow-motion in timp ce topai de pe un picior pe altul ca sa ma incalzesc: sigur, da’ sigur, imi place mult muntele daca ma supun la astfel de suplicii. Ma trezesc devreme in zile in care as putea sa dorm in asternuturi moi si calde, servesc cafeaua in goana calului, dardai precum ultimul boschetar in masina in timp ce astept sa se incalzeasca. Nu-mi plac dar totusi repet experientele. Imi e atat de soooomn. Si friiig. Nu mai plecam odata? Off viata mea. Cu aceste ganduri la purtator ma imbarc in masina doamnei Smaranda. Da, sigur imi place muntele. Iubesc aventura. Sa-i dam bice din ambreiaj.

In fata vilei putin mai la vale se afla Biserica de Lemn, monument istoric valcean. Ceturile diminetii o inconjoara dandu-i un aer misterios. Neimpresionant. Efectul cafelei nu avusese loc ca altfel ma emotionam mai mult.

Foisorul

Bisericuta de lemn din Ciunget

Biserica este construită, în cea mai mare parte, din lemn de brad și exclusiv prin îmbinări tradiționale ale elementelor constitutive: chertare, coada de rândunică, cep, cuie de lemn. A fost inchisa cultului in septembrie 1967. In zilele noastre slujbele religioase se tin in biserica noua zidita in imediata apropiere. Sursa aici.

Pe langa Bisericuta de Lemn satul Ciunget este cunoscut si datorita Uzinei Electrice Ciunget, cea mai mare de pe raurile interioare ale tarii, furnizand energie ecologica si ieftina. Ca tot am pomenit de atatia kilolitri de retea hidografica nu pot decat sa ma plec in fata naturii care ne bate la fund cu gratie si ne demonstreaza ca ne are la degetul ei mic de fiecare data. Cheile Latoritei sapate in maiestatea sa muntele timp de cine stie cati ani sunt dovada. Salbatice si impunatoare se desfasoara pe 17 kilometri si te lasa cu gura cascata si cu intrebarea “oare ce as face in caz de cutremur?”.

In afara de aceasta intrebare cutremuratoare recunosc ca mi-am rasucit mult neuronii si nu mi-am dat seama cum acum cativa zeci de ani pe perioada ceausista s-a reusit amenajarea unui astfel de drum si a doua impresionante baraje si pe perioada postdecembrista cu toata tehnologia nu reusim sa facem fata la patruzeci kilometri de autostrada. Detalii…

Toamna metalica

Toamna stancoasa

Toamna pietroasa

Cheile Latoritei pe triunghi albastru

Cascada Apa Spanzurata

Cascada Apa Spanzurata

Prima pe ordinea de zi a obiectivelor turistice este “Cascada Apa Spanzurata”. Cam fara apa dar fotogenica cu sacoul de catifea verde inchis al algelor croit fix pe silueta stancilor.

Lacurile de acumulare Petrimanu (1130 m altitudine) si Galbenu (1304 m altitudine) sunt urmatoarele pe ordinea de zi. Apele lor sunt conduse printr-o galerie subterana in lacul Vidra. N-am cercetat ce inseamna acest lucru dar mi se pare impresionanta ideea de ape subterane conduse din lac in lac in conditiile in care am fost acolo si stiu cata-i dealu’ am urcat de la un lac (Galbenu) pana l-am vazut in departare pe celalalt (Vidra). Mi-am promis ca voi aprofunda problema in scopuri de cunoastere / lamurire personala.

Barajul Petrimanu

Lacul de acumulare Petrimanu

Lacul de acumulare Galbenu

pe fundal o coasta arsa

Lacul de acumulare Galbenu! Oare de la ce i se trage numele?

Cabana Tudor Petrimanu

Cabana Tudor Petrimanu

Cabana Turistica Tudor Petrimanu se afla intre Lacul Petrimanu si Galbenu. Nu am vizitat-o din pacate doar am stationat cateva minute, nu era timp la dus iar la intors aveam multe in suflet si pe cap. Dupa pozele de rigoare de la cabana si fiecare lac de acumulare ne imbarcam in masini si mai mergem inca 4 kilometri cred de la Lacul Galbenu spre… into the wild. Autovehiculele se parcheaza langa o casuta micuta de lemn cu o odaie, ne echipam si asteptam startul.

“Ia sa vedem daca mai imi aduc aminte ca am fost acum 18 ani pe aici.” In lumina acestei declaratii inceputul este promitator. Ma fac ca nu o aud desi ramane gravata undeva in memorie. Traseul nu e marcat, organizatorul a fost ultima data acum 18 ani prin zona, multe se pot schimba dar sa luam partea buna a lucrurilor. E prima data cand ajung in muntii Latoritei, cine stie cand voi mai fi aici din nou.

De la casuta mergem cativa metri pe drumul forestier si apoi cotim la dreapta prin padure. Trecem Latorita de Jos mai cu strangeri cel putin eu. Ma cam temeam pentru partea mea dorsala din cauza de scurtime a picioarelor, deloc nu ma ajutau in realizarea unei sarituri mai ample.

Startul se da la casuta

Urmele incendiului, mai aproape. Coasta arsa pe care o vedeam de la Barajul Galbenu

Padurea este plina de uscaturi, peste tot vezi copaci cazuti. Trebuie sa fii atent, altfel risti sa te lovesti / impiedici / cazi la prima neatentie. Mai trecem o apa, de data asta fara emotii. E tare cald pentru inceputul lui octombrie si uscaturile din jur intetesc senzatia. In fata noastra se intinde o culme cu o fosta padure mistuita de un incendiu recent. Dam si de o poteca (cu posibilitati de forestier) ce urca accentuat. Nu-i urmam calea, nu imi aduc aminte de ce.

La trecerea celei de a treia apute apisoare (sau cum i-am mai zis atunci) deja simt intens nemarcatul. Ramuri uscate imi zgarie fata asta daca nu ma inteapa prin echipament. Cand mi-e lumea mai draga simt cate o impunsatura in coaste, ceafa, tampla, frunte, fund, pulpa, pe unde apuca. ‘Zeii mamii ei de uscatura, cum trosneste ea sub vibram. Aaaa chiar, am bocanci noi – singurul lucru bun pe ordinea de zi la acel moment.

Tu vezi pe unde calci? Nu, dar pare sigur. Nu ne afundam. Ok, sa-i dam drumu’. Ai grija ca ti-o iei peste ochi la creanga aia. Ridica picioru cum trebuie, vrei sa ramai atarnat? E cald, mi-e sete, sunt persecutata de crengi uscate si nici nu gasim poteca. Invartitul intre ape a durat in jur de ora. Timp in care am consultat harti si alte instrumente de indicat unde ne aflam. Nu ajungem la nici o concluzie viabila. Eu banui ca ne aflam pe langa Muchia Borcei, dar nu bag mana in foc. Dar daca ne-am afla intr-adevar acolo inseamna ca ne indepartam cu fiecare pas de obiectiv, Cascada Moara Dracilor.

Decidem sa ne intoarcem la poteca forestiera depistata mai devreme, cea urcatoare. Ii luam calea in speranta ca poate dam de Cascada. Dupa ceva vreme ne dam seama ca mai degraba eram aproape de ingeri decat de Moara lu’ Scaraotchi la cum urca si ce directie de dreapta avea. Dar acum daca tot suntem aici sa mai urcam putin. Cu putin noroc si coteala a potecii spre stanga poate dam cumva de Iezerul Latoritei, macar pe dansul sa il vedem.

Canci Marghioala, cam asta e raspunsul naturii. Drumul merge oriunde dar nu in directia care trebuie. Hai, macar facem miscare. Urcam pe o panta destul de accentuata de simt fibra cum se umfla in copanele. Mai ceva decat puiul tratat cu vitamine ma simt. Din cand in cand facem pauze in care ne tratam cu apa si altele. Eugen detine intr-o casoleta un amestec interesant si savuros: alune sarate si stafide dulci.

Mai cu rontaieli, mai cu bombaneli inaintam. Drumul serpuieste printre braduti, care sunt din ce in ce mai rari pana iesim la lumina. Cand, ce sa vezi? Toto, I’ve got the feeling we’re not in Kansas anymore. Cum banuiam, urcasem pe Muchia Borcei. In departare o masina mergea incet pe un drum neasfaltat, caruia i se mai zice Strategica sau Drumul lui Stefan. Mai la stanga dadea in Saua Stefanu si Transalpina. Ma-mpaunez in sinea mea, dar nu prea mult. Pe langa orientarea mostenita pe cale genetica de la tata (intrebuintabila doar pe munte ca-n oras da cu virgula) harta a fost de un real ajutor si nici nu banuiam cat ne va mai ajuta in continuare.

Muntii Latoritei, Muchia Borcei

Drumul lui Stefan

Precum o slaba confirmare vine intalnirea cu doi culegatori de ciuperci mai mult decat dezorientati, parerea mea. Ne spun ca suntem pe undeva pe muntele Zanoguta, dar nici ei nu stiau prea multe ca nu erau din zona. Ei sa fie sanatosi si sa le mearga ciupercaraia ca noi suntem pe Muchia Borcei.

O perioada mergem pe drum in directia Saua Stefanu. Nu eram hotarati pe unde sa ne intoarcem, mai multe variante erau in discutie. Se vehicula o incercare de a ajunge pe sub Saua Stefanu si coborare pe Muntinu, sau sa gasim poteca spre Iezerul Latoritei pe care-l cautam de dimineata sau sa ne intoarcem pe acelasi drum pe Muchia Borcei mai ales ca il stiam si nu riscam sa ne ratacim. Eram si sub presiunea venirii intunericului, nu ne doream sa ne bata pe umar printre copaci “straini”. Daca se intampla asta sansele sa ajungem la masini in acea seara scadeau considerabil cu fiecare uscatura sarita.

Pana la luarea unei decizii admiram peisajul din mers. Drumul serpuieste lin pe langa Muntele Coasta Benghii. Cu cat inaintam ne apropiem de Transalpina. Muntii Parang rasar si ei de dupa gard zgandarindu-mi dorintele. Ahh, excelu meu cu varfurile de peste 2500 de metri.

Mutinu Mare printre brazi

Mutinu Mare pe deasupra brazilor

Drumul lui Stefan cu Parangu pe fundal

 

Se vede Parangu, se vede Paranguuuuu. Si Transalpinaaaaa

Singur, atat de singur

Singur, atat de singur – on the other side

La munca, nu la intins mana

La dreapta porneste un drum facut de masinile mari ce transporta diverse in varful dealului. Incepem sa urcam pe el deoarece vrem sa vedem lacul de acumulare Vidra (1289 m) principala amenajare de pe raul Lotru. De la doamna Smaranda aflam ca pe Lotru in afara de Vidra mai este un lac de acumulare mult mai mic ca intindere pe numele lui Balindru. Ce bine e cand mergi pe munte cu doamna profesoara de geografie.

Varful Bora pe undeva, ca eu nu stiu care e

Variatiuni pe aceeasi tema

In varful dealului, la peste 1900 metri altitudine, dam de scopul drumului facut de basculante, camioane si alte utilaje si anume un viitor lac din care se va prelua apa pentru zapada artificiala necesara domeniului schiabil de la statiunea Vidra. La cativa zeci de metri se vede instalatia de telescaun si un alt santier unde se ridica un hotel. Vazut, placut, intors la drumul strategic.

Craterul pentru zapada artificiala

Lacul de acumulare Vidra

Lacul de acumulare Vidra

Coborare spre Iezerul Latoritei

Intoarcerea se decide oarecum fara drept de veto, in alergare dupa organizator. Coboram din drumul strategic de-a dreptu spre o fosta stana si o actuala cariera sau santier, nu mai imi aduc aminte exact. Ne interesam la oamenii de acolo daca avem vreo sansa de a da in drumul cel bun spre Iezerul Latoritei. Oarecum lamuriti si putin sau mai mult increzatori in sansele si orientarea noastra (unii dintre noi cel putin) pornim in gasirea potecii. Trebuia sa urmam drumul, sa ajungem intr-o poiana pe care o traversam in diagonala, urcam putin si apoi….

Pasii ne poarta printre conifere pe o poteca nu foarte definita. Singurele care ne ajuta la un moment dat in orientare sunt resturile “uitate” de alti concetateni. Cate un ambalaj de ciocolata, croissant sau pliculete de 3 in 1 flancau calea noastra catre civilizatie. Din cand in cand pierdeam contactul si nu era confortabil.

Dupa douazeci – treizeci de minute tot mergeam prin padure fara a ajunge la poiana si la drumul ce o traversa si apoi urca si… si… Intrebarile incep sa curga. Daca am ratacit? Ce ne facem? Sa ne intoarcem? Dar harta ce mai zice? Insirati precum indienii si nu foarte veseli mergem. Unuia dintre noi i se pare ca la dreapta pare a se face un drum, undeva departe intre doi pomi. Si drumul culmea, urca. Tind sa nu ii dau crezare, deja pierdusem speranta. Dar cand al doilea rosteste aceleasi cuvinte fara a-l auzi pe primul constatator deja e sigur ca am ajuns la diagonala urcatoare. Uraaaa, suntem pe drumul cel bun.

Veseli nevoie mare sarim o mica apa curgatoare. Cu grijile pierderii in salbaticie lasate deoparte imi ingadui sa fac cateva poze. In stanga un perete stancos ne flancheaza. Nu trece mult si dam peste “stampila – amprenta” unui fost lac, unde iarba avea alta culoare fata de restul covorului “fotosintetizator” din poiana. Conform hartii trebuia sa fie Lacul Violeta, unul din lacurile glaciare din Rezervatia Naturala Iezerul Latoritei. Nu peste mult timp dam si peste Iezerul Latoritei pupa-i-as talpile pline de alge si stufaris ca de mult timp il asteptam in raza vizuala. Il declar cel mai frumos si dorit lac glaciar aflat la cea mai joasa altitudine din Romania (aproximativ 1500 m) si Hasta la Vista Baby.

Harta asta ma minte! Minte-ma frumoooos 🙂

Iezerul Latoritei

Poza de grup cu Mecan Turist

Iezerul Latoritei – Verde cum imi place mie

Dupa ragazul pozei de grup ocolim mandretea prin dreapta in cautarea potecii nu foarte definita. Oarecum la o coada de lac gasim o curgere hotarata ce pleaca din el. Asa de hotarata incat nu apare pe harta si ne deruteaza. Decidem sa nu o traversam si cotim spre dreapta. Peste nici doua minute presupusa poteca ne demonstreaza de ce e doar presupusa ascunzandu-se in multe trunchiuri uscate cazute la pamant. Vijeliile din vara isi demonstrasera cu varf si indesat fortele daramand ditamai arborii. Cum perechea de picioare lungi stil Naomi Campbell o uitasem acasa iar cea din dotare nu ma ajuta prea mult m-am intepenit in primul bustean. Rodeo printre uscaturi sa-nnebunesc. Nici colegii de trupa nu stateau prea bine cracanati pe unde nimerisera, asta daca nu luasera vreo craca peste gingii sau ochi, dupa norocul fiecaruia.

Cu coada-ntre picioare si moralul tot acolo revenim la apa ce curgea frumos din lac pe care o traversam si peste cativa metri gasim insasi poteca. Coboram accentuat. Genunchilor nu prea le convine situatia dar nu au ce face. Preaplinul de adrenalina a invins. E prea tarziu sa ne intoarcem la drumul pe care l-am urcat de dimineata si il stim. Locurile pe unde suntem acum nu sunt prea umblate, off. De la cei cu indicatiile mai departe de Iezerul Latoritei nu auzisem nimic clar decat ca sigur o sa dam in forestier … In curand se intuneca. Trebuie sa ajungem la masini. Ahhh, unde suntem? Ia sa mai verificam harta, cine stie, poate ne-a scapat ceva.

“Vad o masina galbena. O vedeti? E acolo. O vad. O vad. Urmariti batul meu pentru directie. Acolo. Cum, nu o vedeti? Imposibil. Vaaaaai, e doar o frunza. Mi s-a parut.” Sa-l bat, sa nu-l bat? Nu-i frumos sa dai sperante si sa tai craca de sub picioare. Il iert, ca el a vazut poteca in diagonala urcatoare de mai devreme, sa zicem ca frunza galbena motorizata e o scapare. Ca tot vorbeam de craca de sub picioare, ia sa mai sar una. Iar s-a distrat natura prin zona si-a dat cu copacii de pamant.

“Se aude o apa, se aude o apa. Din dreapta se aude. Sigur este Muntinu. Uraaa, ajungem la intersectia cu Muntinu – suntem pe drumul cel bun.”  Si totusi exista iubire, si totusi exista blestem…  chiar am ajuns la intersectia potecii cu Muntinu, pe numele de buletin Latorita de Mijloc. In sfarsit stim unde ne situam pe harta ca prea mergeam legati la ochi.

Mutinu (Latorita de Mijloc)

Apa trece, pietrele raman

La ce statornicia parerilor de rau,
Cand prin asta lume se trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis?

(Mihai Eminescu)

Apa Mutinului cea zglobie si cristalina ne indeamna la o pauza. Obositi si transpirati fiind ne premiem cu inghitituri mari si reci. Buna apa de la munte. Desi pe loc repaus ochii mei cautau iar poteca. Intrase in reflex gestul. Cararuia era vizibila in zona in care ne odihneam. Dar pana la un punct. Nici n-au trecut doua minute de la plecare ca iar bajbaim. Drumul parea ca urca pe un perete inierbat, dar inaintarea era din ce in ce mai dificila. Deja cu tot arsenalul de vorbe dulci epuizat ma declar invinsa, in timp ce un ciot ma-mpinge duios din lateral, de parca si-ar dori sa-mi administreze una la ficati.

Hotaram sa ne intoarcem la apa Mutinului, acela fiind locul de care eram siguri in odiseea noastra. Cercetam inca odata zona si aceeasi voce suava care anuntase masini galbene pe post de frunze se aude vesela si agitata. “Doamna Smaranda, uitati. Pe acolo, printre copaci este drumul nostru.”  Sa cada cerul pe mine si mai multe nu. Oricat incercam nu detectam drumul printre copaci. Dar sa dam Cezarului ce-i al Cezarului ca n-avem nimic de pierdut in acest moment. Poate cateva straturi de epiderma in locurile prea expuse dar acestea sunt deja riscurile meseriei.

Inchipuiti-va o draperie supradimensionata din trunchiuri uscate si intepacioase de conifer prin care trebuie sa treci. Trecerea se face printr-un tunel ingust si jos prin care am mers destul de aplecata la inaltimea celor 158 centimetri pe care ii am. Trebuie sa ai grija simultan pe unde calci deoarece in acel moment nu esti pe pamant stabil ci pe faldurile draperiei care trosneste sub vibram, sa nu iti intre o ramura in ochi, sa nu te agati sau impiedici, sa nu iti ramana rucsacul uitat prin cetina si in principiu sa iti aduci aminte daca mai sti si alte vorbe de dulce in afara de cele deja utilizate pe care sa le rostesti printre dinti – asta cat ii mai ai pe toti in gura.

Cum eram eu pe la mijlocul calatoriei in tunelul cetinilor aud strigate de izbanda de la inaintasi. Mai am putin si-mbratisez o cetina uscata de emotie. Ce daca ma-nteapa, oricum nu mai simt. Dusmanii trebuie sa ii tii mai aproape decat prietenii, asa te-nvata inteleptii. Iar au gasit calea cea dreapta. Oare pentru a cata oara? Rasturnari de situatie mai lacrimogene ca-n telenovele, toate mi se-ntampla. Dar de ce in aceeasi zi toate?

Balauring in Latoritei

Cararea pierduta si regasita continua paralel cu firul apei, apa fiind in stanga. Urca incetisor dar si asa la un moment dat realizezi ca deja esti la cativa multi metri deasupra chestiei alea ude, cristaline si zgomotoase. Din ce in ce mai zgomotoasa. Din stanga incepe sa se auda un huruit, semn ca ne apropiem de o curgere mult mai tumultoasa fata de ce am avut parte – sa fie asta punctul culminant?

Prin perdeaua de cetina se vede ceea ce asteptam de ceva vreme. Atata incantare pe fata unui om ca pe fata mea nu cred ca mai exista in acel moment. Uaaa, e biiine. Mai avem putin putin si dam in forestier – adica masini, civilizatie, mancare, acoperis deasupra capului. In traducere libera, ajunsesem la o intersectie cu multi hectolitri in joc intre Latorita si Mutinu. Conform hartii mai sus in munte pe cursul celalalt, al Latoritei, se afla bine pazita Cascada Moara Dracilor. Ea sa fie sanatoasa ca o las pentru alta incursiune.

Mai bine sa fiu atenta la cum gasesc prizele, ca situatia devine maronie. Inca putin si descatar ditai bolovanul. Si din ce imi aduc eu aminte n-am depasit momentele crancene ale fricii de descatarare. O da, mi-e frica. Mi-e frica? Chiar acum la final cand asteptam cireasa de pe toart a aparut bomboana de pe coliva. Mda. Ma uit in dreapta la peretele inierbat tragand speranta ca poate scap. Parca ar fi o carare in sus dar poate doar mi se pare.

Descatarare sau…

…poteca? Asta daca ar fi pe acolo

Zambet care spune: daca mai vad un brad picat pe care trebuie sa il sar bat pe cineva!

Latorita cea zglobie

Cu ajutorul lui Eugen depasesc hopurile unul cate unul, bolovan dupa bolovan descatar. Pana ajungem acolo de unde nu se mai poate inainta. Da. Ne-am intepenit. In fata avem doar vreo doua trei caderi de apa printre multe stanci iar stanga dreapta munte si padure. Un canion. L-am cautat mult dar l-am gasit. De data asta chiar mi-au dat lacrimile. Iar cand l-am vazut si pe Eugen intorcandu-se ud pana mai sus de brau de la prima cascaduta lacrimile din picaturi au devenit siroaie. Si printre dinti nu curgeau cuvinte dulci. Sa ne calmam, sa analizam si sa depasim situatia.

–          Stanga. Pe malul din stanga incercam sa gasim ceva urme de poteca dar nimic. Drept incurajare in situatia data apare chiar si un perete vertical, imposibil de depasit.

–          Fata. Sa ne intoarcem la apa. Ma uit la caderea involburata, ma uit la Eugen care e ditai omu si era cat pe ce sa fie zburat de Latorita si zic NU. Coborarea pe firul apei nu e cea mai buna alegere.

–          Spate. Ma uit in spate de unde veneam. Sa catar toti bolovanii, sa trec prin tunelul cetinilor si apoi prin padurea blestemata si apoi pe langa Iezerul Latoritei si apoi… si apoi vine intunericul peste noi… nu bun, nu bun.

–          Dreapta. Ramane panta din dreapta apei. Cu ultimele rabdari (prajite) analizez harta. De nervi nu mai vad bine. Ce naiba. Unde suntem? Ca tiganu la mal. 300 de metri maxim mai avem pana la drum si ne inchinam la un canion.

Doamna Smaranda da exemplu. Hotarata incepe sa urce pe panta din dreapta. Deja e destul de sus cand ma hotarasc sa o urmez. Andi era si el in fata. Pana la urma n-avem nimic de pierdut, doar o noapte sub cerul liber. Cu dintii stransi dau startul distractiei.

Ascensiunea a fost scurta dar intensa, cea mai intensa din ce am urcat la viata mea de muntoman. Panta avea inclinatie cam de 60 de grade, paseam pe ace de brad uscate si lunecoase, radacinile de care incercam sa ma tin se rupeau si ma dezechilibram iar daca nu aparea o mana salvatoare ma duceam de-a dura prin boscheti pana la apa din vale. Eram pe punctul sa renunt, asta daca reuseam sa scap din pozitia de spagat vertical printre doua cioturi de brad, cand iar aud strigate de victorie. Am dat de caraaaaaaaaare. Ca un flash imi revine imaginea potecii care mi se parea mie ca urca atunci cand toata lumea descatara. Deci, n-a fost o parere. E bine si asa, doar nu ne strica o supradoza de adrenalina. Tot acolo am ajuns nu?

Merg fluierand. Nu mai avem nici o problema. Nu petrecem noaptea in padure. Ce zi tumultoasa am avut nu? Cine si-ar fi inchipuit. Bine ca s-a terminat cu bine declar vesela si neatenta. Avantul mi se curma brusc odata ce genunchiul loveste in plin un bustean aparut din senin in mijlocul drumului. Lacrimi de durere, scancete de neputinta, sudalmi si ocari toate prinse frumos cu o fundita… Padure nebuna ce ai cu mine azi?

Inchei cu textul pe care l-am tastat pe telefon in drafturile de sms. Doar nu vroiam sa uit ceva din intamplarile acelei minunate zi.

Lac, apa iese din lac, copaci dreapta, intors si traversat apa, poteca, coboara pana la intersectie muntinu, gaura prin copaci, poteca pe firul apei cu apa in stanga, intersectie ape (cascada in spate), traversat apa eronat, urcus accentuat 60 grade, iar poteca, genunchi busit, masini, stricat masina…

A da, s-a stricat si masina. Aceeasi care avusese accident in ziua precedenta.