Muntii Lotrului. Banda albastra de la Talmacel spre Prejba. Despre zilele in care scapi de griji.

Munţii Lotrului erau de mult pe wish list. Tura de recunoaştere (evaluare a traseelor) din iulie am ratat-o la mustaţă. Nu era cuviincios să ratez şi remarcarea, parte a programului “Voluntar in Carpaţi” al Asociaţiei Montane Carpaţi. Înainte de a-mi povesti impresiile dau cuvântul şefului de trib, Florin, dar şi unor voluntari mai puţin sfioşi – Emi şi Pablo.

Într-o săptămână de muncă 17 voluntari au dat gata câteva obiective:

• BA Tălmăcel – Cabana Prejba, traseu de aproximativ 4 ore
• TA Valea Sadului (Masa Verde) – Cabana Prejba, traseu de 4 – 4.5 ore
• CR Cabana Valea Sadului (în regim închis, nu mai găzduieşte turişti) – Cabana Prejba , traseu de aprox 4 – 4.5 ore
• BA Cabana Prejba – Voineşiţa (creasta principală a Lotrului), traseu de legătură cu BR marcată anul trecut, aprox 5 ore

Pe aceste trasee s-a refăcut marcajul cu vopsea, s-au făcut defrişări acolo unde poteca era invadată de vegetaţie, s-au replantat şi /sau revopsit stâlpii metalici existenţi, s-au plantat câţiva stâlpi confecţionaţi la faţa locului şi s-au instalat panouri şi săgeţi indicatoare.

De la Emi amintiri în linii mari: off-roading cu David (NA: şef salvamont Sibiu), cu şablonul sus în nuc, la foc pe Voineşiţa, vinul lui Alex, sub umbra bradului la somn, mămăligă Roxanei, Alp spaima câinilor, maceta, zmeură cu gust perfect, ceaţa de la unu noaptea, încă o dată maceta, lamele de bomfaier, ultimul pepene şi-ncă odată maceta, scară, DJ Pablo, meteoritu’, multe altele şi ploaie cât cuprinde.

Cabana Prejba prin Valea Sadului

Pablo a avut multe impresii dar nu ştie când o să îşi facă timp să le tasteze. Preferă pictatul asta când nu e ocupat cu maceta sau cu scuturatul cabanei, să fim siguri că rezistă la următorul cutremur preconizat de domnu’ Mărmureanu. Noroc că i-am luat un mini-interviu la foc, în miez de noapte. Am mai coafat eu puţin spusele maestrului dar în mare cam asta a zis:

• Mere, alune, mure, pere, afine, zmeură – delicii montaniarde
• Sâmbătă a plouat şi am testat cortul
• Am avut o misiune importantă în Tălmăcel, “hârtia igienică” pe numele ei
• Două zile de căutări, dar până la urmă am dovedit traseul spre Voineşiţa
• Bursa brânzei spre Voineşiţa – creşte preţul odată cu altitudinea
• Noaptea de luni spre marţi am dormit-o în vârf de deal şi spre necazul nostru nu ne-am prins ce fain treceau Perseidele pe lângă noi
• Ne-am udat la picioare prin afiniş, plăcerea fiecărei dimineţi
• Tranşeele din primul război mondial de pe dealul Panta. (NA: Haha, cum să se cheme un deal Panta. Cum sună am urcat panta Pantei?)
• Miercuri am bidinit crucea roşie spre Valea Sadului conform indicaţiilor primite pe hârtie de la şeful de trib. Doar că am ajuns în Raul Sadului în loc de Valea Sadului. Deh, eroare umană. S-a scris Nu Dreapta la o intersecţie unde trebuia să fie Nu Stânga. Culmea este că restul indicaţiilor au coincis sau le-am căutat noi până au coincis. Am găsit şi râpa dar şi poteca care ducea la dreapta. Până am dat în altă localitate. Obosiţi fiind am făcut autostopul dar nu eram prea credibili. Cine ar fi luat un autostopist cu o rangă în mâna sau mai rău, unul posesor de topor cu care se şi scărpina gentil prin păr în timp ce întreba şoferul încotro merge.

Mai jos instantanee din “crucea roşie”:

 Viaţa-i plină de şabloane. Eu zic să sarim din tipare

Lista cu indicaţii preţioase. Poiană largă (cruce / troiţă) – în capătul poienii stânga jos – izvor – stână – coborâre pe urme de lemne trase – lăstăriş – drum forestier la dreapta – tot înainte – foişor vânătoare – înainte (NU DREAPTA)… restul e istorie

Câinele de Prejba. Şi ce faţă are!

Cruce Roşie. Cabana Valea Sadului – Cabana Prejba

Îmi place mult compoziţia. Toate pozele de până acum şi multe din cele ce urmează sunt realizate de Alina Chiriac

În căutarea semnalului

Detalii, detalii

Poză de grup cu un intrus

Flavius în vârf de băţ

Ar fi continuat interviul dar toţi eram obosiţi şi a doua zi se prevedea a fi lungă. Dar până atunci să-mi iau şi mie interviu, pe partea de început.

• Domnişoara Bălbărău, domnişoara Bălbărău… cum vi s-a părut traseul din Tălmăcel până la Prejba?
• No comment nene. Sufletul l-a scos din mine. A început cu o urcare şi aşa a ţinut-o până când am văzut acoperişul cabanei. Până şi un turist experimentat poate ceda nervos. Dar dacă este să vorbim din punct de vedere marcaj jos pălăria. Şi-au făcut treaba colegii. Doamne feri să zic ceva de rău.

Drumul nostru a urmărit banda albastră din Tălmăcel peste Dealul Ştefăniţa – Dealul Plaiului – pe lângă Vf. Pleşiţa (Boului) – Vf. Muma – Gruiului Greşilor până la Cabana Prejba. Ascensiunea a fost lină la început, până ce am trecut apa Lungşoarei şi am lăsat forestierul în dreapta. Fericirea n-a ţinut mult. Am dat într-o livadă dezvoltată puternic pe vertical străbătută de un drum lutos şi alunecos. Noroc cu pomii că am putut să mă ţin şi eu de ceva, altfel mă simţeam protagonistă în Prăvale Baba. Pantă accentuată şi rucsac greu, dragoste de muntoman. Iar când apar precipitaţiile (mărunte) simţămintele se ridică orgasmatic de mult. Aşa şi la noi.

Livada

Livada s-a terminat într-o pădure de foioase şi apoi ceva urcare cu genunchii la piept prin fâneaţa cu perdea de ploaie deasă drept acompaniament. Curgea apă pe mine mai dihai ca la duş. Nu ştiu dacă de la ploaie sau era transpiraţia. Bagaj greu, pantă după buget… După fâneaţă Culmea Ştefăniţei ne-a mai pregătit ceva în caz că ne era dor: foioase dese, manta de vreme rea şi apoi culmea… iar o fâneaţă. Aceasta ne-a urcat brusc până la o şură cu tot cu ciobanul aferent unde s-a ţinut pauză mult aşteptată.

Ne interesăm dacă a mai trecut ceva picior de turist pe acolo dar la cum se uită omul la noi a fost clar că pentru el turistul alpin de Munţii Lotrului e o specie rară, dacă nu pe cale de dispariţie. Se interesează încotro ne poartă paşii. Răspunsul nostru îi ridică o întrebare: “Da’ mai e ceva la Prejba?” chestiune care rodea orice localnic întâlnit în peregrinajul nostru. Fapt pentru care a devenit laitmotivul ieşirii.

Pauza a fost scurtă comparativ cu dorinţa mea. Măcar ploaia s-a oprit. Chiar dacă soarele n-a răsărit pe poteca noastră mă simţeam mai bine fără intemperii. Oare sunt meteosensibilă?  vorba lu’ Cristache… Ascensiunea a continuat prin fâneaţa, pe lângă liziera pădurii. Câteva construcţii într-o poiană mi-au dat motiv de căutat unghiuri perfecte, erau prea fotogenice în colaborare cu aburul din fundal. Respiră pământul. Din când în când un tunet îndepărtat mă făcea să iuţesc paşii, parcă dădea cineva cu biciu din spate. Deduc că tunetul este un puternic stimulent pentru mine. Alături de fulgerică şi ursulică compune triada perfectă ce mă urneşte din cea mai cruntă lene sau face să piară orice fărâmă de oboseală.

Câteva lătrături neprietenoase mi-au tăiat reveria de la ombilic. Tunetele păreau declaraţii de iubire faţă de ce venea din zare. Câţiva lăţoşi fioroşi greu de stăpânit. Când a apărut domnul cioban eram lividă la faţă dar l-am iubit ca-n prima zi. El în schimb nu prea ne-a plăcut pe noi, era nervos pe nişte nemernici care îi furaseră din stana şi se răzbuna oarecum pe noi, vinovaţii fără vină. Măcar şi-a stăpânit patrupezii. Un fluierat bine plasat şi erau toţi cu botul pe labe.

Odată încetată hămăiala ne-am putut şi conversa. De unde venim şi încotro ne ducem… “Da’ mai e ceva la Prejba?”. Dânsul ne-a informat că suntem cam la jumătatea drumului. Am ridicat neîncrezătoare din sprânceană, mi se părea imposibil. “N-are cum tati, că pe hartă pare puţin. Mai bag o bucăţică de ciocolată şi ajungem. Sau măcar îndulcim perspectiva.” (NA: privind în urmă, a nu se desconsidera ce e pe harta niciodată). Momentul creşterii glicemiei se întâmplă cam în vârf în dealul Plaiului, la umbra rahitică a unui jneapăn. Eram stoarsă de impresii dar optimistă.

Am continuat să urcăm lejer până într-o şa unde am văzut ceea ce am crezut că e un stâlp de metal de la distanţă. De fapt era un par de lemn pictat stil zebră de către voluntarii în Carpaţi. Vizibil şi frumos. În acea zonă în vechime banda albastră întâlnea crucea albastră ce venea dinspre Boiţa. Acum nu cred că mai există traseul acela, nu s-a mai întreţinut. O să mă interesez.

Poteca s-a transformat pe nesimţite într-un drum presărat cu pietre albe ce ne-a purtat paşii spre pădurea deasă de conifere, înconjuraţi de peste tot de ceaţa ce se ridica din pământ. Vizibilitate ioc. In plus o turmă mare de vaci se instalase confortabil în zonă şi părea puţin deranjată de prezenţa noastră. O surată imensă (probabil cu stra-stra-stramosi în neamul elefanţilor) mugea de zor de pe un deal învecinat. Mă simţeam ca la vizionarea peliculei “Titanic” când pleca vaporul de la mal, aşa triluri băga. Ciocârlia a fost întreruptă de o altă haită de câini, la fel de răi că primii. Ciobanii se auzeau undeva departe. Ascultau ceva muzică proastă la un casetofon. Volumul era tare, răsună valea. Vaporul eşuat continua să mugească, câinii lătrau, etc. A urmat inevitabilul “Da’ mai e ceva la Prejba?”. Plictisiţi lămurim pentru a nu ştiu câta oară stadiul cabanei, atât cât ştiam şi noi. Mai mult de frică că nu îşi calmează lătrătorii dacă nu le satisfacem curiozitatea.

Drumul nostru alternează pădurea cu poieni largi şi cu stâne, ca să nu ne plictisim, să ne ţină activaţi. Următoarea stână am găsit-o în poiana dintre Greşi şi Muma. Cu tot cu oi la muls şi ciobani dornici de poveşti şi de ţigări. “Da’ mai e ceva la Prejba?” O mică pauză şi apoi un ultim efort (aşa credeam atunci), un urcuş serios până la intersecţia cu TA (triunghi albastru) dinspre Valea Sadului. Panoul nou cu sigla AMC pe el îmi creşte moralul şi îmi şopteşte că nu mai e aşa mult până la Prejba. Doar 45 minute. Doaaaaar?

Simt că cineva acolo sus nu mă iubeşte prea mult, cel puţin în ziua aceea nu i-am intrat în graţii. Altfel putea schimba puţin traseul, muntele, pantele, dealurile, relieful cu totul. Să fie tot numa’ o vale. Dar cum n-a fost să fie am urcat cu stoicism, stil sisifian, până la Troiţa. Crucea de pe Prejba situată, dpdv vizual şi geografic, undeva sus în dreapta îmi aducea aminte fără să vreau şi nu ştiu de ce de chinurile Mântuitorului.

 Intersecţie trasee Prejba dinspre Valea Sadului şi Tălmacel. Sub Vf. Greşi, cca. 1580 m

Cabana Prejba

Cabana Prejba văzută din vârful dealului a fost cea mai aşteptată privelişte pe acea zi. 4 ore au trecut de la maşina până am ajuns la ea. 4 ore pline de simţăminte, de lătrături, turme de oi, de vaci, ciobani, casetofoane hârâite, suişuri şi mai puţin coborâşuri şi “Da’ mai e ceva la Prejba?”. La cabană am găsit-o doar pe Adina. Avea grijă de foc şi a fost şi gazdă primitoare. Nici o cameră n-a rămas neprezentată. Am ales cu greu, oferta era bogată. Apoi ne-am aşezat la foc în aşteptarea voluntarilor cei prea muncitori.

• Şi totuşi domnişoara Bălbărău, ce v-a plăcut cel mai mult în Lotrului în prima zi?
• Ce mi-a plăcut? Cel mai mult? Pădurea, trecerea bruscă de la foioase la răşinoase cu tot ce înseamnă ea: grade mai puţine în termometre, mirosuri diferite, zgomote diferite. Într-un fel suflă vântul frunză-n dungă şi altfel se strecoară printre ace. Fagi înalţi, frasini, paltini, mesteceni albi şi ochioşi ce îşi împletesc frunzele lăsând din când în când să treacă ghiduşe razele soarelui. Joaca lor mi-a încântat privirea, umbrele mângâiau pământul fotogenic. Mi-a plăcut poteca ce se distinge clar, şerpuindă, aproape de lizieră. Moale, parcă călcam pe un covor persan. Din când în când acoperită de frunze, semn că toamna nu e prea departe. Foioasele ce se răreau pe măsură ce luam altitudine şi după următorul cot de deal am intrat brusc în ditamai pâlcul de brazi şi molizi. Aerul tomnatec ce dintr-odată s-a făcut rece şi parfumat, parcă eram la fabrica de odorizante pentru maşină. Poteca ce s-a lărgit până la stadiul de drumul pietros, nemilos cu cei care nu se uită pe unde calcă. Noroc cu talpa rigidă a bocancului, mă face mai nesimţitoare de fiecare dată. Şi staţi să vedeţi cum a fost a doua zi, când am dus banda albastră spre Voineşiţa.