Ne indreptam grabiti spre autogara Basarab unde ne asteptau tovarasii de aventura. Erau mai multe variante in cazul destinatiei de 1 Mai, initial doream foarte mult sa ajungem in Cozia dar cum vremea in acea zona nu era prielnica am decis sa mergem in Macin pe Culmea Pricopanului mai ales ca am fi avut si companie niste muntomani simpatici pe care ii stiam din alte ture.
Vremea pe munte e un factor important de decizie, deoarece oricat de echipat ai fi tu e destul de periculos sa mergi pe munte in caz de furtuna, vijelie, printre traznete si fulgere. Nu ai nici un control asupra fenomenelor naturale, nu poti sa comanzi fulgerului, de exemplu, sa nu-ti arda dosu. Cel mai bine sa fii precaut si sa te gandesti ca muntele tot acolo il vei gasi si intr-o zi cu soare in care sa si poti vedea ceva daca tot te-ai cocotat pana la nu stiu ce cota.
Am ajuns prea devreme la autogara, cam cu jumatate de ora. Mai stam la o cafeluta, mai facem niste planuri si se face timpul de plecare. Din fericire pentru noi, cei fara de masina, microbuzul este direct pana la Macin, nu trebuie sa mai schimbam nicaieri pe drum. Cursa este 50 de lei, doar dus.
In Braila era un soare ametitor si datator de insolatii. Dunarea era calma si linistita, impasibila la bac-urile care o traversau. Dintr-o mica neintelegere intre soferi, cred, a trebuit totusi sa schimbam ceva – microbuzele intre ele fapt pentru care am asteptat cam jumatate de ora. Deja ne faceam planuri. Nu intram in microbuz, stam si noi pe bac sa vizionam cum trebe traversarea Dunarii… cand, ce sa vezi… hopa-topa ne suie intr-un microbuz mult mai mic, fara loc de bagaje – calatorii in spate bagajele in fata, fix ca sardelele in conserva. Nu mai puteam iesi, eram prizonieri. Am nimerit pe un bac maaaaare, si era asa microbuzu ala mic mic pe bacu ala mare mare… si dupa noi au intrat vreo doua camioane mari mari, daca nu erau chiar tiruri de mi se facuse frica… si mi-am dat seama de cat de mici suntem in acest univers …. gata gluma, pe cai ca se filmeaza.
Bacul a inceput incet incet sa se indeparteze de mal. Vedeam cum alearga de undeva de departe o femeie cu un piept bogat si cu doua galeti in mana. Asa se legana pieptu si galetile ca am uitat de micimea noastra in univers. Cam asa cum alerg eu dupa tramvai asa sprinta doamna dupa bac. Culmea, l-a si prins, nu ca mine in unele dimineti. Se vede antrenamentu.
Cu chiu cu vai ajungem in Macin, ne aranjam bagajele si facem provizii de apa. Era atat de cald si asa de mult praf si eu atat de imbracata cu niste pantaloni atat de grosi incat ma intrebam care mi-a fost logica cand am decis ca fac parte din outfitu perfect. Am cautat ce am cautat intrarea in traseu, am intrat pe multe ulite prafuite si pana la urma am dat de iesirea din sat.
Oana mai fusese in Macin si stia cat de cat zona. Ne-a zis ca putem incepe sa urcam cam de oriunde ca dam de traseul de pe varf pana la urma. Asa ca am inceput nu cu foarte mare tragere de inima sa mergem pe drumul prafuit, vedeam o elice datatoare de energie eoliana in stanga si Manastirea Izvorul Tamaduirii in departare pe dreapta.
In departare vedeam muntii Dobrogei, venerabili ca si varsta, ce isi merita tot respectul si admiratia mea. Imi aminteau cumva de strabunica cand mergea sustinuta de baston pe ulitele Sovejei, mica si cocosata dar totusi asa de frumoasa, demna, cu o atitudine care impunea respect fara sa isi dea seama ca face asta.
Am trecut pe langa Cariera de Piatra si am oprit la primul copac sa mancam ceva, sa mai dam jos din haine si sa ne facem curaj. Deja la baza lui muntele nu mai parea asa mic, aveam ceva de urcat. Planul initial era sa facem toata Culmea Pricopanului si sa ajungem in Greci sau cat mai aproape de Greci.
Incepem voiniceste urcusul. Eu mai rapid deoarece simteam cum ma topesc pe stanci, ceilalti trei mai incet facand cate o poza sau admirand fauna locala: multe soparle si o broasca testoasa. Cum urcasem ceva ceva nu ma intorc din drum sa vad broscuta convinsa fiind ca o sa mai gasim pe drum.
Ca sa aseman cu ceva muntele asta, din prima m-a dus cu gandul la Ciucas deoarece e plin de bolovani mari presarati ici colo iar urcusul e relativ lin. Am mai prins cativa copaci infloriti si mirosea foarte frumos, incepuse sa adie putin vantul, privelistea era minunata, soparlele erau peste tot verzi si lucitoare si stateau la soare de parca cereau sedinte foto. Linistea ne era spulberata din cand in cand de niste tunete indepartate. Departe se vedea Dunarea serpuind si o localitate deasupra careia norii isi faceau de cap.
Dupa cum spuneam mai devreme planul nostru era sa ajungem cat mai aproape de Greci, ca a doua zi sa coboram in sat si sa gasim un mijloc de transport inapoi spre Macin. Dar o intalnire, providentiala as putea spune, ne lumineaza – o colega carpatista apare din spatele nostru, ne recunoastem (mai fusesem intr-o tura impreuna). Ne spune ca mai avem mult, chiar foarte mult pana in Greci si ne va apuca inserarea, plus ca harta dupa care ne uitam noi e mai veche si nu mai exista traseele de acolo, nu mai erau marcate si am fi mers mai mult la ghici uitandu-ne spre Tutuiatu ca sa ne dam seama unde trebuie sa ajungem. Multumim frumos pentru lamuriri, ne despartim si ne hotaram sa gasim un loc frumos sa punem corturile.
Ciucusoara de stanca
Culmea Pricopanului
Urcam valea in care eram (aceasta a fost singura zona care a solicitat efort intr-adevar), mai facem poze ne gandim cat sa mai mergem, analizam posibilele locuri de campat… asa e cand ai de unde alege. Ochim pana la urma unul si nu neaparat hotarati coboram spre el. Ne hotaraste in schimb cerul care se intuneca brusc, si stropii de ploaie. Repede repede sa desfacem corturile ca sa ne adapostim.
Muntele Vraju (decor al filmului Trandafirul Galben din 1982). In spatele lui orasul Macin, Dunarea si Insula Mare a Brailei.
Ma uit la Florin, ce rapid asambleaza la cortul lui, mai sa fie gata. In schimb, Andy se tot invartea si mormaia ceva pe locul unde ar fi trebuit sa ridice casuta noastra. Vad ca ploua din ce in ce mai tare si ma duc spre el.
Din fericire ploaia s-a oprit, Andy a instalat pseudo-cortul, de fapt partea din cort pe care o aveam si apoi a inceput sa incropeasca un fel de acoperis din sacii de ploaie ai rucsacilor pe care i-a prins cu scotch de betele corturilor. La prima pala mai serioasa de vant clar zburau de acolo, dar din fericire ne-a ocolit. Incerc sa ignor situatia in care ne aflam si gasesc o broscuta testoasa proaspat spalata de ploaie, mult mai aratoasa fata de suratele ei prafuite vazute in timpul zilei. Asa ca incepe o sesiune foto serioasa, cu un fotomodel putin nervos si nu prea dornic sa pozeze.
Florin isi aduce aminte ca are la el folia de supravietuire si ca ar merge sa o puna pe cortul nostru – oricum ar acoperi mai mult decat doi saci de ploaie amarati. Este fixata solid tot cu scotch, iar la prima adiere fasaie. O incantare pentru urechi.
Se lasa inserarea si foamea in stomac asa ca ne asezam la masa. Incep sa se vada luminile Macinului si in departare luminile Brailei. Suntem pozitionati destul de sus, si tot orizontul este al nostru. Incet incet incepe sa ni se faca somn.
Ne bagam in saci rugandu-ne sa nu ploua peste noapte. Andy este pe partea din care bate vantu si este acoperita cu folia de supravietuire. Ma intreb cum poate sa doarma in conditiile in care staniolul ala fosneste si e mai rau decat picatura chinezeasca. Incerc sa ignor stresul fasaitor si ma intorc pe spate. Era deja interesant, vedeam toate stelele prin cort. Incerc sa le numar dar ma plictisesc repede asa ca imi incerc norocul intorcandu-ma pe o parte. Asa aveam o imagine de ansamblu asupra luminilor Macinului si Brailei.
Ma gandesc ca o astfel de noapte nu o sa traiesc prea des, asa ca de ce sa adorm cand pot sa ma foiesc pe toate partile si sa numar stele, luminite, avioane si fosnetele foliei de supravietuire.
Cu greu a venit dimineata mult asteptata. Colegii erau asa de fresh si eu asa de sifonata si adormita dar cu satisfactia referendumului stelar aproape terminat. Servim micul dejun apoi incepem sa strangem cortul, dar acoperisul nostru rudimentar nu se dadea deloc dus. Se pare ca scotchul acela e chiar foarte bun. Reusim sa adunam totul, suntem cu rucsacii in spate si facem ultimele poze.
In departare se vede o turma de oi si se aud cainii latrand. Nu ni se par o amenintare tinand cont ca erau destul de departe. Ii vedem cum alearga spre noi. Sunt 5-6 latratori. La inceput zambim dar pe masura ce se apropie zambetul dispare si incepem sa strigam la cioban sa vina sa isi ia in primire fiarele. Acesta pare ca ne ignora. Nu mi-am dat seama daca intentionat sau nu, dar pana sa ajunga el la noi sa isi ia cainii ni s-a parut ca au trecut cateva ore… timpul se dilata pe masura ce coltii cainilor erau din ce in ce mai aproape de picioarele noastre. Le simteam rasuflarea si ii vedeam cu salivau pe masura ce latrau. Ne inconjurasera, parca erau in formatie de atac. Si stapanul lor, domnul cioban, parea ca savureaza scena, deoarece inainta destul de agale spre noi.
Scapam neperforati si renuntam la orice alt drum pe care doream sa il mai facem in zona. Coboram incet incet spe civilizatie. Vedem cateva corturi instalate langa un copacel, intr-un decor aproape idilic. Le lasam in urma si urmam drumul prafuit care ne duce catre manastire. Mai imortalizam cate o floare, fluturi indragostiti, un popandau.
Cautam apa la manastire si ni se zice ca e un izvor mai sus in camping. In poiana de langa manastire se afla un loc destul de larg pentru campare, amenajat cu banci si mese de lemn. La capatul poienii inspre munte se afla izvorul numit “Fantana de Leac”.
Ne ducem acolo unde dam intr-adevar peste “civilizatie”. E duminica, 1 mai. Ne invaluie mirosul de mici si muzica de petrecere. Berea rece e ademenitoare si nu-i putem rezista. Mai aveam cateva ore pana la plecarea microbuzului spre Bucuresti, asa ca sarbatorim si noi ca tot romanul 1 Mai muncitoresc.
A fost o iesire atat de frumoasa si speciala, precum si primul meu bivuac ca dormit in cort n-as putea spune ca a fost… singurul lucru de care imi pare rau este ca nu i-am facut nici o poza.