O aventura… hai in Bucegi sa dam o tura

Tare dor îmi era de o ieşire la înălţimi înzăpezite. Munţii îmi sunt dragi în orice anotimp dar iarna cu zăpadă asortaţi sunt preferatii mei. Week-end-ul şi vremea ună indicată de prognoze au fost motive in plus. Că le studiez mereu, prognozele astea. Doar că se pare că din doi în doi, veţi vedea mai încolo pe ce îmi bazez afirmaţia. Traseul ales pe principiul să se poată ajunge şi cu trenul, zona să fie frumoasă şi cazarea la cabană a fost: Cota 1400 – Valea Dorului (1750m) – Şaua Lăptici (1850m) – Cabana Padina (1525m) unde ne-am cazat – Hotel Peştera (1610m) – Poiana Vârful cu Brădet – Şaua Cocora – Plaiul lui Păcală – Hotel Piatra Arsă (1950M) – Vf Furnica (2103m) – Cota 2000 – Cota 1400. Perioada 20 – 21 decembrie 2014.

Prima zi s-a desfăşurat fără incidente. Putea fi nememorabilă, pierdută pentru umanitate, dacă ochii nu ni s-ar fi desfătat cu frumuseţi scânteietoare, plămânii nu ni s-ar fi umplut cu aer curat de la mama lui, muşchii nu ni s-ar fi umflat pe noi de la efort, auzul nu ni s-ar fi ascuţit încercând să surprindă călcătura lui Moş Martin etc. Eram puţin ieşită din formă şi am icnit la unele pante dar per total a fost digerabil. Seara am petrecut-o jucând cărţi, The citadel şi Şeriful Bang, jocuri la putere în gaşca. Ne-am retras în glorie, când nici o strategie nu mai îşi atingea scopul…  de la aerul tare de munte bineînţeles.

 Frumoasa creastă a Baiului

Vf. Lăptici

Bucuriile zăpezii

în aşteptarea Vulcanicului

Dimineaţa de duminică a trecut în compania unui pisoi războinic, cu bentiţă tricolor la gât, ce luase în vizor ciucurii unei căciuli. Ningea frumos, în cabană era cald şi bine, era şi net… ce puteam să ne dorim mai mult? Cu o oră şi ceva întârziere faţă de cât planificasem s-a dat plecarea spre Peştera. Peste noapte îngheţase bine zăpada, am patinat tot drumul până la hotel şi în jurul lui pentru că intrarea în banda albastră nu se vede deloc şi am explorat puţin.

 

S-a dibuit până la urma calea cea buna, înălţătoare de-a dreptu. Pe aceasta mi-o aminteam clar, este imposibil de uitat acea urcare. Şi dăi la deal cu boii mici spre minusculi. Nu trăgeau deloc ai mei dar uitându-mă la unii companioni mă simţeam chiar bine. Ai lor erau în marşarier mai tot timpul. Cu chiu cu vai am ieşit din pădure în Poiana Vârful cu Brădet unde şi-a făcut simţită prezenţa vântul dând cu noi de pământ din când în când. Mishu care era într-o continuă mişcare, când îşi dădea bluza jos când se îmbrăca, a solicitat iar o pauză să ia windstopper-ul pe el. Pauză de care am profitat la maxim. Jumătate din timp am încercat să scot telefonul să imortalizez momentul şi cealaltă jumătate să focusez printre dârdâieli. Ceva ceva a ieşit. Rog poftiţi la vizionare, Valea Doamnele e frumoasă şi înceţoşată.

Drumul a continuat de-a lungul crestei Vârfurile Mari, a traversat Vâlcelul Cocorei, Vâlcelul Trăsnetului şi încă nişte “vâlceluţe” de mă plictisisem. Pe această porţiune îmi aduceam aminte altceva din tura făcută în 2012, şi acel altceva clar conţinea mult mai puţine văi. Că tot am pomenit de 2012, dacă atunci soarele nu ne-a iertat nici o clipită cocându-ne până la sfârâială în Şaua Cocora acum scurtele sale apariţii au alternat cu cele mai lungi ale fratelui lui din altă mamă, Viscolul. Care ne-a încins pe toate părţile şi din toate părţile cum s-a priceput el mai bine. Încins e un fel de-a spune, era ger de crăpau pietrele. Palele de vânt, mai reci şi mai rapide decât cel mai destoinic ninja în misiune, ardeau faţa lovind-o cu particule minuscule de gheaţă.

 Selfie înainte de vântul de 120km/oră

Plaiul Cocorei

Pe aripi de zăpadă

Urcarea în Şaua Cocorei

Mă uitam in sus cu speranţă, mă aşteptam ca la primul pas în Şaua Cocorei să intru într-o altă lume, mai puţin rece, fără nici o adiere. Dezamăgirea aproape că mi-a dat în lacrimi la confruntarea cu realitatea. Soarele era din ce în ce mai ascuns în spatele norilor ca un adolescent timid la prima întâlnire, vântul nu se potolea şi temperatura scădea pe măsură ce ne apropiam de hotelul Piatra Arsă.

Mănuşile subţiri nu mai făceau faţă dar am refuzat o oprire ca să le caut pe cele groase. Stabilisem o pauză mai lungă de masă la hotel şi urma acolo să fac schimbul de echipament. Se întuneca de la minut la minut. Părea că ne pregăteam de culcare deşi era abia 13.30 şi asta sigur nu era din cauză că vedeam eu negru în faţa ochilor de la foame. Parcă întorsese cineva un buton şi făcuse întuneric. Dubioasă treabă. Decid întâi să îmi îndestulez stomacul şi apoi să meditez la noaptea precoce ce ne înconjura. Grijile astronomice să mai aştepte, cele gastronomice primează.

La Piatra Arsă aflăm de la doi turişti amabili care au vorbit neîntrebaţi că un băiat şi o fată cu semnalmente bine cunoscute de noi i-au salutat şi au mers mai departe pe traseu. Ca un făcut viteza vântului a crescut brusc, viscolea zăpada ridicând-o cu putere spre ceruri, telefoanele erau prea bine ascunse că să îi anunţăm că vrem să ne oprim etc. Amânăm pauză. Pe cât îmi era de foame pe atât de plin de carne era frigiderul lui Daniel, el fiind una din cele două persoane aflate în faţă.

Până la ieşirea din zona de jnepeni depăşisem capacitatea unei combine frigorifice de mare tonaj şi injuriile continuau. În spate Shobolanii se mişcau anevoie şi ei cu gândul tot la micii şi hameiul nesavurat. Vântul bătea nervos din faţă, vizibilitatea era zero, nici putere să merg nu mai aveam în acel superb whiteout. De foame vedeam triplu aşa că în ciuda vântoaselor şi a tot ce se mai întâmpla în jurul meu am dat jos rucsacul să caut ceva de mâncare. Primele peste care am dat au fost ciocolăţelele şi prăjiturelele marca Rom Excelent. O mană cerească împărţită frăţeşte cu tovarăşii de suferinţă. În timpul acestei operaţiuni mă miram de cantitatea de zăpadă ce cădea din cer. Studiasem prognozele dar aşa vreme eu nu văzusem a se fi anunţat. Într-un minut cât a fost rucsacul neacoperit de capac se şi umpluse de nea că tot mai aveam spaţiu nefolosit.

Bifurcaţia de trasee, bandă galbenă spre Cota 2000 şi bandă albastră spre Sinaia pe piciorul Pietrei Arse prin Poiana Stânei Regale m-a făcut să zâmbesc amar. De dimineaţă jubilasem cu ideea unei astfel de coborâri. La faţa locului era evident irealizabilul, poteca nu se vedea plus că traseul e interzis iarna. Aş fi făcut orice să evit ascensiunea Furnicii atâta timp cât nu îmi era pereclitata integritatea corporală ceea ce nu era cazul în situaţia de faţă.

Pe de altă parte nici traseul pe bandă galbenă nu oferea confort. Ieşirea dintre jnepeni ne-a expus viscolului iar situaţia nu dădea semne de ameliorare. Urlând din toţi bojocii am adunat toată lumea în jurul unui stâlp indicator şi în câteva cuvinte am sugerat o posibilă întoarcere la Piatra Arsă unde să ne adăpostim. Mai mult ca sigur la 2000 telecabina nu funcţiona şi probabil dacă nu se linişteşte vremea vom înnopta acolo deci ce rost are să ne chinuim să ajungem pe vreme atât de rea. Colegii de echipă erau hotărâţi în schimb să meargă înainte, nu neapărat toţi dar plutea în aer dorinţa. Unul din argumente a fost decisiv. Dacă ne întorceam la Piatra Arsă aveam vântul în faţă şi şansele de reuşită în înaintare erau minime. Am vrut să mă conving de spusele lor şi să merg contra vântului prestând un moonwalk de mizerie apoi le-am dat dreptate. Iar regele popului n-a dormit bine în seara aceea.

Ne ghidam după stâlpii de marcaj care se vedeau temporar, printre palele de vânt. La o pauză de “relaxare” în aşteptarea ferestrei de vizibilitate din spate apar în goană două siluete. “Ia uite, încă doi nebuni, nu suntem singurii. Totuşi se comportă ca şi cum ne-am cunoaşte” îmi zic în gând. Culmea cei doi nebuni erau Alina şi Daniel. Fusesem dezinformaţi crunt, ne aşteptaseră la Piatra Arsă să luăm masa împreună.

Era din ce în ce mai răcorică, degeţelele mi se apropiau de vertiginos de momentul degerăturilor. Când scosesem dulciurile, cu gândul doar la calmarea stomacului, uitasem să scot şi mănuşile de combat. Aşa că iar, în ciuda a tot ce se întâmpla în jurul meu, a faptului că unii dintre colegi o luaseră înainte neavertizaţi că rămân pe loc şi nu îi mai vedeam cum trebuie, am dat jos rucascul ca să îmi caut mănuşile. Apăsam clapeta de plastic încercând să scot capacul şi îmi simţeam articulaţiile cum se crapă neputincioase. Durerea era îngrozitoare. Îmi trecuse prin minte să apăs pe clapă cu dinţii, ăia sigur nu aveau cum să fie îngheţaţi. Noroc cu Mishu care era lângă mine, avea mănuşi şi a acţionat în forţă. Zăpada îmi intra în ochi deoarece ridicasem ochelarii ca să văd puţin mai bine, spatele lăsat descoperit îngheţase, de auzit nu auzeam şi nici nu eram auzită din cauza zgomotului de fond inevitabil… o perfectă după-amiază de duminică. O după amiază ce a devenit mai mult decât perfectul când mănuşile groase au ajuns unde trebuiau să fie şi căldura m-a cuprins, îmi invada corpul şi mi-a dat o senzaţie de bine. De scurtă durată dar de bine.

De scurtă durată pentru că în faţă aveam Vf. Furnica şi o diferenţă de nivel de 100m pe care trebuia să o abordăm cumva. Mai făcusem traseul şi asta nu mă încuraja. Atunci urcasem pe o potecă în serpentine ac de păr dar măcar erau câteva serpentine. Acum nu distingeam nimic din acea potecă. Stâlpi nu erau deloc. Mergeam drept în sus, cu genunchii la piept, pe urmele celor din faţă. Urme care erau uşor acoperite de zăpadă. Vântul bătea cu putere din spate, dacă mă lăsam îmi susţinea greutatea. Ăsta a fost norocul, dacă bătea din faţă nu am fi reuşit să avansăm nici măcar doi metri.

Cu tot suportul ascensiunea a fost grea. Frigul, oboseala, foamea, diferenţa de nivel, astrele care nu s-au aliniat, universul care a conspirat, totul şi-a pus amprenta. Fiecare pas solicita mult prea multe secunde. Mi se părea că sunt într-o gaură albă fără şanse de scăpare, protagonistă într-un Interstellar hivernal şi fără Matthew McConaughey. La capătul ei era Furnica cu ai ei 2103m şi o Alina îmbrăcată în galben ce se ţinea bine de un stâlp ca să nu zboare lin peste Bucegi. Cam aşa se prezenta situaţia din punctul meu de vedere, trist, adevărat, imposibil de dat înapoi. Îmi venea să mă întind pe zăpada îngheţată, să las vântul să curgă peste mine şi să mă odihnesc până se termină circul. Era evident că dacă mă întindeam pe jos mă mai găseau la primăvară după topirea zăpezilor. Din fericire instictul de supravieţuire există; când zici că nu mai poţi abia la acel moment începe aventura. Am plecat capul, am băgat nasul în sân şi am dat în sus la deal.

După o perioadă nedeterminată de timp, mie personal mi s-a părut că au trecut milenii, am ajuns în locul unde mai devreme o admirasem cu invidie pe Alina şi am dat peste altele. Zburam fără aripi. Viscolul aproape că mă ridica de la sol. Cred că a fost singura dată când am fost mulţumită de greutatea pe care o am, graţie căreia nu sunt acum proţăpită undeva prin Urali purtată de rafale. În faţa mea Alexa în geaca ei portocalie mergea întins spre următorul stâlp ca să se ţină de el. Era evident că acolo trebuie să ajung şi eu, rezoluţia a fost simplă. În  următoarele 10 minute scopul este să ajungi la stâlp. Nu ştiu cum, dar ajungi. Pe burtă, pe picioare, în zbor, în dinţi, în mâini… important este să ajungi şi să te ţii de el. Au fost momente în care nu mă gândeam la nimic decât că bate vântul din dreapta şi trebuie să mă las cu toată greutatea în acea direcţie ca să nu planez fără paraşută peste Poiană Stânii, momente în care mi-am dat seama că de fapt prea puţine lucruri contează cu adevărat în lumea aceasta. Muntele m-a educat întotdeauna să îmi prioritizez viaţa, să fac distincţia între important şi orice altceva, să fiu egoistă atât cât trebuie şi darnică tot cât trebuie. Îi sunt recunoscătoare şi constat că în ultima vreme i-am cam uitat învăţăturile şi mă implic prea mult în toate nimicurile. Am nevoie de o cură de dezintoxicare montană cu de toate, să îmi aducă aminte ce e important în viaţă….

Dacă nu era vocea hotărâtă a Alexei probabil şi acum eram lipită de stâlpul din vârful Furnicii: “Nu putem rămâne aici la nesfârşit. Nu ştim când se opreşte vântul. Hai să mergem.” Avea dreptate dar nu vroiam deloc să mă despart de noul meu prieten. I-am dat cu frică drumul şi m-am îndreptat spre următorul. Uite aşa din stâlp în stâlp am ajuns în vârf de unde până la telecabină aveam de coborât 200m (cred?) pe lungime nu pe înălţime. Soarele arunca înspre noi cuţite reci, raze neprietenoase ce răneau retina când se reflectau în zăpadă îngheţată, un joc halucinant de-a v-aţi ascunselea lumină întuneric uite umbra nu e umbra, vântul bătea cu zeci de kilometri la oră aruncând zăpadă pe unde îi era voia încercând să facă acelaşi lucru şi cu noi. Ulterior am aflat că avea cam 120km la oră. Printre pale de zăpadă vedeam clădirea telecabinei, ştiam că e aproape, simţeam căldura, vedeam prin pereţi o ciorbă aburindă şi o ceafă cu cartofi prăjiţi ce mă aşteptau. Coboram veselă cu ultimele puteri, revenise şi foamea de care uitasem dar ce mai conta. Eram la adăpost.

Reveria s-a terminat când am deschis uşa clădirii şi am văzut… o masă compactă de oameni îngheţaţi ce şi-a întors privirile spre noi şi spre urgia albă care intra şi ea odată cu noi. Aşteptările îmi fuseseră atât de înşelate încât de supărare mi-a căzut brusc glicemia şi a început să mă încerce şi o stare de vomă. În câteva minute eram şi noi componenţi ai acelei mese, un fel de “Borg Collective” ca în Star Trek. Şi mai crunt era că de cealaltă parte a geamului vedeam restaurantul la care visasem, cu oameni îmbrăcaţi subţire ce stăteau la căldurică, mâncau ciorbiţă, savurau un ceai sau altceva. Mă tăiau şi necesităţile fiziologice iar buda era în restaurant. Am încercat să ajung prin hol dar era înţesat de oameni ce aşteptau ceva, nu ştiu ce şi nici nu mă interesa, înaintarea se făcea lent, cu mare efort aşa că am resetat gps-ul.

Cum cu necesităţile nu mă joc mi-am luat inima-n dinţi şi am ieşit afară în urgie ca să ajung pe cealaltă intrare. Eram însoţită de Bodo deoarece îmi era frică să nu zbor şi să se afle de mine la ştiri mult prea târziu… să fie cu martori treaba. Dăm roată clădirii ţinându-ne de o balustradă precară şi de pereţi, coborâm câteva trepte de lemn acoperite cu un strat gros de gheaţă, urcăm apoi alte trepte şi dăm direct în restaurant. Deşi mai fusesem în acea clădire eram complet dezorientată, am avut nevoie de ghidaj să găsesc buda. La toaletă altă reverie, ce să fie trasă apa de înaintaşe, ce mirosuri, ce privelişti… am dat la boboci instantaneu. Am ieşit golită, sfârşită, ţinându-mi respiraţia şi cu o altă privire asupra vieţii direct în norişorii de la ţigara unui domn ce pufăia nervos. Abia aşteptam să ajung înapoi la viscol, aer curat să fie.

Am dat ocol clădirii pe drumul deja ştiut, am dat iar ochi în ochi cu “borg collective” îngheţat şi ne-am reintegrat şi noi în peisaj. Între timp se tot vehiculau idei, că se dă drumul la telecabină, că nu mai se dă drumul, că vom coborî pe jos cu salvamontul dar mai aşteptăm să adune rătăciţii de prin Valea Dorului şi Valea Soarelui pe care îi trăgeau la deal cu ratrack-urile şi altele. Cu chiu cu vai am reuşit să părăsim zona intrării şi să ne poziţionăm high-class în holul clădirii. Erau şi băncuţe. M-am aşezat resemnată pe una din ele jelindu-mi soarta.

Dintr-o dată masa de oameni se mişcă spre restaurant, câţiva domni cu voce puternică ne organizau dând ordine oarecum contradictorii. Mă mişc şi eu odată cu turma şi ajung pe altă cale acum, prin interior, iar în restaurant. Ne înţepenim printre oameni ce molfaiua de zor şi chelneri ce purtau ciorbe pe deasupra capului mai să ni le verse pe fes. Informaţiile primite erau într-adevăr contradictorii deoarece am ieşit din restaurant pe cealaltă cale. Iar am dat roată clădirii şi ne-am trezit de unde plecasem, iar mi-am ocupat locul pe băncuţă. Iar zvonuri, iar ordine, iar pe hol, iar în restaurant. Protagonişti într-o comedie neagră. De data aceasta nu am mai ieşit afară, am ochit câteva locuri cu Alexa şi din priviri am cerut nişte ceaiuri către Bodo care era la bar. Încercam o organizare, prevăzând că vom petrece noaptea acolo. Nu reuşim să dăm comandă la ceai că iar suntem luaţi pe sus şi organizaţi.

Acuuuuum, toată lumea afară. Se coboară cu salvamontul, toţi pe jos, nimeni pe schi sau snowboard, toţi cu jucăriile în mâini. În 5 minute plecăăăăm. Îmi iau avânt spre uşa deschisă larg şi am parte de o imagine de neuitat. 50 – 60 de oameni deja număraţi de către băieţii de la Salvamont aşteptau să se adune toată lumea din cabană. Viscolul dansa în jurul grupului în rotocoale albe, halucinante. Într-un final am fost în jur de 200. Se cobora cu dificultate dar eram multi si ne sustineam unii pe ceilalti. Hazul de necaz era la el acasa. Înnotam prin marea de nea, un picior băgam unul scoteam. Lângă mine Bodo fredona vesel “o aventură…urcă în maşină şi hai să dăm o tură”… o melodie de mare succes în 2004 a formaţiei Reflex pe care am readaptat-o momentului. Nici nu ştiam că are şi altceva în repertoriu în afară de Pink Floyd.

O aventură… hai în Bucegi să dăm o tură

Spune-mi că şi tu îţi doreai o aventură

 Gerul e mai tare ca rimelul

Într-un final am fost în jur de 200… atunci când instalaţiile nu funcţionează

Pe drumul de vară nouă ne-a fost din ce în ce mai uşor să înaintăm. Pregătiţi fiind pentru traseu cu bocanci, rucsaci micuţi şi beţe de tracking în care să ne sprijinim. În schimb cei încălţaţi cu clăpari şi cu schiurile în mâini erau o privelişte de neuitat. O fată încerca să poarte o conversaţie cu persoana de lângă ea. Ca să audă mai bine se întorcea cu tot corpul şi secera tot ce prindea cu schiurile pe care uita că le are pe umăr. Dacă nu fereai capul erai decapitat, un fel de cine mişcă nu mai mişcă. Un altul mult mai îndemănatec încerca să alunece elegant pe porţiunile mai înclinate dar era departe de izbândă căzând întâi el şi apoi schiurile peste el. Un tată responsabil căra schiurile lui, pe cele ale copilului şi inclusiv copilul care i se agăţase de pantaloni şi nu mai avea chef de nimic.

Ne-am detaşat uşor de pluton şi duşi am fost, pas întins până la 1400 unde am ajuns aproape de lăsarea nopţii. Din fericire telecabina funcţiona şi ne aştepta cu uşile deschise. Singurul inconvenient era că nu aveam bilete. Ne mişcam în reluare. Unii nu mai aveau bani deloc şi cei avuţi nu îşi găsea portofelul prin rucsac. De afară Bodo ţipa agitat în timp ce se scutura de zăpadă: Cineva să scoată banii ACUUUM să luăm bilete că vine puhoiuuu!

Din senin au răsărit două hârtii de un milion pe care le-am înhăţat din mers, am achiziţionat ce era de achiziţionat şi ne-am mai oprit în Sinaia direct în primul restaurant. Dezhidratată fiind am început cu două pahare de apă, am dat peste cap un fresh de portocale şi abia apoi am început să văd ce se întâmplă în jurul meu. Restaurantul se umpluse ochi de sinistraţi înfometaţi. Cică au fost peste 120km la oră. Uraaa am scăpat. Poftă bună!