Padina, cu soarele in fata. Robin, tu esti?

Incerc sa deschid pleoapele dar imi dau lacrimile. Soarele in combinatie cu zapada dauneaza grav vederii. O simt pe propria mea retina, nu ca mi-ar fi spus-o nenea doctorul cand eram mica si nu vedeam Serbarile Zapezii la Izvorul Muresului.  Scormon in capacul rucsacului. Sa fi uitat chiar ochelarii de soare acasa? Imposibil. In 99% din cazuri sunt primii pusi in rucsac alaturi de frontala si de genunchiere. Gata, i-am gasit. Ce bine.

Suntem la Cota 2000 Sinaia, aproape de baza Salvamont. Alexandra, de fapt Cristi din ce imi aduc aminte,  isi lasa scrisoarea in usa casutei rosii si cochete.  Coboram pe marginea partiei de schi cea numerotata optimist 13 uitandu-ne la telescaunele care parca stau si atunci cand merg. Sau poate chiar nu circula deoarece nu vad picior de schior pe partie. Leaota ne saluta din departare. Strunga Mare, Cheile Horoabei si chiar iubitul meu Drum al Granicerului sunt clare in fata noastra. Frumoasa anatomie a Bucegilor, partea vestica.

Tura noastra de week-end inseamna: Sinaia Cota 2000 – Valea Dorului (1750m) – Saua Laptici (1850m) – Cabana Padina (1525m) – (Pestera Ialomitei) – Hotel Pestera (1610m) – Poiana Varful cu Bradet – Saua Cocora – Plaiul lui Pacala – Babele – Busteni

Din poveste-n poveste coboram pe marginea partiei si ajungem la Cabana Valea Dorului. Prea putina miscare e acolo si nici noi nu zabovim prea mult. Un ecran cu afisaj electronic ne informeaza asupra datei si temperaturii. E cald, multe grade peste zero. Fata imi arde putin. Soarele bate cu putere in zapada, mai rau ca la campionatele de K1. Sunt curioasa cine va castiga. Renuntam la haine precum layerele de la ceapa.

Singuratica Leaota

Valea Dorului

Cheile Horoabei si Coltii Tapului in spatele lor, dreapta. Si bineinteles mult visatul drum al granicerilor

Incotro?

La cateva minute de Cabana Valea Dorului ajungem la o raspantie si la un dubiu. Hotarasem traseul de cu seara dar la lumina pranzului ne tenteaza sa incercam crucea galbena spre Lacul Bolboci. Cu toate ca ne batuse destul de mult soarele-n crestet ne dam seama ca drumul ar fi mult prea lung iar pe zapada nebatuta ar fi si mai lung asa ca alegem traseul initial pe banda rosie prin Saua Laptuci.

Semnele iernii grele de la inceputul lui 2012 sunt peste tot. Bunul simt imi sopteste ca e normal ca la altitudini mari sa fie mai multa zapada decat la ses dar iarna asta cred ca a vrut sa afle cat rezista muntele la presiunea tonelor de nea. Din fericire a facut fata distractiei sau asa ne-a dat noua impresia.

Poteca serpuieste pentru inceput printr-un valcel. In unele zone indicatoarele imi ajung cu partea superioara putin mai jos de brau. Nu inseamna nici ca m-am inaltat, nici ca am devenit peste noapte ruda cu Legolas cel din neamul diafan al elfilor. Inseamna doar ca zapada e foarte indesata iar riscul de scufundat e mic. Din cand in cand dadeam si eroare trezindu-ma intr-un spagat fortat, cu un picior in zapada si cu celalalt la aproximativ 140 grade in aer, cersind ajutorul colegilor de tura.

Plutind pe zapada si sporovaind de zor nu ne dam seama cand am castigat lupta cu inaltimile si am ajuns in Saua Laptici. O pauza se invoca pe motiv de admirat peisajul. Alb peste tot. Scanteierile de diamant sunt scrijelite de sunetele stridente scoase de un pasaroi negru si cu gura mare. Il localizam cu ajutorul unui minibinoclu. “Da, tati. E normal sa ai gura mare cand esti asa departe.“

Costila undeva departe

Costila la orizont

Ingropat in zapada

Vanturis, Coltii lui Barbes si Furnica (vedere din Saua Laptici)

Vanturis, Coltii lui Barbes si Furnica (vedere din Saua Laptici)

Din Saua Laptici a inceput coborarea spre Padina. Liziera padurii am atins-o in cativa pasi. Eram la sfarsitul plutonului cu Alexandra. Povestim de munte, de trasee, de kinetoterapie, de urs… ooooh, nu de urs… ca se incheie povestea. Ceilalti erau mai in fata iar gandul la blanos ne da fiori pe sira spinarii. Marim pasul. In cateva minute deja grabim din spate gasca, obosita la cat batuse poteca.

Parcusul nostru prin padurea muntelui Laptici devenise din ce in ce mai solicitant pana la limita halucinantului. La umbra cetinei era bine cu toate ca innotam prin zapada. Un picior il bagam pana la brau pe masura ce pe celalalt il scoteam. Totul la unghiuri demne de Nadia Comaneci.  Hai fetele, genunchiul la piept.

Nenorocirea se-ntampla cand ieseam din “umbra tractoare”. In poiana dinaintea ultimei coborari semanam fantastic de bine cu participantii la o cursa de supravietuire. Panta era mica, maxim treizeci de grade inclinatie. Zapada era apoasa si grea. Orice pas implica suprasolicitarea la maxim a musculaturii. Albul ce ne-nconjura devenise argintiu. Imi era cald si ochii imi lacrimau. Nu mai vedeam nici macar cu ochelari de soare. M-am prabusit in genunchi. Netinand cont de decaderea fizicului psihicul isi duce si el lupta. Imi e sete. O bere rece si un acoperis deasupra capului, atata vreau. Unde e Padina aia?

Cu astfel de ganduri si cu bocancii mustind am trecut Ialomita si am ajuns la cabana Padina. Ne cazam, luam masa si ne hidratam. Probabil nu in aceasta ordine dar ce mai conteaza. Unii dintre noi decid sa se bage la somn altii sa vada Pestera Ialomitei. Printre vizitatori ma numar si eu.

Cabana Padina

indicator rezervatie Cheile Horoabei

Ialomita cu clabuci

Manastirea Ialomitei

Cine doreste bilete sa intre in pestera?

Stalagmite

Atentie ca aluneca

Mai rau decat la Fontana di Trevi

“La Altar”.

Uimita si scarbita in acelasi timp. Ce rost au banii in fundul pamantului, langa o cruce?

Inscriptie pe o tabla:

“Pestera Ialomita este amplasata la altitudinea de 1660m in muntele Batrana la 10 km de Izvoarele raului Ialomita. Gura pesterii in forma de semielipsa se deschide pe o terasa orizontala situata la 18 m deasupra fundului vaii. Initial aceasta terasa nu exista; intrarea pesterii fiind obturata de la daramaturi astfel incat accesul la gura pesterii era foarte greu.

La intrare se intalneste prima grota cunoscuta sub numele de Grota Mihnea-Voda, spatioasa si luminata de soare in special dimineata, pastrandu-si dimensiunile mari pe o adancime de peste 100m. Se caracterizeaza printr-un sol aproape orizontal, relativ uscat. Inainte de 1924 prin aceasta grota curgea raul pesterii, care strabatea intreaga excavatie. Astazi paraul devine subteran inainte de a ajunge la aceasta grota si se varsa in Ialomita mult mai jos.

Spre fund grota isi schimba orientarea spre nord si isi micsoreaza mult dimensiunile formand in dreapta o caverna redusa numita Camara. Grota Mihnea – Voda se continua cu o galerie numita Pasajul ce a fost largita in anul 1897 pana la dimensiunile actuale ce urmeaza accesul in celelalte grote. Inainte de aceasta data acest culuar nu avea decat 40 cm largime ceea ce permitea vizitatorilor sa patrunda taras si numai cand apele erau scazute.

Dupa acest pasaj se intra in Grota lui Decebal, o caverna in forma de dom din care se deschid mai multe galerii, una din aceste galerii se infunda si se deschide spre dreapta indreptandu-se spre vest. La stanga se vede Grota SF. Maria la care se ajunge trecand peste un prag de bolovani mari si umezi, alunecosi. Grota continua la sed-vest printr-o galerie joasa si ingusta neexploatata in parte, denumirea acestei grote provine de la impresia de asemanare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocata de umbre si lumini.

Galeria principala prin care se continua drumul are o lungime de peste 40 m si se opreste aici langa un perete de piatra vertical ce pare sa inchida pestera. Urcarea acestui perete duce intr-o alta galerie cu solul alunecos ce se intinde in lungul unei crapaturi terminandu-se printr-o caverna de dimensiuni reduse. Dupa ce traverseaza aceasta caverna se ajunge in locul numit La Raspintie. La 35 m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurca, in dreapta coborand intr-o parte stramta se ajunge intr-o cavitate mai mare, la locul de unde paraul pesterii traverseaza doua lacuri care initial aveau 12m lungime si o adancime de 3-3.5m.

In stanga urcand zidul de bolovani se ajunge la Grota Ursilor, cea mai mare cavitate din aceasta pestera avand peste 72 m lungime si 35 m latime si 25 m inaltime. Aceasta grota este lipsita de apa, cu solul acoperit de numeroi bolovani. La descoperirea ei s-au gasit numeroase oseminte, ceea ce face sa presupunem ca acum 2000-2500 ani aici au fost ultimele ascunzatori ale ursilor cavernelor.

Din Grota Ursilor se deschide spre N-V o galerie de 2 m inaltime pe o lungime de cca. 30 m denumita Fundul Pesterii care initial era impodobita de numerosi stalpi ce legau bolta de sol. In continuare este Galeria Apelor pana la altar lunga de 75m si lata de 2m si inalta de 3 m cu aceiasi orientare catre N-V in care curge paraul pesterii. Pestera accesibila se termina la Altar unde stalactitele sunt asezate in asa fel incat dau impresia unui altar de biserica.

Lungimea totala a galeriei principale pana la Altar este de 400m iar diferenta de nivel intre Altar si Gura Pesterii de 60m. Formarea pesterii Ialomicioarei se datoreaza actiunii de dezvoltare, timp indelungat a apei asupra calcarului.  Acest monument al naturii a fost cunoscut acum 4-500 de ani, dar cercetarile organizate au inceput in anul 1897 cand s-a efectuat si prima ridicare topometrica exacta.”

Pe tot timpul incursiunii subterane singurul gand avut s-a legat de un iminent cutremur care m-ar putea prinde in maruntaiele pamantului. “Daca supravietuiesc, cum as iesi eu de aici?” Sub influenta acestor trairi parasirea incintei a fost mai mult decat blagoslovita.

Seara a curs lin in povesti, planuri de viitoare excursii si jocuri de carti. Singurul disconfort a fost dat de fata rosie ca fundu de maimuta. Pielea ma ardea cu scarpinaturi mai putin o dunga alba in zona ochilor, care fusese acoperita de ochelarii de soare. Important e ca ochii au fost protejati, doar asa mi-a zis nenea doctor. Ce rost mai avea sa ma gandesc si la piele? Bine ca am acasa, nu cand imi trebuie, doua flacoane de crema de soare cu factor mare de protectie. Pe parcusul serii aparitiile unora dintre noi erau insotite de remarci gen: “Robin, tu esti?”, Robin fiind ajutorul de incredere al lui Batman in caz ca nu sunteti la curent cu viata supereroilor.

Ziua de duminica a venit neanuntata, cu o trezire lejera, un mic dejun indestulator  si o cafeluta buna. In timp ce-l serveam admiram pe geamurile salii de mese  troiene imense si scanteietoare. Stresinile picurau alene. Se prevedea o zi la fel de insorita ca precedenta. Pielea noastra numai incantata nu era. Cu toate astea n-avem ce face, trebuie sa plecam.

Rama conifera

Clabucii revin pe Valea Ialomitei

Pod peste Ialomita (trecut cu strangeri)

spre hotel Pestera

Iubesc iarna, cateodata doar pentru umbre

Albastru de Pestera, nu de Voronet

Ne indreptam catre hotel Pestera. Drumul lasa in stanga manastirea si pestera Ialomitei continuand pe trepte de beton alunecoase. Ma sprijin de balustrada cu ganduri nesigure. Instabilitatea imi da fiori. In aproape jumatate de ora (cu pauzele de facut poze luate in calcul) ajungem la hotel. Nu incetez sa ma mir in sinea mea. “Scump domne, scump. Cine ar da atatia bani? Da, e un hotel in creierii muntelui care are apa calda, sauna si ofera servicii diverse. Dar cei care ar plati tarifele nu ar merge pe jos ca si noi. Ar veni cu cabina, care nu e functionala mereu sau cu masina… ceea ce iar nu se poate mereu. Si atunci, cum de inca se mai tine pe picioare?”

Intrebarile mele raman fara raspuns. Pe de o parte pentru ca mi le adresasem mie, pe de alta parte pentru ca in spatele hotelului vad poteca imbietoare in forma de panta accentuata si uit sa le cer parerea colegilor. In 15 – 20 minute transpirate ne-nfiintam in Poiana Varful cu Bradet. Pe cat de moale era zapada-n padure pe atat de tare e in gol alpin. Varful bocancului sapa de zor scarite. La inceput gheata pare a fi castigatoare la puncte dar noi suntem perseverenti si o dovedim. Peisajul e incredibil de frumos.

Banda albastra pare a fi alegerea in orice directie

Horoabele si ceva din Valea Doamnele

Frumusetea Bucegilor

In Poiana Varful cu Bradet

… bradetul

Din poiana continuam pe curba de nivel de-a lungul crestei Varfurile Mari, traversam Valcelul Cocorei si inca niste vai de ne iesise limba de-un cot. Soarele nu ne-a iertat nici o clipita. Fetele noastre bine prajite sambata duminica s-au rascopt.  Cu ultimele sfaraieli urcam in Saua Cocora – Laptici, pe marginea platoului Bucegi. Admiram in goana calului Varful Pietrei Arse si cabana Piatra Arsa (1950 m). Ne grabeam.

Contre-jour

in coastele Cocorei

Valea Doamnele, prim-plan

spre Saua Cocora – Laptici

Victorie!

Planul initial era sa coboram la Piatra Arsa si apoi spre Cota 2000 Sinaia. Dar soarele care ne dadea directe in fata ne-a decis sa schimbam directia ca sa nu ne-o mai luam grav in freza. Gasca coboara frumos la vale aplicand metoda “pe cur”. Eu si Raluca decidem ca suntem prea demne si o luam la promenada pe marginea cornisei de-a lungul Plaiului lui Pacala.

Gasim inceputul drumului de vara si cam atat. Restul se afla sub tone de zapada neprietenoase pe care nu am vrut sa le-ncercam la pas deoare nu vroiam sa starnim o avalansa. Incepem sa urcam pe coastele Cocorei si in 45 de minute suntem la cabana Babele. De acolo telecabina, ura si la gara.

Living on the edge!

La pas pe cornisa

spre Hotel Pestera innoti in zapada

Piatra Arsa si Varful Pietrei Arse

Plaiul lui Pacala

Cantonul Jepi si Jepii Mari

Circul a inceput luni dimineata odata cu reflectarea imaginii mele in oglinda din baie. Mare mirare ca n-a crapat la noul model de bronz cu model de ochelari. Dunga alba lasata de ochelari contrasta puternic cu rosul fetei si imi punea ochii in evidenta. Parca eram amanta parasita a lu’ Zorro, care naparleste in zonele prea arse. Mi-a fost greu sa ma decid sa ies din casa fara o punga in cap.

In ziua aceea si urmatoarele am reusit sa binedispun juma’ de garnitura de metrou, un biciclist era cat pe ce sa faca accident evitand o masina la milimetru, farmacistele la care m-am dus sa le cer un leac radeau in hohote si fara menajamente mai ales ca pacientul radea impreuna  cu ele de prostia sa. Cel mai mult mi-au apreciat look-ul baietii de la spalatoria auto aflata langa statia de RATB unde astept in fiecare dimineata 330. Timp de doi anu nu ma bagasera in seama dar totul s-a schimbat in ziua fatidica cand printre sunetele tasnitoarei disting clar un ton admirativ: Vai domnisoara, ce bronz frumos aveti!