Căutând inspiraţie pentru trasee de bicicletă în apropierea Bucureştiului pe internet am dat peste un articol ce lăuda cele mai frumoase trasee de bicicletă din judeţul Prahova, pe siteul adevărul – secţiunea ştiri locale. Titlul scris cu litere de-o şchioapă şi pozele îndemnau la ducă “Excursie pe bicicletă, prin podgoriile din Dealu Mare. De la Ploieşti la Urlaţi, pe două roţi”. Sună atât de bine printre frumoasele podgorii ale zonei Dealu Mare încât am zis să încercăm şi noi. Ce conta că pozele din articol erau făcute toamna şi noi eram în plină vară.
Traseul ales de noi, puţin scurtat deoarece nu am ajuns până la Bucov / Ploieşti, a fost: Urlaţi – Orzoaia de Sus – Vărbila – Nisipoasa – Plopu cu retur la Urlaţi, un total de 29 kilometri cu 286m diferenţă de nivel după cum bine grăieşte Strava. Urlaţi a fost ales centrul de comandă deoarece era cea mai mare localitate de pe traseu şi găseam sigur o parcare organizată în care să lăsăm maşina.
Parcare am găsit aproape de Conacul Bellu, o atracţie turistică a zonei. Conacul este construit în stil vechi românesc în secolul al XIX-lea şi se află într-o poieniţă în vârful unui deal. La exterior este frumos. De interior nu ştiu ce să zic, nu am intrat dat fiind că era în desfăşurare un eveniment din categoria nunţi / botezuri / cununii şi era plin de oameni aranjaţi. Nu prea ne asortam cu momentul.
Pe barosăneală 🙂
Conacul Bellu mascat de vegetaţie
8 kilometri am mers rachetă, mai la vale mai la deal. Este foarte frumoasă zona, aşa cum se lasă descoperită vălurită pe după curbe. Cerul cu vălătucii din nori sporea dramatismul clipei. Din păcate dar şi din fericire în acelaşi timp unde era peisajul mai frumos, fix acolo, eram în viteză şi parcă nu ne venea să oprim la poze. Am lăsat instantaneele pentru întoarcere că sigur pe fals plat în urcare nu vom avea la fel de mult avânt. După cei 8 kilometri, în Vărbila, am oprit de două ori. Prima dată la un magazin sătesc pentru aprovizionarea cu apă rece şi eugenii unde am primit rest ca pe vremuri: o pastilă de gumă Orbit, a doua oară la Mănăstirea Vărbila pentru care am ieşit puţin din şoseaua principală. Nici aici nu am intrat deoarece era aglomerat.
Am primit rest
Mănăstirea Vărbila este un monument istoric de secol XVI în care s-a închinat Mihai Viteazul, unul dintre cele mai vechi aşezăminte religioase din Prahova.
Greul a început după pauza de la mănăstire. Nici nu am ieşit bine în şosea şi în faţa noastră a apărut zidul, urcarea Vărbila cea celebra la ea in cartier pe Strava. Mai este cunoscută în public şi sub numele de “Vărbila hard climb”, “Vărbila wall”, “Le mur de Vărbila”. În particular cred că mulţi i-au dat şi alte alintături care nu pot fi reproduse, atât de monstruoasă este panta cu un maxim de 17% în doar 900m lungime. Mi-am luat avânt şi am urcat şi eu o mică parte în şa (10-15 metri) la început pe unde era 6-7%. Am renunţat rapid şi m-am dat jos în grabă de pe bicicletă ca să nu o iau înapoi cu spatele. Strava îmi spune că am urcat (împins bicicleta ca să fim cinstiţi) în 9:26 minute cu 4.7km/h. Bodo mă aştepta în vârf făcând cerculeţe pe şosea. Se plictisise săracul, dar cine l-a pus să fie atât de antrenat şi să meargă cu amatorii la drum. M-a întâmpinat surâzător:
- Îţi dai seama cu ce viteză o să coborâm la întoarcere?
- Oh, da. Important e să ne ţină frânele şi să nu vină nimeni pe contrasens.
Până la întoarcere a fost frumoasă şi coborârea până în Plopu şi nici urcarea înapoi în moţul Vărbilei nu a fost grea. Chiar mă întrebam în sinea mea şi în viteza coborârii spre Plopu dacă voi face faţă situaţiei. Probabil viteza prinsă m-a făcut să cred că e o înclinaţie mare dar realitatea e alta, abordabilă. Să tot fie coborâri / urcări din astea.
În articolul care ne-a inspirat traseul am găsit şi informaţia că “în pădurea din Vărbila este amenajat şi marcat un traseu de cicloturism de 13km, pe drum pietruit şi poteci de pământ, de nivel mediu. Punctul de start/finish este Monumentul Eroilor de pe platoul Vărbila.”. Abia la întoarcere am văzut intrarea în traseu dar cum în plan nu era să fim ciuruiţi de toţi ţânţarii prahoveni dornici de sânge de biciclist nici nu ne-am apropiat.
A fost rapidă şi scurtă coborârea de la Vărbila. Viteza maximă atinsă de mine a fost de 38 km/h, bunicică. Se putea şi mult mai mult dar nu mă ţine psihicu.
După cum estimam la dus întoarcerea pe fals plat în urcare şi oboseala acumulată a diminuat elanul. Astfel am avut şi două pauze de poze în urma cărora au ieşit cele de mai jos. În Urlaţi mirosea a mici şi nouă ne era cam foame. Din păcate ne grăbeam şi am rămas doar cu gândul.
