Pe doua roti pe dealurile de la Breaza. Aprilie 2018.

Aventura s-a ivit din scurt. Cu o zi înainte am aflat că prietenii găsiseră cazare la o pensiune din Breaza și ne-am lipit și noi de ei, deoarece mai era o camera liberă. Studiasem anterior câteva trasee cicloturistice din zona, marcate în vara lui 2016, deci era rost de bicicletă așa că a urmat găsirea unui tren cu vagon de biciclete care să aibă locuri libere și să și oprească în Breaza. Am avut noroc cu un tren particular așa că sâmbătă 21 aprilie 2018 în jur de orele 11.00 descindeam în glorie pe peronul gării Breaza. Ca să ajungem la cazare am luat în piept serpentinele de pe stradă Gării, pentru un bun început de aventură.

Despre traseele cicloturistice găsite: erau în număr de 3 și făceau parte din Proiectul Breaza Cicloturistică realizat la inițiativa Centrului Național de Informare și Promovare Turistică din subordinea Primăriei Breaza în colaborare cu Asociația Adevărații VeloPrieteni.

Vorbesc la trecut deoarece în aprilie 2018 când am fost noi nu prea am găsit marcaje pe traseul C2 pe care l-am urmat și nu știu dacă între timp s-au mai înnoit. Probabil în cei 2 ani care trecuseră de la realizare se distrusesera marcajele. C2 avea startul de la Centrul de Informare Turistică (CNIPT) urmând traseul str. Republicii – str. Libertății – str. Poieniței – str. Sunătorii – str. Moldovei – „la Trovanți” – cartier Ograda – islaz Mălaiele – str. Drum Lung (localitatea componentă Valea Târsei) – str. Ocinei/DJ 710 – punct „La Pripon” – str. Someș – str. Carpați – str. 1 Mai – str. Mărășești – str. Plaiului – punct „La Pietriş” – DJ 206 (Dealul Lazului) – str. Tălii (localitatea componentă Gură Beliei) – str. 30 Decembrie – str. Republicii – Primăria Breaza. Marcaj: C2 roșu. Lungime: 22km. Urcări cumulate: 488m Dificultate: medie. Noi la un moment dar am scurtat traseul (nu am mai continuat bucla de la strada Plaiului în sus) din motive pe care le voi explica în paragrafele următoare așa că am parcurs C2 parțial, 16.53km cu urcări cumulate 393m. 

După ce am lăsat bagajele în cameră și puțină socializare am tăiat-o plini de avânt pe traseu. Nici nu am plecat bine că am și greșit drumul intrând de pe strada Sunatorii cea asfaltată pe cea a Ardealului când trebuia de fapt să mai mergem puțin până la cea a Moldovei. Visul asfaltat nu a ținut foarte mult deoarece pe Strada Moldovei am dat de o urcare susținută cu genunchii la piept și privirea în pământ pentru început pe un drum pietruit câteva sute de metri apoi pe traverse de beton. Pentru început am încercat să merg pe bicicletă, cât a fost panta mai moale, dar deoarece zbura roata pe neașteptate când pe față când pe spate și nu știam pe ce parte va fi prima dată impactul cu solul am renunțat. Era foarte cald, praful sărea la orice pas și eu mă întrebam dacă ceea ce părea o idee bună cu o zi înainte chiar este. Ulterior oricum panta s-a înăsprit grav deci probabil dacă încercam să o abordez pe două roți aș fi sfârșit zburând pe spate cu bicicleta peste mine și cu coastele bine înfipte între traverse. 

La sfârșitul cățărării, ajunși pe platoul numit “La Trovanți”, am făcut o mică pauză de admirat peisajul care se dezvăluia 360 grade. Merită urcarea pentru această panoramă. Tot acolo am întâlnit un stâlp cu marcaj punct galben care semnalizează circuitul dealului Gurga (Micul Caraiman – altitudine 743 m) cu punct culminant Crucea Eroilor.

La Trovanți

La islazul Mălaiele am ajuns cu morcovul destul de crescut în partea dorsală după ce ne lătraseră câţiva câini din orizonturi neidentificate şi care speram să rămână aşa, neidentificate. Să nu se apropie prea mult. Din această cauză nici nu am savurat prea mult peisajul, munţii ce se zăreau în zare plini de zăpadă nu m-au mişcat deloc. Să fie sănătoşi acolo la locul lor. Hai odată, lasă pozele, că vin bestiile peste noi. Îi auzi cum latră? Unde naiba sunt? Și ciobanii? Ce fac ciobanii? Să potolească fiarele. 

La Breaza ca-n Elveția

Am mers o perioadă sub ameninţarea lătrăturilor până bestiile s-au potolit singure, probabil după ce ne-am dat după deal şi nu ne-au mai văzut. Oricum aveam parte de o altă provocare, o coborâre pe teren accidentat pe care nici măcar o secundă nu m-am gândit să mă urc în şa. Era greu să ţin bicicleta să nu o ia la vale încercând să merg la pas. Când eram pe lângă ea, când eram înaintea ei, când eram în urma ei. O fracţiune de secundă de neatenţie şi rămâneam fără obiectul muncii. Ho cu mama, nu fi nărăvaş Bossulică. 

Coboram concentrată, ţinând puternic de bicicletă, fericită că se termină zona accidentată şi ajungem întregi la drum când, deodată, nişte lătrături localizate într-o zonă foarte apropiată mi-au îngheţat sângele în vine. Am belit-o să trăiţi. Eu la deal înapoi nu o iau, nici să mă plăteşti foarte bine. La vale parcă nu îmi vine să mai merg. Ce facem, Bodo, ce facem? Tăpşanul era plin de cai care păşteau liniştiţi, câinii nu îi vedeam încă dar le simţeam răsuflarea. 

Amintirile sunt vagi, clar nu prea îmi e cum am scăpat. Probabil creierul a încercat să elimine acest episod dificil dar după câteva zile de sforţări şi întrebări către Bodo şi prietenii cărora le-am povestit la acel moment întâmplarea declar că am avut noroc. Toate bestiile lătrătoare erau fie legate fie după garduri înalte. Şi stăpânii lor erau acasă, ca să îi stăpânească dacă încercau să guste din carnea de turist.

La intrarea în Breaza de Sus dinspre Valea Târsei am avut parte de o urcare puternică dar nu îmi aduc aminte să mă fi deranjat prea mult. Atâta timp cât nu erau câini cu bale aburinde totul era perfect. Am părăsit asfaltul către stânga pe o stradă pietruită (strada Someş) plină cu vile noi de vacanţă. Vilele acelea aveau şi ele, unele, câini. Care evident lătrau. Relaxarea mea se dusese naibii. Cu toate vilele noi şi prosperitatea pe care o emanau erau zone în care gunoaiele cuceriseră marginea străzii dându-i un aspect dezolant. 

La un moment dat drumul pietruit a fost înlocuit cu pavele, roţile bicicletei iar zburau stânga dreapta, mâinile zburau şi ele stânga dreaptă nu neapărat în direcţia roţilor, dinţii clănţăneau, cascheta parcă nu mai stătea bine pe scăfârlie, parcă îmi era foame parcă îmi era sete. Eram din ce în ce mai extenuată, nu neapărat fizic cât psihic. Măcar strada era străjuită de pomi şi era umbră. La intersecţia cu strada Plaiului pavată cu traverse, pe care trebuia să o urmăm la stânga tot în ascensiune, am declarat ziua închisă. Gata, că nu sunt câştigată la belciuge. Până la urmă trebuie să mă şi distrez în această excursie.

Coborârea pe traversele străzii Plaiului a fost cruntă, au fost zone cu pantă atât de accentuată încât bicicleta o lua înaintea mea la fel ca pe tăpşanul de cu două ore mai înainte. Nu o mai puteam stăpâni. Eu evident eram pe lângă, nu în şa. După un kilometru de chin am ajuns în strada Republicii şi de acolo am zburat spre cazare pe asfalt. Restul zilei nu mi-l aduc aminte, sigur am făcut un duş şi m-am duş rapid la culcare. Fusese o zi cu o mare încărcătură emoţională. 

În încheiere îmi aduc aminte, ca şi cum aş citi acum prima dată, începutul prezentării traseelor cicloturistice din zonă: “Breaza este locul ideal pentru iubitorii sportului pe două roţi”. Aşa o fi dar dacă ar avea mai puţine drumuri cu traverse şi mai puţini câini lătrători. Sau poate descrierea e scrisă de câinii din zonă. Cine ştie.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.