Încă puţin şi vine iarna, se deschide sezonul de schi şi se vor face doi ani de când am ajuns la Poiana Stânii urmând Poteca Regală. A fost soluţia salvatoare a unei zile în care, din cauza condiţiilor meteo, nu s-a schiat sus la Cota 2000. Sâmbătă dis de dimineaţă eram în faţa telecabinei aşteptând startul a două zile de schi.
Făcusem rezervări, ca de obicei, la Cabana Valea Dorului. Mai aveam doar de închiriat echipament. Singur împotriva noastră, dar suficient, a fost vântul care bătea cu mulţi kilometri la oră spulberând zăpada şi tot ce mai găsea în cale. Ne luasem gândul de la cazarea din Valea Dorului, n-aveam chef de traseu până acolo, şi probabil nici nu era recomandat de încercat, la Bucureşti nu intenţionam să ne întoarcem ca să stăm liniştiţi la casele noastre aşa că am început să căutăm cazare la faţa locului.
Cu insistenţă şi perseverenţă chiar am găsit ceva, aproape de Telecabină, Hotel Green Palace pe numele de scenă. Nu mă aşteptam la atâta lux cât am putut să primim deşi suma nu era considerabil mai mare faţă de ce plăteam la Cabana Valea Dorului. Mai că îmi era milă să mă arunc în patul mare cu cearşafuri proaspăt apretate şi acoperit de o cuvertură lucioasă de culoare albastru închis. A fost prima, şi până acum ultima, cuvertură pe care nu am avut reţineri să mă aşez într-o cameră de hotel. În imaginaţia mea cuverturile sunt mult mai rar spălate, purtătoare de mizerii şi microbi etc. Nu continui pentru că nu vreau să visaţi urât la noapte.
La Hotel Green Palace câinii nu stau decât pe fotolii de piele
Castelul Peleş şi vântul ce mătura crestele
Ziua de sâmbătă s-a dus pe apa sâmbetei incredibil de repede, am reuşit să ajungem doar la Castelul Peleş şi Mânăstirea Sinaia. De încheierea zilei nici nu am cuvinte suficiente să povestesc dar încerc. Hotelul la care eram cazaţi avea în dotare şi un mic spaţiu în care se putea manifesta în voie o formaţie muzicală de mici dimensiuni, maxim 3 membri în componenţă. Nu remarcasem locul până când am văzut că se fac pregătiri de spectacol deşi în afară de noi mai era o singură familie cazată. Oare chiar au de gând să ţină o cântare în seara asta? Pentru cine? M-am retras în vastele apartamente cu promisiunea că revin la concert. Ceea ce am şi făcut după ceva vreme. Locuiam la etajul doi de unde se auzea un zumzet. Pe măsură ce coboram volumul creştea. Dacă la început nu descifram ce zice cântăreaţa aproape de parter deja ştiam juma’ de strofă.
Melancolie, dulce melodie
Melacolie, misterios amor
Melancolie, melancolie
Din armonia inimii cu dor
“Aha. Deci e pe melancolie treaba. Ia să văd cum se simte auditoriul.” Acesta era format din două persoane, ambele prietenii mei cărora le intra berea cu melancolie. Am izbucnit în râs şi nu scap ocazia să le aduc aminte că prea aveau moacele plouate.
Speranţele noastre erau în a doua zi, doar doar se va îndrepta vremea. N-a fost să fie, cabina era în continuare închisă pe motiv de vânt puternic şi vreme rea sus pe platou. În Sinaia ningea cu fulgi mari şi apoşi, vântul se potolise şi gradele indicate de termometru erau suportabile dacă erai îmbrăcat corespunzător. Nu ne doream să părăsim oraşul prea repede aşa că am optat pentru un traseu scurt de care tot auzisem şi rămăsese neexplorat: Sinaia Telecabină – Castelul Peleş – Poteca Regală – Stanca Franz Joseph pe bandă albastră (1h 45minute). Poteca Regală este o alee pietruită, bine îngrijită şi străjuită de balustrade, ce face legătura între Peleş şi Poiana Stânii.
Pe drum ne-am întâlnit cu Mis Speranţa
Primele 45 minute le-am parcurs pe şosea, cu o pantă destul de vizibilă. Oricine a urcat cu maşina până la Cota 1400 cam ştie unghiul. La un moment dat ne-am despărţit de drumul spre 1400, aproximativ la altitudinea de 1000m, şi am intrat pe Poteca Regală.
Banda Albastră spre Poiana Stânii
Poteca Regală
Deşi nu e spectaculos traseul e frumos, induce linişte şi o stare de visare. Mai lălăi puţin, mai faci o poză, mai te sprijini de o balustradă, nici nu îţi dai seama când ajungi la punctul terminus Poiana Stânii (1270m). Acolo se zice că ar fi un loc bun de făcut panorame. Poţi vedea Muntele Furnica, Valea Peleşului, platoul Pietrei Arse, parţial Jepii Mici, Jepii Mari, Caraimanul şi Crucea Eroilor, Coştila, Morarul etc. Cel puţin eu aşa am înţeles că de văzut nu am văzut nimic. Ceaţa acoperea tot, vizibilitatea era minimă. Dar tot frumos a fost. Zăpada proaspăt căzută îmi aducea aminte de copilărie, mai că îmi venea să sar într-un morman pufos şi să fac îngeraşi.
Poiana Stânii
Din poiană poteca marcata cu bandă albastră continuă până la Cabana Piatra Arsă. Noi nu am continuat, nu era vreme bună de urcat şi nici timp nu prea aveam. Extenuaţi după plimbarea solicitantă ne-am tras sufletul timp de vreo două ore la Cabana Stâna Regală (cam piperată oprirea) apoi am urcat pe Stanca Franz Josef pe un şir de scări.
Spre Stânca Franz Josef
Aici pe vreme bună se pot vedea Valea Prahovei, Munţii Baiul Mare din Baiului precum şi Munţii Piatra Mare şi Munţii Postăvarul, dar noi nu am avut parte de aşa ceva după cum bine se vede în poza de mai sus.
Poteca Regală
Întoarcerea la civilizaţie am făcut-o pe acelaşi drum şi cu ea s-a terminat şi week-end-ul şi mini-povestea mea. Voi reveni cu una mai lungă în curând, nu ştiu pe ce temă, să vedem ce-mi scoate random.org din lista de peste 30 de subiecte în aşteptare şi cât mă ajută inspiraţia.