Praga a fost unul dintre oraşele europene pe care abia aşteptam să îl vizitez. Deşi dorinţa era veche decizia s-a luat brusc, cu două luni înaintea plecării. Într-o după amiază de sâmbătă, în mai puţin de două ore, biletele de avion şi cazarea erau antamate.
Alegerea a fost uşoară în cazul companiei aeriene. Către Praga zboară direct doar Czech Airlines şi Tarom iar la acel moment cele mai bune preţuri le avea compania cehească. La cazare site-ul booking, în urma setării preferinţelor, mi-a scos în faţă două oferte de nerefuzat. Prima a fost un hotel aproape de centrul vechi al oraşului (Old Town), în partea dreaptă a râului cum te uiţi la hartă. A doua era în stânga Vltavei în Malá Strana la poalele colinei Petrin, parcul Petrin fiind una dintre atracţiile Pragăi. Am optat pentru a doua raţionamentul fiind simplu: sigur vom ajunge în fiecare zi prin centrul vechi. De ce să nu trecem de fiecare dată răul pe podul lor atât de lăudat, Charles Bridge sau Podul Bridge în limbajul meu? De ce am rata această oportunitate? Pot spune că a fost cea mai bună alegere deşi în momentele în care ştiam că mai am de traversat ditamai podul şi de acolo încă pe atâta până la cazare nu prea mă mai felicitam pentru alegerea făcută.
Ziua plecării a venit mai repede decât visam. Se făcea că e o după amiază de vineri şi noi aterizam fără probleme pe una dintre pistele aeroportului Václav Havel. După puţină dezmeticire în aeroport ne-am achiziţionat bilete valabile 90 minute de la compostare pe orice mijloc de transport public şi duşi eram.
Să ajungi în oraş e simplu cu mijloacele de transport în comun. Noi am luat Autobuzul 119. Acesta pleacă cu o frecvenţă ridicată de la Terminalul 1 şi are capăt de linie la Nádraží Veleslavín. Acolo te lasă fix în gura de metrou cu acelaşi nume, n-ai cum să te rătăceşti chiar dacă ai vrea. În plus metroul praghez este simplu, are trei linii A, B şi C. La Nádraží Veleslavín eşti pe linia A iar de acolo după 4-5 staţii aterizezi fix în miezul acţiunii. Poţi coborî la Malostranská dacă te interesează să ajungi la Malá Strana, la Staroměstská dacă mergi în Oraşul Vechi sau la Můstek ori Museum dacă ţinta ta este Piaţa Sf. Vaclav.
Deşi ne interesa Malá Strana am coborât o staţie mai încolo la Staroměstská. Păi ajungem noi în Praga şi mergem la cazare fără să-l vedem pe el? Podul Bridge? Impardonabil. Odată ieşiţi la suprafaţă priveliştea nu ne-a impresionat dar am zis să avem răbdare. Şi cum mergeam noi cu ochii după biciclişti sinucigaşi ce păreau că urmează să sară în faţa maşinilor la orice mişcare am ajuns la o intersecţie semaforizată şi aglomerată.
Întâi mi-am aruncat privirea în stânga şi nimic deosebit nu mi-a atras atenţia. Apoi mi-am aruncat privirea în dreapta şi acolo a rămas iar din gât a ţâşnit un sunet ce semnifica uimirea. Turnul Podului Oraşului Vechi ni se înfăţişa privirilor negru şi maiestuos. În spatele lui se desfăşura Podul Charles străjuit stânga dreaptă de o multitudine de statui minuţios sculptate. Cu greu ne-am strecurat în marea de turişti la fel de extaziaţi ca şi noi, mult prea doritori să prindă cadrul perfect sau să atingă diferite părţi ale unor statui bazându-se pe superstiţia că le-ar aduce noroc.
Turnul Podului Oraşului Vechi
Turnul Podului Oraşului Vechi este printre cele mai reprezentative modele de arhitectură gotică din Europa. A fost construit de către împăratul Charles al IV-lea odată cu podul a cărui piatră de căpătâi a fost pusă în anul 1357. Turnul a fost finalizat de către fiul lui Charles, Wenceslas, care l-a mai împopoţonat puţin ca să dea şi el bine în pozele turiştilor. Până la aceste vremuri moderne şi aparent calme construcţia a fost martoră la multe evenimente istorice cruciale. A rezistat cu brio bombardamentelor armatei suedeze de la finalul războiului de treizeci de ani (1618 – 1648) deşi a fost avariat serios pe faţada de vest.
În capătul opus podul este străjuit de Turnul Podului Oraşului de Jos, la fel de frumos şi de fotogenic ca primul doar că puţin mai tinerel. Despre el voi povesti puţin mai târziu, în următoarea postare.
Extazierea în faţa “podului bridge” fiind încheiată ne-am îndreptat spre cazare cu vânt în pupă, nu de alta dar ne era foame şi mai aveam puţin şi ne înghiţeam şi limba de sete. Să ajungem în patria berii şi să consumăm încă apă? Impardonabil din nou. Până la cazare am tot întors gâtul după Monumentul Victimelor Comunismului, harta indica că este chiar lângă hotelul nostru la una din intrările în Parcul Petrin. Cred că în acel moment pe lângă foame şi sete, sau din această cauză, sufeream şi de orbul găinilor. Oricât de intens ne-am uitat n-am văzut nici un monument. L-am descoperit abia seara la adăpostul întunericului, pe drumul de întoarcere, graţie reflectoarelor ce îl puneau în valoare.
După ce ne-am cazat am mers ţeavă să ne potolim stomacul. Pentru diversitate şi pentru că intenţionam să ajungem la un anumit local am traversat Vltava pe alt pod, Legií. Găsisem pe facebook recomandarea unei cârciumi cu numele de scenă Sad Man’s Tongue: “Amazing burgers, live music, best service and delicious Matuška beer!” Voiam să mergem la sigur, cu burgerii nu ai cum să dai greş în cazul nostru. Doar că Sad Man’s Tongue nu ne-a ales pe noi, era supraplin. Şi ce m-a uimit e faptul că era mult fum acolo. În Praga încă se fumează la interior. Cu buza umflată ne-am orientat spre un restaurant tradiţional praghez aflat în proximitate, Restaurace U Betlémské kaple. Precum nişte turişti adevăraţi am comandat un fel de mâncare de-al locului, gulaş cu găluşte, şi o bere de-a locului, cea mai bere cehească Pilsner Urquell. În aşteptarea mâncării am crănţănit la un covrig destul de sărat, cel mai bun covrig când ţi-e foame. Am remarcat apoi că în toate restaurantele tradiţionale au aceşti “pretzeli” atârnaţi pe un suport de lemn. Referitor la mâncarea tradiţională nu ştiu ce aşteptare aveam de la găluşte, sau dacă aveam o aşteptare, dar dacă nu îmi era foame sigur nu le mâncam. Zici că serveam carton cu sos. Berea în schimb a fost ok. Deşi nu îmi place Pilsner Urquell la noi, cel la sticlă care se găseşte în Hypermarket, la draught şi la mama lui e bun.
Pilsner Urquell, the world’s first pilsner & Pretzel
Restul serii l-am petrecut observând / participând la viaţa de noapte. De la restaurant urmărind străduţele pietruite, dar mai ales google maps (din punctul meu de vedere Maps-ul ar trebui să aibă porecla de Dumnezeul turiştilor), am ajuns în Piaţa Oraşului Vechi fix când se dădea ora exactă şi ieşeau statuile din Ceasul Astronomic. În afară de mulţimea numeroasă strânsă nu mi s-a părut nimic spectaculos dar am zis că revenim pe lumină, poate ne schimbăm părerea. La întoarcerea spre cazare am traversat iar Podul Charles. Era aproape la fel de plin de turişti ca la lumina zilei.
Piaţa Oraşului Vechi
Ceasul Astronomic
Castelul şi Catedrala St. Vitus văzute de pe podul Charles. În prim plan Vltava.
Dimineaţa, după micul dejun, am stabilit ca prima zi să fie cea plină de cultură. În program aveam cele mai cunoscute obiective turistice ale Pragăi: Castelul şi Catedrala Sfântul Vitus. Funcţie de ce timp ne rămânea stabileam restul zilei. Alegerea am făcut-o şi din cauza vremii, la prima oră era un geruleţ ce parcă anunţa Craciuniul. Colac peste pupăză se estima că ziua va fi şi ploioasă nu doar răcoroasă. În aceste circumstanţe cel mai bine e să fii la interior ferit de vicisitudini deci ceaşca de cultură era binevenită.
Pe drumul nostru spre castel am trecut deliberat pe lângă Memorialul Victimelor Comunismului, am vrut să vedem de aproape monumentul. Amintind de o perioadă importantă din istoria ţării, Memorialul Victimelor Comunismului se află la baza colinei Petrin, pe strada Ujezd din zona Malá Strana. Ansamblul statuar comemorează victimele erei comuniste între anii 1948 și 1989.
Până la ceaşca de cultură am avut parte de un urcuş cinstit până în Piaţa Castelului (Hradčany) pe vechile scări ale castelului. Fiecare treaptă dezvăluia o panoramă din ce în ce mai largă asupra oraşului, nu am relizat când am urcat decât după ce am văzut colecţia de poze extraordinar de asemănătoare pe care am realizat-o.
Colina Petrin
La intrare am avut parte de o coadă şi mai cinstită, aproximativ 30 – 40 minute. Sper că nu aţi uitat că era foarte frig şi multă umezeală. Reuma(n)tismul îmi era la nivel maxim, invers proporţional cu entuziasmul. Lipsa de entuziasm era accentuată nu de lungimea cozii ci de trupele de turişti cu ghizi care se băgau în faţă. Iniţial am crezut că au prioritate tururile ghidate şi că intră pe o altă poartă dar pe măsură ce ne apropiam de intrare am constatat că ne înşelăm amarnic şi totul ţinea de bunul simţ. Ghidul profita că are o insignă în piept şi îşi băga turiştii pe şestache pe aceeaşi poartă, fentând coada.
În faţa noastră o trupă de asiatici (pokemoni cum le zic eu) stătea liniştită la coadă şi se uita cu aceeaşi uimire la naturaleţea celor ce ne luau faţa. La prima trupă de invadatori iritarea le era scăzută, mai degrabă păreau nedumeriţi. La a doua tură atinseseră câteva acute în păsăreasca lor iar la a treia, când cuţitul şi geruleţul ajunseseră la os, mare mi-a fost mirarea când am văzut un domn asiatic ţâşnind cu zbârnâituri ca săgeata din arc, vociferând ascuţit şi tăind aerul ameninţător cu o umbrelă albastră. Ziceai că are în mâna dreaptă cel puţin Sabia Bushido. Intervenţia a avut efect încetinind invazia cei atacaţi fiind uimiţi de vivacitatea lui. Pe măsură ce ne apropiam de poartă ne alinia pe toţi ca un mic dictator, arătându-i cu umbrela Bushido pe invadatori. Push, push. Stay as close as possible. Don’t let them in.
Statuile de la intrarea în castel rezumau gândurile multora dintre noi vis-a-vis de turiştii ce se băgau în faţă
În urma achiziţionării unui bilet combo în valoare de 350 de coroane ceheşti am vizitat 7 obiective:
- Vechiul Palat Regal din care îmi amintesc vag Sala Vladislav şi Scara Cavalerilor. Scara mi-o aduc aminte pentru că am căutat-o mult şi când am ajuns acolo nu am realizat că este chiar ea, scara. Pozele de prezentare sunt mult mai spectaculoase, ghidurile turistice sunt chiar mincinoase.
- Istoria Castelului din Praga, expoziţie permanentă ce prezintă istoria, personalităţile, arta şi meşteşugurile aflate în strânsă legătură cu castelul. M-a captivat neaşteptat de mult, e foarte fain realizată trecerea de la o perioadă la alta iar exponatele sunt prezentate atractiv.
- Biserica Sf. Gheorghe. De aici îmi aduc aminte doar că era o coadă mare, urcai şi coborâi nişte scări ca să vezi după gratii ceva.
- Aleea de Aur (Golden Lane) este o străduţă cu case cochete, pictate în culori vesele, care şi-a luat numele de la aurarii ce au locuit acolo în secolul 17. Acum multe dintre case sunt magazine de suveniruri. Tot acolo, la etaj, este un muzeu al armelor şi armurilor medievale.
- Turnul Pulberăriei
- Palatul Rosenberg
- Catedrala St. Vitus e mult mai spectaculoasă la exterior. E posibil să am această impresie pentru că înainte să intrăm am avut onoarea să stăm la o coadă de 20-30 minute la temperatură scăzută în bătaia vântului. Poate au fost 15 minute nu zic nu dar din cauza frigului a părut o eternitate aşteptarea. Am avut parte chiar şi de lapoviţă, bomboana de pe colivă. Am vrut să renunţ dar am strâns din dinţi şi am înfruntat vicisitudinile. La interior cel mai mult mi-au plăcut vitraliile, în rest e o catedrală cum sunt multe altele. Impresionantă prin înălţime şi acustică dar, după cum am zis sunt multe la fel. Îmi era şi foarte foame, poate asta poate fi o scuză a lipsei entuziasmului.
Catedrala St. Vitus
Scara Cavalerilor. Treptele mici şi tavanul boltit permiteau cavalerilor călare să îşi facă o intrare spectaculoasă la turnirile ţinute în Sala Vladislav
Aleea Aurarilor
Foamea am rezolvat-o rapid la unul dintre primele restaurante întâlnite la ieşirea din castel, Restaurace U Labutí. Am servit o mâncare cu specific local, numele ei era pe aproape toate meniurile restaurantelor tradiţionale ceheşti – roasted duck, raţă prăjită cu varză dulce şi găluşte. A fost ultima şansă oferită găluştelor care şi de această dată nu m-au satisfăcut pe deplin.
Noi plănuisem mult mai multe ore pentru castel şi catedrală decât am consumat în realitate. Iar când ne-am văzut aproape trecuţi de jumătatea zilei sătui, şi de mâncare şi de cultură, dar încă în formă, am reconfigurat programul de relaxare ce urma. Cu burţile pline am luat cu asalt colina Petrin, o altă atracţie a Pragăi. Până la Petrin am parcurs şi strada Nový Svět, despre care se spune in ghiduri ca e perfecta pentru plimbari romantice. Noi am prins-o pe un soare atat de bun la oase, tinand cont de ce ger si ploaie indurasem, incat n-am sesizat romantismul si mai aveam putin pana sa ne intindem pe macadam ca soparlele la soare.
Biserica Loreto este şi ea în topul atracţiilor pragheze
Colina Petrin pe lângă parcul în sine oferă turistului mai multe atracţii: Stadionul Strahov, Mânăstirea Strahov, Labirintul Oglinzilor şi Turnul de Observaţie Petrin. Ne-am oprit doar la turn. Acesta a fost construit în 1891 şi a fost utilizat ca turn de observare precum și ca turn de transmisie. Cu o înălţime de 63.5 metri este o miniatură a turnului Eiffel. E deschis de dimineaţă până seara târziu astfel încât te poţi bucura de o panoramă spectaculoasă şi la lumina zilei dar şi noaptea.
Noi am urcat doar ziua şi am preferat scările pentru o experienţă completă. Poţi lua şi liftul dar unde mai e plăcerea gâfâitului pe scări în bătaia vântului. Am nimerit şi o zi cu rafale puternice care din când în când scuturau bine turnul. În unele momente chiar mi-a fost frică să scot telefonul pentru poze, mă gândeam că e posibil să îl scap şi să se facă fărâmiţe la contactul cu solul care era taaare departe.
Panorama Praga, central Castelul si Catedrala
Castelul şi Catedrala, Vltava cea şerpuitoare, oraşul vechi, în depărtare (partea dreaptă) turnul TV Zizkov
Stadionul Strahov
Funicularul urcă colina Petrin
Din vârful dealului am coborât pe scurtături direct la hotelul unde eram cazaţi. Ne-am intersectat şi cu funicularul ce urca fâşneţ dealul (funcţional încă din anul 1890) gândindu-mă că poate mă voi plimba şi eu cu el. N-a fost să fie în acest sejur.
După o mică pauză de pudrat nasul la cazare am plecat iar la plimbare cu toate că tălpile nu ţineau neapărat. Fuseseră programate doar pentru castel şi catedrală, bonusul ce urma li se părea mult prea mare ca să poată fi dus până la capăt. S-au descurcat cu brio dar m-au furnicat noaptea prin somn.
Prima văzută a fost Insula Kampa, o bucată de pământ care este străjuită de Vltava pe de o parte şi de Čertovka (Canalul Diavolului) pe cealaltă parte. Pe acest canal se întâlnesc două mori din evul mediu. Canalul a fost construit aproximativ în secolul al XII-lea. În zilele noastre în partea de sud a insulei există un parc cochet iar în nord sedii de ambasade, restaurante şi hoteluri.
Moara din evul mediu
Canalul Čertovka mai este denumit şi Mica Veneţie a Pragăi
În capătul insulei, aproape de podul Charles, am găsit al doilea obiectiv al după-amiezii, Zidul John Lennon. Lucrarea originală, de la care a pornit numele locului, a fost realizată de un student mexican în 1980 după asasinarea artistului. De atunci zidul a fost şters, pictat, iar şters şi iar pictat şi tot aşa. Pictorii erau hipioţii praghezi şi de partea cealaltă a baricadei se afla poliţia secretă. Dar această bătălie a desenelor a fost demult lăsată deoparte.
A treia pe listă a fost uliţa cu semafor, cea mai îngustă stradă din Praga (Nejužší pražská ulička). Este, de fapt, un pasaj cu scări ce coboară la un restaurant şi are la ambele extremităţi un semafor funcţional, semaforul fiind o bună modalitate de a atrage clienţi. De ce fac această afirmaţie? Turiştii sunt încântaţi de faptul că există un semafor ce indică când pot să coboare fără se se ciocnească de turiştii care urcă şi normal că merg prin pasaj. Iar la capătul lui, culmea, se află un restaurant cochet pe malul apei. Sigur din cei care ajung acolo o parte se aşează la masă, deci localul iese pe câştig. Tot ce a trebuit să facă patronul a fost să instaleze un semafor.
Lebedele şi Charles Bridge
Oprirea cu numărul patru s-a petrecut pe malul Valtavei în locul marcat pe google maps “Swan”, o zonă plină de lebede şi răţuşte ce abia aşteaptă să mănânce pâinea pe care o oferă turiştii. Nu sunt deloc sperioase, servesc direct din palmă chiar.
De la lebede am continuat pe malul râului până la Podul Mánesův pe care am traversat Vltava, al treilea pod la colecţie. Ne-am oprit cu privirile fix în Rudolfinum, un monument arhitectural, clădirea filarmonicii. Am continuat până la Vechiul Cimitir Evreiesc care era închis la acea oră probabil ca să nu iasă scheletele la plimbare pe străzi la ore târzii. În drumul nostru a ieşit şi o statuie foarte faină a lui Franz Kafka, realizată în 2003 de sculptorul Jaroslav Róna şi instalată pe strada Vězeňská. Ca să o prindem fără alţi turişti ne-am învârtit o vreme în jurul ei dar a meritat. Statuia are ca sursă de inspiraţie o scenă una dintre primele scrieri ale lui Franz Kafka, “Descrierea unei lupte”, în care personajul principal explorează lumea de pe umerii unui om gigantic – o cunoştinţă (care poate fi un alt aspect al personalității autorului).
Rudolfinum
Kafka, frate!
Seara am încheiat-o într-o pizzerie declarând război etern găluştelor de orice fel. Din păcate nici pizza nu a fost cine ştie ce dar măcar n-a avut garnitură cu găluşte. La întoarcere podul norocos să îl călcăm în picioare a fost Legií, mai fusesem pe el dar ziua şi din sensul opus. Ce mi-a plăcut a fost că din capătul podului se vedea fain luminat Memorialul Victimelor Comunismului. Nu ne-am putut abţine şi am urcat iar până la statui să le pozăm şi în lumina reflectoarelor. În chinurile creaţiei m-am ridicat brusc de lângă una dintre victime necalculând traiectoria mâinii exponatului şi m-am ales cu o lovitură între două coaste ce mi-a secerat zâmbetul de pe buze iar lui Bodo i-a scăpat o exclamaţie atât de sinceră încât m-a făcut să râd cu ghionturi deoarece mă şi durea în acelaşi timp. “Vai, ai grijă să nu strigi statuia!”.
